ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 147/2015

ÎNALTA CURTE DE

CASARE ȘI JUSTIȚIE

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 08 august 2013, sub număr de dosar 1625/284/2013, contestatoarea SC A. Tărtășești SA a formulat contestație la executare, în contradictoriu cu intimata Agenția Naționala de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C), solicitând instanței anularea Deciziei nr. 72211 din 19 iulie 2013 de instituirea a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea contestatoarei, a proceselor-verbale de sechestru asigurătoriu bunuri mobile nr. 1053245 din 22 iulie 2013, nr. 1053246 din 22 iulie 2013 și nr. 1053247 din 22 iulie 2013 ale D.G.A.M.C, precum și anularea tuturor actelor subsecvente, alături de suspendarea efectelor Deciziei nr. 72211 din 19 iulie 2013 și a actelor de executare subsecvente.

Prin Sentința civilă nr. 355 din 10 aprilie 2014 pronunțată de Judecătoria Răcari a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe invocată din oficiu și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Sectorului 5 București. În motivare, Judecătoria Răcari a reținut că potrivit art. 129 alin. (11) C. proc. fisc. "împotriva actelor prin care se dispun și se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație în conformitate cu prevederile art. 172", iar potrivit art. 172 alin. (4) C. proc. fisc. "contestația se introduce la instanța judecătorească competentă." Reținându-se că în cuprinsul Codului de procedură fiscală nu sunt stabilite criterii pentru stabilirea competenței instanței, potrivit art. 2 alin. (3) și art. 129 alin. (6) C. proc.

fisc., Judecătoria Răcari a procedat la verificarea competenței potrivit dispozițiilor C. proc. civ. referitoare la executarea silită. Așa fiind, s-a arătat că potrivit art. 713 C. proc. civ. contestația la executare se introduce la instanța de executare, iar potrivit art. 651 C. proc. civ. instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea. Cum în cauză executarea se face direct de ANAF prin departamentele specializate, competența se va stabili raportat la locul în care își are sediul organul fiscal de executare. S-a constatat că în cauză decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost dispusă de ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, aducerea la îndeplinire a acestei măsuri a fost executată de aceeași instituție, care a încheiat procesele-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri imobile.

Prin urmare, calitatea de organ fiscal de executare în cauză o deține ANAF - DGAMC cu sediul în București, sector 5, care este atât organul fiscal care a emis decizia ce se contestă, cât și cel care a adus la îndeplinire această măsură. Așa fiind, Judecătoria Răcari a apreciat că nu este competentă să soluționeze prezenta contestație la executare și a dispus admiterea excepției privind necompetența sa teritorială și declinarea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 5 București. Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 5 București a apreciat că Judecătoria Răcari este competentă teritorial să soluționeze cauza, reținându-se, în esență, că, în speță, instanța de executare se determină prin aplicarea dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc.

civ. potrivit cărora "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel", competentă fiind instanța în circumscripția căreia se află domiciliul/sediul debitorului, respectiv Judecătoria Răcari, în condițiile în care sediul debitorului (contestator în această cauză) este situat în sat Tărtășești, comuna Tărtășești, str. B., județul Dâmbovița. În consecință, prin Sentința civilă nr. 5815 din 08 septembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Răcari.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență. Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

adoptat prin Legea nr. 134/2010, va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Răcari competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 08 august 2013, sub număr de dosar 1625/284/2013, contestatoarea SC A. Tărtășești SA a formulat contestație la executare, în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.), solicitând instanței anularea Deciziei nr. 72211 din 19 iulie 2013 de instituirea a măsurilor asigurătorii, cu cheltuieli de judecată. Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc.

fisc.: "măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale competente", iar potrivit alin. (2) al art. 129 din același cod, "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea", legiuitorul prevăzând, în cuprinsul art. 129 alin. (6) C. proc.

fisc., că "măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum și cele dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător", iar că "împotriva actelor prin care se dispun și se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație în conformitate cu prevederile art. 172", conform art. 129 alin. (11) C. proc. fisc. Conform art. 172 alin. (1) C. proc. fisc.: "persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii", iar potrivit art. 172 alin. (4) C. proc.

fisc., "contestația se introduce la instanța judecătorească competentă și se judecă în procedură de urgență". Prin urmare, împotriva actelor prin care organele fiscale dispun măsuri asigurătorii se poate face contestație la executare, fără ca legiuitorul să fi stabilit, în cuprinsul Codului de procedură fiscală, care este instanța de executare, motiv pentru care dispozițiile C. proc. fisc. se completează cu cele cuprinse în Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010. Prin urmare, când organul de executare este un organ fiscal, instanța de executare se determină prin aplicarea dispozițiilor C. proc. civ.

adoptat prin Legea nr. 134/2010, potrivit cu care "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel", regulă de drept comun în materie de competență teritorială (actor sequitur forum rei), competentă fiind instanța în circumscripția căreia se află domiciliul/sediul debitorului, cu adaptarea noțiunilor de actor și rei la calitatea procesuală din faza executării silite, și anume, creditor și debitor, în speță Judecătoria Răcari, dat fiind că sediul debitorului (contestatoarea A. Tărtășești SA) este situat în sat Tărtășești, comuna Tărtășești, str. B., județul Dâmbovița. În materie de poprire nu este reglementată o regulă specială, dispozițiile art. 781 C. proc.

civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 stabilind doar competența executorului judecătoresc, numai în materie imobiliară existând o dispoziție specială (derogatorie de la regula conform căreia instanța de executare este cea în circumscripția căreia se află domiciliul/sediul debitorului), și anume, art. 819 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 din care rezultă că este instanță de executare cea în circumscripția căreia se află imobilul care face obiectul urmăririi silite - și din acest punct de vedere, instanța de executare este Judecătoria Răcari, în contextul în care nu s-a făcut dovada unor bunuri imobile aflate în circumscripția Judecătoriei Sectorului 5 București. Dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc.

civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, potrivit cărora "instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel", sunt de strictă interpretare și aplicare, și anume, doar situației în care organul de executare este executorul judecătoresc, iar nu și atunci când este vorba despre alte organe de executare, precum cele fiscale. Este de reținut că soluția privind determinarea instanței de executare prin raportare la domiciliul/sediul debitorului este cea aplicată urmare a constatării de către Curtea Constituțională a neconstituționalității dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc.

civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, prin Decizia nr. 348/2014, publicată în M. Of. nr. 529/16.07.2014. Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu întrunesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate și sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție.

Astfel, dacă în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mai mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor care trebuie să fie executate, în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea. În raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc.

civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei având ca obiect contestație la executare (cerere principală și cerere conexă) în favoarea Judecătoriei Răcari.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2015. Procesat de GGC - NN