ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1209/2019

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 8 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. SA solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la: - art. 3 lit. a) și art. 5 lit. d) referitoare la dobândă și art. 5.1 lit. a) referitor la comisionul de risc din condițiile speciale ale Convenției de credit nr. x din 17 septembrie 2008; - art. 3 lit. a) referitor la dobânda și art. 5.1 lit. b) referitor la comisionul de risc din Actul adițional nr. x din 5 august 2011 la convenția de credit; - art. 3 lit. a) referitor la dobânda din Actul adițional nr. x din 18 octombrie 2011 la convenția de credit; - art. 3 lit. a) referitor la dobânda din Actul adițional nr. x din 25 aprilie 2012 la convenția de credit; - art. 2 lit. a) referitor la dobânda din Actul adițional nr. x din 26 octombrie 2012 la convenția de credit; - obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii până la sfârșitul perioadei de creditare în raport de valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului, precum și în funcție de indicele Euribor actualizat periodic și refacerea graficelor de rambursare; - obligarea pârâtei la precizarea elementelor componente ale procentului de dobânda (dobânda de referința + marja băncii) din contractul de credit, având în vedere procentul de dobândă și valoarea indicelui Euribor de la data încheierii contractului (5.95% = Marja+Euribor, Euribor = 4.53, Marja = 1.42); - restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive la care se vor adaugă dobânzile legale aferente. În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 480, 992 C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.

La 7 martie 2016, reclamanții A. și D. au depus la dosar o cerere precizatoare cu privire la cuantumul valoric al clauzelor abuzive, respectiv suma de 11.650 euro reprezintă comisionul de risc și suma de 122.113,69 euro reprezintă dobânda excedentară.

Prin Sentința civilă nr. 4224 din 7 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și D., în contradictoriu cu pârâta C. SA, în sensul că s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor de la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale la convenția de credit nr. x din 19 septembrie 2008. Totodată, pârâta a fost obligată să restituie reclamanților suma de 11.650 euro, cu titlu de comision de risc/administrare, precum și să plătească dobânda legală aferentă calculată pentru fiecare sumă achitată cu acest titlu de la data scadenței până la data plății efective. Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților s-a apreciat că este nefondată, având în vedere că restituirea sumelor încasate de bancă și a dobânzii aferente a fost formulată de reclamanți ca o acțiune în restituire, iar principiul restabilirii situației anterioare reprezintă o consecință juridică a aplicării sancțiunii nulității absolute. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut în esență că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000 având în vedere calitatea de profesionist a pârâtei și cea de consumator a reclamanților. Capătul de cerere referitor la dobândă, inserată în clauzele de la art. 3 lit. a) din contractul de credit nr. x/17 septembrie 2008, art. 3 lit. a) din actul adițional nr. x, clauza 3 lit. a) din actul adițional nr. x, clauza 3 lit. a) din actul adițional nr. x și clauza 2 lit. a) din actul adițional nr. x la contractul de credit, s-a apreciat de către prima instanță că nu are caracter abuziv, deoarece dobânda face parte din obiectul principal al contractului, iar clauzele menționate sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. Privitor la îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 4 din Lege nr. 193/2000, tribunalul a reținut că părțile nu au negociat clauzele Contractului de credit nr. x din 17 septembrie 2008, atacate în prezenta cauză, și că acestea au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale practicate de aceasta, stipulate în mod obișnuit în contractele de credit încheiate cu societatea bancară. Referitor la clauza privind dreptul băncii de a modifica dobânda, inserată la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale