ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 99/2015

Asupra conflictului negativ de față, constată

următoarele:

Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari

la 12 iunie 2013, contestatoarea SC A.C. SA a chemat în judecată pe intimata A.N.A.F.

- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând

anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii din 06 iunie 2013 și a

tuturor actelor subsecvente precum și suspendarea efectelor acestora până la

data soluționării contestației la executare.

Prin sentința civilă nr. 120 din 06 februarie 2014,

Judecătoria Răcari a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată

din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Sectorului 5 București.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Răcari a reținut că

în conformitate cu prevederile art. 129 și art. 172 C. proc. fisc., contestația

împotriva actelor de executare sau împotriva refuzului organelor de executare

de a îndeplini un act de executare se introduce la instanța judecătorească

competentă, iar potrivit art. 650 alin. (1), raportat la prevederile art. 713 alin.

(1) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 (în continuare, N.C.P.C.)

contestația la executare se introduce la instanța de executare, respectiv la

judecătoria în circumscripția căreia se află biroul judecătoresc care face

executarea.

Or, în speță, executarea a fost declanșată de A.N.A.F. -

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili cu sediul în

București, Sector 5, astfel că instanța de executare este Judecătoria

Sectorului 5 București.

Dosarul a fost înregistrat la 25 iunie 2014 pe rolul

Judecătoriei Sectorului 5 București care, prin Sentința civilă nr. 5814 din 09

septembrie 2014, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din

oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Răcari.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 5

București a reținut că, întrucât Codul de Procedură Fiscală, deși stabilește că

împotriva actelor prin care organele fiscale dispun măsuri asigurătorii se

poate face contestație la executare, nu stabilește și instanța de executare,

dispozițiile acestuia se completează cu cele ale N.C.P.C.

Astfel, instanța a notat că potrivit prevederilor art. 650

alin. (1) N.C.P.C. „instanța de executare este judecătoria în circumscripția

căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara

cazurilor în care legea dispune altfel", subliniind că aceste dispoziții

sunt de strictă interpretare, aplicându-se doar situației în care organul de

executare este executorul judecătoresc, iar nu și când este vorba despre alte

organe de executare, precum cele fiscale.

Cum, în speță, organul de executare este unul fiscal,

Judecătoria Sectorului 5 București a apreciat că instanța de executare se va

determina potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1) N.C.P.C., potrivit cărora

cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei

circumscripție își are sediul pârâtul.

Totodată, judecătoria a subliniat că soluția privind

determinarea instanței de executare prin raportare la sediul debitorului este

cea aplicată și ca urmare a constatării de către Curtea Constituțională a

neconstituționalității dispozițiilor art. 650 alin. (1) N.C.P.C., prin Decizia nr.

348/2014.

A mai reținut Judecătoria Sectorului 5 București că în

materia popririi nu există o dispoziție specială, derogatorie de la regula

generală, ci numai în materie imobiliară; astfel, din interpretarea art. 819 N.C.P.C.

rezultă că în materie imobiliară, instanța de executare este cea în

circumscripția căreia se află imobilul care face obiectul executării silite. Or,

și din acest punct de vedere, instanța de executare este Judecătoria Răcari, în

condițiile în care nu s-a făcut dovada unor bunuri imobile aflate în

circumscripția Judecătoriei Sectorului 5 București.

Prin urmare, Judecătoria Sectorului 5 a apreciat că, în

cauză, competența de soluționare a contestației la executare aparține

Judecătoriei Răcari și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a

dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului

de competență ivit în soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte,

în temeiul art. 135 N.C.P.C., va pronunța regulatorul de competență stabilind

competența soluționării acestei cereri în favoarea Judecătoriei Răcari, pentru

următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în

cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În principiu, normele de competență teritorială sunt

norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost

instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Înalta Curte constată că, în speță, instanța a fost

învestită să se pronunțe asupra contestației la executare prin care SC A.C. SA

a chemat în judecată pe intimata A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a

Marilor Contribuabili, solicitând anularea deciziei de instituire a măsurilor

asigurătorii din 06 iunie 2013 și a tuturor actelor subsecvente precum și

suspendarea efectelor acestora până la data soluționării contestației la

executare.

Conform prevederilor art. 134 alin. (1) și (2) din O.G.

nr. 92/2003, în cazul în care debitorul nu își plătește de bunăvoie obligațiile

fiscale datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora, vor

proceda la acțiuni de executare silită, fiind abilitate să ducă la îndeplinire

măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită.

Totodată, așa cum corect a reținut și Judecătoria

Sectorului 5 București, întrucât O.G. nr. 92/2003 nu conține prevederi exprese

referitoare la instanța competentă să judece contestația împotriva actelor prin

care se dispun și se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii, în speță sunt

incidente prevederile art. 713 alin. (1) N.C.P.C. conform cărora „contestația

se introduce la instanța de executare.”

Art. 650 alin. (1) din același Cod, așa cum a fost

modificat prin Legea nr. 138/2014, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 348/2014

a Curții Constituționale prevede că „Instanța de executare este judecătoria în

a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare,

domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea

dispune altfel. (…)

”

În acest context, trebuie subliniat că la pronunțarea

prezentului regulator, instanța supremă va avea în vedere textul actual al art.

650 alin. (1) N.C.P.C., chiar dacă acesta avea un alt conținut la data

sesizării instanței de judecată.

Această concluzie se impune, pentru a da eficiență

deciziei de neconstituționalitate, pentru că o soluție contrară ar încălca

forța general obligatorie a acesteia și, mai mult, s-ar întemeia pe un text de

lege modificat între timp, tocmai pentru a fi pus în acord cu decizia Curții

Constituționale a României.

Prin urmare, în mod corect a reținut Judecătoria

Sectorului 5 că întrucât, în speță, sediul debitorului se află în raza

teritorială a Judecătoriei Răcari, competența soluționării cauzei aparține

acestei instanțe.

Față de considerentele anterior expuse și văzând și

dispozițiile art. 135 alin. (4) N.C.P.C., Înalta Curte va stabili competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Răcari.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 ianuarie

2015.