ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 487/2015

HOTĂRÂRE

12.02.2015

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 487/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 487/2015

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Aiud la data de 23 iulie 2013 sub nr. x/175/2013, reclamantul

A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA prin mandatar SC C. SA București, și SC C. SA- sucursala Alba Iulia, să se pronunțe o hotărâre judecătorească prin care:

- să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a contractului de credit ipotecar încheiat la data de 17 ianuarie 2008 între părți, în ceea ce privește clauza contractuală de la art. 5 dobânda curentă și dobânda penalizatoare, respectiv punctele 5.2, 5.3 și 5.4, precum și clauza contractuală prev. de art. 6 taxe si comisioane, respectiv punctele 6.1 lit. c) și d), 6.2 și 6.3;

- să se dispună desființarea clauzelor contractuale menționate anterior;

- să fie obligate pârâtele să modifice contractul de credit ipotecar, în sensul recalculării dobânzii în felul următor: Libor Chf 3L+marja fixă a băncii de la momentul încheierii contractului de 3% (calculată ca diferență între dobânda de 5,7 și Libor ian. 2008 de 2,7), marjă care să rămână neschimbată pe toată durata contractului, fapt care impune și obligarea pârâtelor la emiterea unui nou scadențar;

- să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor achitate în plus, în ultimii 3 ani de la data formulării acțiunii și până la achitarea efectivă, cu titlu de dobândă, calculate altfel decât cum era legal, respectiv: Libor Chf 3L+marja fixă a băncii de la momentul încheierii contractului, apreciate la un cuantum de 1.000 Chf sub rezerva suplimentării în urma efectuării unei expertize contabile;

- să fie obligată pârâta de ord.2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței să pună la dispoziția reclamantului actul adițional al contractului, conform sentinței, și un nou grafic de rambursare a creditului;

- cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat în esență că,

a încheiat contractul de credit ipotecar la data de 17 ianuarie 2008, valoarea creditului solicitat și obținut fiind de 60.000 Chf, iar durata creditului fiind de 240 luni de la data încheierii contractului, cu o dobândă de 5,7 % pe an, și că ulterior, la 12 ianuarie 2010, i s-a eliberat un nou scadențar cu o dobândă de 6,99% pe an.

Reclamantul a susținut că, clauzele contractuale menționate în petitul 1 al cererii sunt abuzive, ceea ce face să fie ilicită cauza convenției,

întrucât derogă de la ordinea publică, fiind prohibită de lege,

pentru faptul că banca i-a pus la dispoziție un formular tipizat de contract ale cărui clauze nu au putut fi negociate de către reclamant, întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de către bancă. Prin urmare, banca a transformat tacit contractul de credit într-unul de adeziune, context în care aceste clauze sunt abuzive deoarece nu au putut fi negociate și au creat în detrimentul său și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru între drepturile și obligațiile sale contractuale, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele prevăzute la art. 5 pct. 5.1, 5.2 și 5.3, acestea stabilesc faptul că, pentru creditul contractat, banca practică și percepe o rată a dobânzii de 5.7% pe an, revizuibilă periodic în funcție de politica băncii și de evoluția indicatorilor de referință, fără a fi necesar consimțământul clienților, noile valori ale ratei dobânzii fiind comunicate clienților prin intermediul unei scrisori simple.

În drept au fost invocate prevederile art. 969 și art. 948 C. civ., art. 4 din Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

I. Judecătoria Aiud, prin sentința nr. 193/2014 din 13 martie 2014 a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de pârâta SC C. SA și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, în raport de prevederile art. 107 alin. (1) din N.C.P.C., avându-se în vedere că sediul pârâtei este în București, în raport de prevederile art. 16.2 din contract prin care părțile au stabilit că orice litigiu în legătură cu contractul în speță care nu a putut fi soluționată amiabil de părți este de competența instanțelor judecătorești de la sediul băncii și de dispozițiile art. 126 C. proc. civ., care menționează faptul că, competența teritorială nu mai este alternativă, astfel că fiind vorba de ipoteza alegerii instanței făcută prin convenția părților, înainte de sesizarea instanței, competentă este instanța de judecată din București.

II. Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 20631/2014 din 21 noiembrie 2014, a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Aiud, reținând că în raport de obiectul litigiului dedus judecății, acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit din 17 ianuarie 2008, litigiu ce face parte din materia protecției drepturilor consumatorilor, conform art. 126 alin. (2), art. 109, art. 133 raportat la art. 246 din N.C.P.C., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Aiud, instanța de la domiciliul consumatorului, reținând că, în mod corect reclamantul a sesizat Judecătoria Aiud în raport de regulile de competență alternativă prevăzute de art. 113 pct. 8 C. proc. civ., întrucât locul executării obligațiilor prevăzute în contractul de credit ipotecar este în Aiud și că atunci când competența este alternativă, alegerea instanței competente din punct de vedere teritorial îi aparține reclamantului, potrivit art. 116 C. proc. civ., și că în urma introducerii acțiunii la Judecătoria Aiud, competența a fost stabilită în favoarea acestei instanțe, nemaiputând fi declinată către o altă instanță.

Constatând ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria sectorului 1 București și Judecătoria Aiud a dispus ca dosarul să fie înaintat la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

III. Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Aiud competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanța reține că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit ipotecar menționat, formulată de reclamantul-consumator A., cu domiciliul în Aiud, în contradictoriu cu

pârâtele SC B. SA prin mandatar SC C. SA București, și SC C. SA- sucursala Alba Iulia

Regula generală de drept comun, în materia competenței teritoriale este instituită de art.

107 din N.C.P.C., care prevede că „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”.

Conform art. 113 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C., în afară de instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, mai este competentă „instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor”.

Instanța reține că reclamanta are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, astfel cum rezultă din art. 116 din N.C.P.C.

Pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului, opțiune susținută de art. 116 din N.C.P.C., adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Mai mult decât atât, potrivit art. 126 alin. (2) din N.C.P.C. „În litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă”.

Este de reținut că, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în jurisprudența sa (Costa vs. Enel din 15 iulie 1964) a consacrat principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre și că, obiectivul integrării pe care îl urmărește Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat și interpretat uniform în toate statele membre, supremația dreptului comunitar asupra celui național fiind o condiție sine qua non a integrării.

În consecință, aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul național.

Din jurisprudența Curții în materia protecției consumatorului, (Cauza Océano Grupo Editorial SA v Roció Murciano Quintero), instanța a reținut că, s-a stabilit că este inechitabil și mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului care i-a încălcat drepturile la instanța de la sediul acestuia din urmă.

În speță, opțiunea

reclamantului-consumator A. a fost în sensul soluționării cauzei de instanța de la domiciliul său,

respectiv de Judecătoria Aiud, la care a insistat în mod legitim să îi fie judecată cauza, de vreme ce și această instanță este competentă, opțiune susținută de prevederile art. 116 din N.C.P.C.

Mai mult decât atât, se constată că, contractul de credit ipotecar a fost executat la Aiud și că în urma introducerii acțiunii la Judecătoria Aiud, competența a fost stabilită în favoarea acestei instanțe, nemaiputând fi declinată către o altă instanță.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din N.C.P.C., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul A., în favoarea Judecătoriei Aiud.