contractului de credit, s-a apreciat de către prima instanță că are caracter abuziv întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar exigențelor bunei-credințe, fiind incidentă situația prevăzută la pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000. Astfel, această clauză contractuală cuprinde termeni din care rezultă că modificarea dobânzii este la discreția băncii și că nu-i este acordat consumatorului dreptul de a rezilia imediat contractul, fără costuri suplimentare. Faptul că reclamanții ar putea cere rezilierea contractului în temeiul dispozițiilor art. 1020 - 1021 din C. civ. de la 1864 nu înlătură incidența pct. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, deoarece dreptul la reziliere este necesar să fie reglementat pe cale convențională. Totodată, au fost respinse ca nefondate și cererile accesorii constatării caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3 lit. a), respectiv art. 2 lit. a) din contractul de credit și actele adiționale, prin care s-a solicitat recalcularea dobânzii, față de împrejurarea că urmează soarta principalului. Prima instanță a mai reținut că, părțile au prevăzut procentul de dobândă 5,95% pe an, respectiv 5,65% pe an, în actele adiționale, astfel că instanța nu poate interveni peste voința părților și să stabilească un alt mod de calcul al dobânzii decât cel prevăzut de părți. Capătul de cerere referitor la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară, cuantificată la suma de 122.113,9 euro, s-a apreciat că este nefondat pentru aceleași considerente expuse anterior. Capătul de cerere referitor la clauza privind comisionul de risc în cuantum de 0,05% aplicat la soldul creditului, inserată la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale contractului de credit și art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit a fost considerat întemeiat. Sub acest aspect, s-a reținut că în cuprinsul contractului nu este definit "riscul" pentru care se percepe comisionul, iar în art. 3.5 din condițiile generale se prevede că acesta este datorat "pentru punerea la dispoziție a creditului" și că valoarea lui se calculează ca procent aplicabil la soldul creditului. Comisionul de risc nu are nicio legătură cu posibile riscuri financiare, fiind legat exclusiv de acordul pârâtei de punere la dispoziție a creditului, riscul nefiind determinat sau determinabil. Această clauză nu respectă exigențele bunei-credințe și din perspectiva faptului că inserarea comisionului de risc a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamanților, prin majorarea considerabilă a ratei lunare. Totodată, s-a constatat că există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor, aceștia fiind obligați la plata unei importante sume de bani, în lipsa unei contraprestații reale pentru consumator și în absența unui veritabil risc contractual. Clauza prevăzută la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale contractului de credit răspunde exclusiv intereselor băncii, consumatorii neavând posibilitatea să verifice dacă riscul s-a produs, care este natura acestui risc, dacă suma solicitată este necesară și proporțională cu riscul acoperit și dacă acest pretins risc nu putea fi acoperit prin celelalte sume plătite de consumatori cu titlu de dobândă. Constatarea nulității absolute a clauzei contractuale ce reglementează comisionul de risc are ca efect nașterea în sarcina pârâtei a obligației de restituire a sumelor percepute cu titlu de comision de risc/administrare și dobânda legală calculată pentru fiecare sumă achitată cu titlu de comision de risc/administrare de la data scadenței până la data plății efective, în temeiul principiului repunerii în situația anterioară și a retroactivității, caracteristic nulității și necesității asigurării ordinii de drept. Pentru aceste considerente, prima instanță a admis în parte acțiunea reclamanților și a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor de la art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/19 septembrie 2008, fiind obligată pârâta să restituie reclamanților suma de 11.650 euro reprezentând comision de risc/administrare, precum și la plata dobânzii legale aferente.

