ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1508/2012

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea

înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la data de 22 septembrie 2011,

reclamantul Ș.A.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Garda Financiară -

Comisariatul General București, suspendarea executării Deciziei nr. 1356 din 29

august 2011, prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția publică de execuție

de comisar clasa I, pe care o ocupa la Garda Financiară - secția Timiș.

de Apel

Prin sentința nr. 586

din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara

a fost respinsă cererea reclamantului Ș.A.C.

împotriva pârâtei Garda Financiară –Comisariatul General.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile privind

existența cazului bine justificat sau prevenirea producerii unei pagube

iminente.

Astfel, actul

administrativ reprezentat de decizia menționată se bucură, ca orice act

administrativ, de prezumția de legalitate, de autenticitate și de veridicitate

ce justifică principiul executării din oficiu a acestuia, actul administrativ

unilateral reprezentând el însuși un titlu executoriu.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că legea permite suspendarea executării actelor

administrative conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, iar persoana vătămată

poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

În privința cazului bine

justificat instanța a constatat că prin decizia a cărei suspendare se solicită

s-a procedat la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului, prin

eliberarea din funcția publică de execuție, măsură dispusă ca urmare a

rezultatelor finale ale examenului de testare profesională desfășurat în

perioada 11 iulie 2011-19 iulie 2011, pentru ocuparea funcțiilor publice

vacante în cadrul instituției pârâte, urmare a aplicării dispozițiilor cuprinse

în Ordinul A.N.A.F. nr. 2253/2011.

Cazul bine justificat

nu presupune o dovadă de nelegalitate evidentă, pentru că aceasta ar echivala

cu prejudecarea fondului cauzei, reținându-se că în fața instanței învestite cu

cererea de suspendare a executării actului atacat se poate primi cel mult

susținerea existenței unui indiciu de nelegalitate a actului administrativ.

Instanța a constatat

că nu s-a relevat un asemenea indiciu în cauza dedusă judecății, întrucât

măsura dispusă a avut la bază aplicarea prevederilor cuprinse în Ordinul A.N.A.F.

nr. 2253/2011, act care reglementează o măsură distinctă de reorganizare a

instituției pârâte, precum și un caz de încetare a raporturilor de serviciu

(nepromovarea examenului de testare profesională), diferit de cel cuprins în art.

100 din Legea nr. 188/1999, republicată.

Instanța reține că

reclamantului îi sunt aplicabile în principal prevederile cuprinse în Ordinul A.N.A.F.

nr. 2253/2011, care reglementează în esență noua structură organizatorică a

autorității pârâte, precum și Regulamentul pentru organizarea și desfășurarea

examenului de testare profesională a funcționarilor publici, în cauza de față

nefiind identificată vreuna din situațiile de încetare a raportului de serviciu

astfel cum sunt ele reglementate de art. 99 - 100 din Legea nr. 188/1999

republicată.

Împrejurarea că

ordinul emis de Președintele A.N.A.F. cu nr. 2253/2011 nu a fost publicat în M.

Of., nu este de natură să atragă suspiciuni asupra legalității ordinului de

eliberare din funcție, întrucât, cel puțin în aparență, acesta este act

administrativ cu caracter individual, iar nu normativ, adresându-se unui număr

limitat de subiecți de drept. Într-adevăr, actele administrative normative

cuprind reglementări de principiu cu caracter obligatoriu, formulate în

abstract, în vederea aplicării la un număr nedeterminat de persoane, în timp ce

actele administrative individuale sunt manifestări de voință care creează,

modifică, desființează drepturi și obligații în beneficiul sau sarcina uneia

sau mai multor persoane dinainte determinate.

Or, în speță, ordinul

menționat vizează exclusiv aprobarea structurii organizatorice din cadrul

instituției pârâte și a structurilor teritoriale subordonate. Prin urmare,

acest act administrativ se adresează unui număr de persoane dinainte

determinat, anume, personalul angajat în instituțiile publice enumerate în

dispozitivul său. Cum ordinul reprezintă un act administrativ cu caracter

individual, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000,

trebuie concluzionat că cel puțin în aparență, acesta nu este supus regimului

de publicare în M. Of. al României.

