ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 779/2017
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 779/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 779/2017
Asupra contestației în anulare de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul contestației în anulare
Prin Sentința civilă nr. 1.365 din 30 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 1.945 din 16 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea și a repus pe recurenta-reclamantă în termenul de declarare a recursului și a respins, ca nefondat, recursul declarat de A. SA împotriva Sentinței civile nr. 1.365 din 30 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs:
A respins excepția tardivității formulării recursului și a repus reclamanta în termenul de declarare a cererii de recurs, reținând că termenul de exercitare al căii de atac se calculează de la data la care instanța de fond a admis cererea reclamantei de recomunicare a sentinței la adresa de corespondență din sector 3, față de împrejurarea că, deși reclamanta a indicat în acțiune atât adresa sediul său cât și o adresă de corespondență (reiterată de reclamantă pe parcursul procesului, ca adresă de primire a corespondenței), sentința primei instanțe a fost comunicată reclamantei numai la sediul din București, sector 1, unde nu se mai desfășoară nicio activitate deoarece clădirea este dezafectată, urmând a fi consolidată, iar dovada de comunicare a fost returnată cu mențiunea "destinatar mutat de la adresă".
Referitor la motivele de recurs, grupate în capitolul "Neregularități privind desfășurarea inspecției fiscale", instanța de recurs a constatat, pe baza actelor din dosar, că organele fiscale au efectuat inspecția ca urmare a cererii reclamantei de soluționare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare, fiind aplicabile disp. art. 102 alin. (2) lit. a) C. proc. fisc., iar avizul de inspecție fiscală nu a fost necesar, cum corect a reținut și judecătorul fondului.
Potrivit art. 104 C. proc. fisc., durata maximă a inspecției fiscale este de șase luni, însă nu există niciun text legal care să stipuleze că încălcarea acestui termen conduce la nulitatea raportului de inspecție fiscală, iar recurenta-reclamantă nu a invocat vreo vătămare suferită urmare a depășirii termenului legal.
Pe fondul motivelor de recurs, s-a constatat că nu este întrunit motivul de recurs prin care s-a invocat de prima instanță textul art. 67 C. proc. fisc., în forma în care nu mai era în vigoare la data deciziei de impunere.
Dispozițiile modificate ale art. 67 C. proc. fisc. au fost evidențiate în cuprinsul considerentelor hotărârii primei instanțe, motivându-se și îndepărtarea faptelor și probelor indicate de reclamantă.
Cu ocazia controlului s-a constatat că lipsește un număr de 130 facturi fiscale, iar ulterior, pe parcursul procedurii s-au regăsit șapte facturi fiscale în evidențele contabile.
Din acest motiv, în mod corect a apreciat instanța de fond că sunt aplicabile prevederile pct. 65 alin. (1) lit. d) din Normele de aplicare ale C. proc. fisc., deoarece prin estimare, s-a ajuns la concluzia că facturile ce nu au fost prezentate, probau tranzacții valabile ce intrau în sfera TVA.
S-a apreciat ca nefondată critica recurentei, extrasă din concluziile raportului de expertiză, în sensul că numai pierderea documentelor ce au fost utilizate și evidențiate în contabilitate pot conduce la estimarea bazei de impozitare, în sens contrar, neputându-se stabili în mod corect baza de impunere în ipoteza în care, din eroare sau prin alte mijloace, documentele nu au fost evidențiate în contabilitatea societății.
Deși recurenta a susținut că facturile au fost distruse în incendiul izbucnit în 26 - 27 iunie 2009, înscrisurile declarate nule în M. Of. nu corespund numerelor facturilor lipsă, rezultând că nu s-a putut dovedi împrejurarea susținută, a pieirii acestora în incendiu.
În mod corect instanța de fond nu a apreciat pozitiv concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, care sunt contrare dispozițiilor pct. 65.1 lit. d) din H.G. nr. 1.050/2004.
Din actele dosarului a mai rezultat că organul fiscal nu a aplicat prevederile art. 213 C. proc. fisc., care reglementează baza de impozitare pentru plătitorii de accize, nefiind vorba despre omisiunea depunerii declarațiilor, ci lipsa facturilor, astfel cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului.
Motivele și temeiul legal al contestației în anulare
Împotriva Deciziei nr. 1.945 din 16 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare reclamanta A. SA, invocând dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea, în tot, a Deciziei nr. 1945 din 16 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/2/2012 și rejudecând, admiterea recursului așa cum a fost formulat, schimbarea, în tot, a hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii de fond, casarea Sentinței civile nr. 1.365 din 30 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2012, admiterea contestației, anularea deciziei de impunere pentru suma totală de 43.487.408 lei compusă din diferențe suplimentare de taxă pe valoare adăugată, în sumă de 16.300.621 lei și obligații accesorii, în cuantum de 27.196.787 lei, obligarea pârâtelor la restituirea sumei totale de 44.442.936 lei, din care: 16.303.174 lei TVA (cf. decizie de impunere din 21 septembrie 2011); suma de 27.195.557 lei (obligații accesorii - majorări de întârziere) și suma de 944.205 lei cu titlu de dobânzi + penalități (accesorii conform documentelor justificative, achitate de societate ulterior formulării contestației), obligarea pârâtelor la plata dobânzilor prevăzute de C. fisc. și C. proc. fisc., calculate de la data achitării sumelor menționate și până la data restituirii acestora sume și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 81.000 lei, reprezentând onorariu de expertiză, din care 31.500 lei onorariu expert desemnat în dosar și 49.500 lei onorariu expert parte, precum și la plata taxei judiciare de timbru achitată atât la fond, cât și în recurs.
În susținerea căii de atac, contestatoarea susține, în esență, că instanța de recurs a omis să cerceteze patru dintre motivele de casare/modificare invocate în termen, și anume:
- faptul că organele de inspecție trebuiau să țină cont și de faptul că nu au existat tranzacții taxabile efectuate de A. SA și neînregistrate în evidența sa contabilă, dar care să fi fost identificate în evidențele unui alt contribuabil;
- faptul că, în considerentele sentinței recurate, s-a invocat Decizia nr. 1.052 din 28 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca și jurisprudență ce recunoaște procedeul estimării pe baza utilizării mediei valorice a TVA, deși A. SA a arătat în motivele de recurs că, în mod nelegal, instanța de fond a reținut că este vorba de o speță similară, situația nefiind aceeași, având în vedere domeniul de activitate total diferit, analizat în acea situație;
- faptul că instanța de fond, în mod nelegal a respins susținerile A. SA că estimarea efectuată de organul de control, ce a condus la stabilirea diferențelor suplimentare de TVA este nerezonabilă, netemeinică și nelegală;
- faptul că instanța de fond în mod nelegal a respins susținerile A. SA că estimarea bazei impozabile realizată de organele de inspecție fiscală încalcă principiile de drept comunitar și național în materie de fiscalitate, în mod special principiul proporționalității.
Apărările formulate de intimate
3.1. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat respingerea contestației în anulare în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.
3.2. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare formulată în cauză
Înalta Curte, examinând cererea în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constată netemeinicia căii de atac formulate pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Argumente de fapt și de drept relevante
Temeiul legal al soluției adoptate
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare formulată de contestatoarea A. SA, invocată prin întâmpinare de intimata Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1.945 din 16 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 martie 2017.
Procesat de GGC - ED