Împotriva Sentinței civile nr. 4224 din 7 iulie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au declarat apeluri atât reclamanții A. și D., cât și pârâta C. SA. Prin decizia nr. 2000 A din 9 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu unanimitate, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și D. împotriva Sentinței civile nr. 4224 din 7 iulie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016. Cu majoritate, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. SA împotriva Sentinței civile nr. 4224 din 7 iulie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, fiind schimbată sentința atacată în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Cu opinia separată, în sensul respingerii apelului declarat de pârâta C. SA împotriva Sentinței civile nr. 4224 din 7 iulie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Cu privire la apelul declarat de reclamanții A. și D. s-a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile referitoare la soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, prevăzute la art. 3 lit. a) din condițiile speciale ale Convenției de credit nr. x din 17 septembrie 2008, art. 3 lit. a) referitor la dobânda din Actul adițional nr. x din 5 august 2011 la convenția de credit, art. 3 lit. a) din actul adițional nr. x, art. 3 lit. a) din actul adițional nr. x și art. 3 lit. a) din actul adițional nr.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că premisa vizând lipsa negocierii clauzelor actului adițional a fost răsturnată, ceea ce conduce la concluzia că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, situație valabilă și în ceea ce privește celelalte acte adiționale încheiate la inițiativa reclamanților A. și D. În considerarea acestor considerente, și în temeiul prevederilor art. 480 alin. (1) din C. proc. civ., apelul formulat de reclamanți a fost respins ca nefondat. În ceea ce privește apelul declarat de pârâta C., instanța de apel, cu majoritate, a reținut în principal că, reclamanții A. și D. nu se pot prevala de protecția conferită de Legea nr. 193/2000, deoarece nu au calitatea de consumatori în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, față de răsturnarea acestei prezumții. Instanța de apel a reținut că în cadrul Dosarului nr. x/2016 al Tribunalului București, ce a avut ca obiect ordonanță președințială, reclamanții au arătat că scopul contractării creditului nr. x/17 septembrie 2008, în sumă de 660.000 euro, a fost susținerea activității firmei E. SRL, această recunoaștere prezentând valoarea unei mărturisiri extrajudiciare, conform dispozițiilor art. 348 și 350 din C. proc. civ. Totodată, s-a mai avut în vedere faptul că reclamanții A. și D. dețin în proprietate mai multe imobile pe care le închiriază în scop comercial, potrivit mai multor contracte de închiriere aflate la dosar, ceea ce înseamnă că aceștia desfășoară o activitate amplă de închiriere cu caracter profesionist, și ca atare, nu se pot prevala de protecția oferită de Legea nr. 193/2000. Pentru aceste motive, instanța de apel, cu majoritate, a admis apelul declarat de pârâta C. și, în consecință, a schimbat sentința atacată în sensul că, a respins acțiunea reclamanților A. și D., ca neîntemeiată. În motivarea opiniei separate s-a reținut că, în speță, nu s-a făcut dovada că reclamanții nu au calitatea de consumatori, având în vedere că cererea de ordonanță președințială semnată prin avocat, fără mandat special în sensul recunoașterii reținute de instanță, nu reprezintă o probă suficientă în răsturnarea prezumției că aceștia au acționat în calitate de consumatori, prin raportare la prevederile contractuale în care se specifică că destinația creditului este aceea de "acoperire cheltuieli personale curente". Totodată, s-a reținut că nici cuantumul sumei împrumutate - 660.000 Euro - nu este un element care să răstoarne protecția oferită de dispozițiile Legii nr. 193/2000 și care să dovedească că reclamanții au acționat în scop lucrativ. Cuantumul sumei împrumutate nu justifică aplicarea prezumției judecătorești că aceasta a fost solicitată în vederea desfășurării unei activități comerciale, în condițiile în care, pe de o parte, pot exista consumatori care, în raport de standardele ridicate de viață, să împrumute sume considerabile pentru satisfacerea unor nevoi personale, la fel cum societățile comerciale, în raport de volumul de activitate și nevoile acestora, pot împrumuta sume mai puțin semnificative pentru desfășurarea activității. Nici împrejurarea că reclamanții dețin imobilul situat în București, str. x, dobândit anterior încheierii contractului de credit, contract de vânzare-cumpărare încheiat la 14 decembrie 2004, construcție edificată la 04.05.2007, imobil pe care ulterior l-au închiriat cu acordul băncii în favoarea căreia fusese constituită garanția, nu reprezintă o împrejurare care să dovedească că aceștia nu au acționat ca și consumatori la încheierea contractului de credit. Împrejurarea că, anterior contractării împrumutului reclamanții dețineau imobile pe care le închiriau nu este suficientă pentru a concluziona că împrumutul a fost contractat în scopul desfășurării unei activități comerciale. Nici împrejurarea că reclamanții au calitatea de asociați la E. SRL nu reprezintă o dovadă suficientă că aceștia au contractat împrumutul în scopul desfășurării unei activități comerciale, nefiind dovedită această legătură. În final, s-a mai reținut că prin apărările formulate în primă instanță de către pârâta C. SA nu au fost invocate aspectele susținute în apel, cu privire la lipsa calității de consumator a reclamanților, apărările formulate vizând strict faptul că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000 prin raportare la alte aspecte ce țin de interpretarea și aplicarea dispozițiilor acestei legi.