Instanța de fond a

respins critica reclamantului cu privire la nelegalitatea aparentă a deciziei,

care vizează emiterea preavizului de către un organ necompetent, putându-se

observa că acesta a fost emis în baza art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 1324/2009,

în forma sa anterioară modificării prin H.G. nr. 566/2011, care prevedea că

numai personalul de execuție din cadrul Comisariatului General este numit în

funcție de către Comisarul General al Gărzii Financiare, rezultând astfel că

numirea și eliberarea din funcție a funcționarilor publici care ocupă funcții

de execuție în cadrul secțiilor județene ale Gărzii, intra în competența

conducătorilor structurilor teritoriale județene, fiind astfel respectată, cel

puțin în aparență, norma legală ce departajează competențele de numire și

respectiv eliberare din funcție a funcționarilor publici, la emiterea

preavizului.

Instanța

concluzionează că în speță nu s-a făcut dovada unui caz bine justificat pentru

suspendarea executării deciziei de eliberare din funcția publică deținută.

Referitor la condiția

prevenirii unei pagube iminente, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea

nr. 554/2004 ca prejudiciul material, viitor și previzibil sau după caz

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorității publice instanța

reține că în speță nu s-a dovedit îndeplinirea acestei condiții.

Curtea reține însă că

prevederile legale invocate nu justifică o pagubă suferită de reclamant ca

urmare a executării imediate a actului atacat ce nu ar putea fi ulterior

reparată, în condițiile în care în ipoteza anulării ordinului atacat și a

reintegrării reclamantului acesta va beneficia de drepturile salariale pe toată

perioada cuprinsă între data emiterii ordinului și reintegrarea în funcție.

de Ș.A.C.

Recurentul a criticat

hotărârea instanței de fond ca nelegală și netemeinică, susținând că hotărârea

cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Se arată că instanța

de fond a reținut că dispozițiile art. 99 și 100 din Legea funcționarilor

publici nu se aplică, datorită faptului că temeiul legal al ordinului de

eliberare din funcție l-ar constitui Ordinul nr. 2253/2011, însă ordinul invocat

a fost emis tocmai în temeiul art. 99 și 100 din Legea nr. 188/1999.

Recurentul a criticat

hotărârea instanței de fond, arătând că a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Astfel, se susține că

este imposibil ca instanța să rețină că prevederile art. 99 și 100 din Legea nr.

188/1999 nu sunt aplicabile în cauza de față.

De asemenea, se

susține că Ordinul nr. 2253/2011 este supus obligației de publicare în M. Of.,

fără a se putea face diferența între acte normative sau individuale, contrar

susținerilor instanței de fond.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Prin Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de

suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14

și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din

actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de

anulare a respectivului act administrativ.

Este bine cunoscut

faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la

rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate și că

acest act administrativ constituie el însuși titlu executoriu.

A nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Tocmai de aceea

suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere

vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate

fi de drept, când legea o prevede ( ex. art. 123 alin. final din Constituție)

sau judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege.

Înalta Curte a

reținut că Decizia nr. 1356 din 29 august 2011, obiect al litigiului de față, a

fost emis de Garda Financiară - Comisariatul General București în temeiul

prevederilor - art. 3 alin. (2) și (4) din H.G. nr. 1324/2009 privind

organizarea și funcționarea Gărzii Financiare, modificată și completată, Legii nr.

188/1999, prevederilor Ordinului Președintelui Agenția Națională de

Administrare Fiscală nr. 2253/2011 privind aprobarea noii structuri pe secții

județene, divizii, servicii, compartimente, precum și a numărului total de

posturi pe aceste structuri, precum și având în vedere avizul favorabil al

Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, opțiunea exercitată de reclamant

și rezultatele finale ale examenului de testare profesională.

Într-adevăr, potrivit

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond”.

Deci, cu alte

cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în

situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a

celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării

unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine

justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004,

ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ.

În jurisprudența sa

constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a

reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună

suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la

analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de

anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la

acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să

producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură

un act administrativ.

Astfel

de împrejurări vădite, de fapt sau/ și de drept care sunt de natură să producă

o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost

reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un

organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în

temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului

administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea

recursului administrativ.

Ori, în

situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte a constatat că nu sunt indicii

de nelegalitate a actului atacat, neexistând nicio împrejurare vădită de fapt

sau de drept care să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de

legalitate a actului administrativ.

De asemenea, din

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, rezultă că noțiunea de pagubă

iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și

previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiție inexistentă în cazul unei

diminuări salariale, care poate fi recuperată.

Pentru toate aceste

motive, constatând că nu sunt motive de casare sau modificare a sentinței

instanței de fond, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de Ș.A.C. împotriva sentinței nr. 586 din 14 decembrie 2011 a Curții

de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2012.