Împotriva Deciziei nr. 2000A din 9 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și D., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate. În motivarea recursului s-a susținut că, soluția instanței de apel este lipsită de raționament juridic sub aspectul reținerii faptului că reclamanții nu se încadrează în categoria consumatorilor ocrotiți prin Legea nr. 193/2000. În mod greșit instanța de apel a reținut criticile invocate direct în etapa apelului, critici ce nu au fost invocate în fața primei instanțe de fond. Totodată, în mod greșit a fost reținută aplicabilitatea dispozițiilor referitoare la mărturisirea extrajudiciară și înlăturată prezumția calității de consumator. S-a mai arătat că, în mod corect s-a reținut în cadrul opiniei separate că cererea de ordonanță președințială semnată fără mandat special nu reprezintă o probă suficientă în răsturnarea prezumției că reclamanții au acționat în calitate de consumatori, prin raportare la prevederile contractuale în care se specifică că destinația creditului este aceea de acoperire cheltuieli personale curente. De altfel, în cauză, nu este existentă vreuna dintre cele două situații prevăzute de art. 349 alin. (1) C. proc. civ. Cea de a doua critică se referă la aplicarea greșită a normelor de drept material și în ceea ce privește capetele de cerere privitoare la dobândă. Referitor la capătul de cerere privind dobânda s-a arătat că procentul inițial a fost în cuantum de 5.95 %, fără a se menționa expres dacă este fixă sau variabilă. După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, dobânda a fost exprimată în funcție de Euribor, la care s-a adăugat marja băncii. Ca atare, se impune ca până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 să fie menținută marja fixă, iar ulterior lunii iunie 2010 pârâta să aplice dobânda variabilă. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a arătat că deși în dispozitivul sentinței primei instanțe s-a statuat asupra acordării comisionului de risc/administrare, în dispozitivul deciziei din apel se dispune respingerea acțiunii ca neîntemeiate, însă fără a se arăta în cuprinsul motivării motivele care au stat la baza respingerii cererii de chemare în judecată cu privire la acest comision.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. SA a invocat excepția nulității recursului, în raport cu dispozițiile art. 489 C. proc. civ., susținând că nu au fost arătate normele legale ce au fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, întrucât criticile invocate privesc fondul cauzei. Totodată, s-a susținut că decizia recurată este temeinică și legală, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 441 din 2 martie 2016, Dosar nr. x/2012, fiind în sensul că persoana fizică care a încheiat cu o bancă un contract de credit în scopul obținerii unui împrumut în vederea dobândirii de imobile pe care apoi le-a închiriat nu poate fi inclusă în categoria consumatorilor protejați de Directiva nr. 93/13/CE și de Legea nr. 193/2000. În acest sens a reținut și instanța de apel în cauză.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 13 noiembrie 2018 a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Recurenții-reclamanți A. și B. au formulat punct de vedere la raport, prin care au arătat că recursul este admisibil în principiu. Prin încheierea din 19 martie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, iar în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fost stabilit termen de judecată la 4 iunie 2019. Prin Încheierea din 4 iunie 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de către intimata-pârâtă C. SA prin întâmpinare.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente: O primă critică vizează greșita soluție dată de instanța de apel cu privire la sfera aplicării Legii nr. 193/2000 în cazul persoanei fizice, semnatare a unui contract de credit de nevoi personale, și răsturnarea prezumției de consumator. În sprijinul acestei critici s-a susținut că hotărârea este lipsită de raționament juridic sub acest aspect, că greșit au fost reținute criticile invocate direct în etapa apelului în contextul în care nu au fost invocate în fața primei instanțe de fond, că greșit s-au aplicat dispozițiile referitoare la mărturisirea extrajudiciară care a înlăturat prezumția calității de consumator și că, în cauză, nu este existentă vreuna dintre cele două situații prevăzute de art. 349 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, s-a mai arătat că, în mod corect s-a reținut în cadrul opiniei separate că cererea de ordonanță președințială semnată fără mandat special nu reprezintă o probă suficientă în răsturnarea prezumției că reclamanții au acționat în calitate de consumatori, prin raportare la prevederile contractuale în care se specifică că destinația creditului este aceea de acoperire cheltuieli personale curente. Așadar, prin criticile formulate, recurenții-reclamanți invocă nelegalitatea deciziei din apel, derivată din greșita soluționare a cauzei cu privire la răsturnarea prezumției de consumator, condiția calității de consumator determinând domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. Criticile nu pot fi reținute. Astfel, pentru a determina domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000 trebuie făcută distincția cu privire la calitatea părților, legiuitorul făcând referire la comerciant și consumator și, totodată, stabilind în mod clar persoanele care pot beneficia de dispozițiile legii privind clauzele abuzive. În conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000 și Legea nr. 86/2004, subiectele raportului juridic ce intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor sunt, pe de o parte, profesionistul - comerciantul - care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv furnizează un serviciu și, pe de altă parte, consumatorul care achiziționează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de un profesionist. În speță, instanța de apel a constatat în mod corect că reclamanții A. și B. nu pot beneficia de dispozițiile Legii nr. 193/2000, în considerarea faptului că aceștia au contractat un împrumut pentru susținerea activității comerciale a societății E. SRL, scopul contractării creditului fiind arătat în cadrul unei ordonanțe președințiale, ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2016 al Tribunalului București, și valorificat ca o mărturisire extrajudiciară, în raport cu art. 348 și 350 din C. proc. civ. Prin semnarea contractului de asistență juridică cu reprezentantul ales în cauza ce a avut ca obiect ordonanța președințială, reclamanții au acordat avocatului un mandat special în puterea căruia acesta a acționat în numele și pe seama clientului, conform dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat din 3 decembrie 2011. Astfel, prin puterea conferită avocatului reclamanții i-au acordat acestuia un mandat special care nu poate fi negat, astfel că instanța de apel în mod corect a dat eficiență prevederilor art. 348 și 350 din C. proc. civ. Critica privind reținerea greșită a argumentelor referitoare la lipsa calității de consumatori a reclamanților, aspect care a fost invocat direct în etapa apelului și care nu a fost invocat în fața primei instanțe de fond, nu poate fi primită, în lipsa dezvoltării unor argumente cu privire la normele de drept pretins încălcate, necesare, de altfel, pentru declanșarea controlului de judiciar. Totodată, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți critică decizia instanței de apel cu privire la capetele de cerere referitoare la dobândă, susținând că în cadrul contractului de credit nu a fost stabilit vreun criteriu de variabilitate, iar soluția ce s-ar fi impus era aceea de menținere a unei marje fixe a dobânzii până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar ulterior lunii iunie 2010 aplicarea unei dobânzi variabile. Critica nu poate fi reținută. Prin această critică, recurenții-reclamanți pun în discuție omisiunea instanței de a stabili caracterul fix al dobânzii până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv stabilirea caracterului variabil al dobânzii începând cu luna iunie 2010, data intrării în vigoare a actului normativ enunțat. Or, având în vedere răsturnarea prezumției privind calitatea de consumator a reclamanților, condiția calității de consumator determinând domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, nu se mai impune o analiză a clauzelor referitoare la dobândă din perspectiva caracterului abuziv. Totodată, nu pot fi reținute nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin prisma se căruia invocă lipsa considerentelor care au stat la baza respingerii acțiunii cu privire la comisionul de risc, în raport cu soluția primei instanțe prin care s-a statuat asupra acordării acestuia. Astfel, se constată că o astfel de analiză a capătului de cerere referitor la clauza privind comisionul de risc nu se mai impunea față de soluția pronunțată asupra apelului formulat de pârâta C. SA, cu majoritate, în sensul admiterii apelului și, în consecință, respingerea acțiunii reclamanților, ca urmare a răsturnării prezumției de consumator reglementate de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reclamanții fiind excluși din categoria persoanelor care pot beneficia de prevederile acestei legi. Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva Deciziei nr. 2000A din 9 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.