ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1508/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la data de 22 septembrie 2011, reclamantul Ș.A.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Garda Financiară - Comisariatul General București, suspendarea executării Deciziei nr. 1356 din 29 august 2011, prin care s-a dispus eliberarea sa din funcția publică de execuție de comisar clasa I, pe care o ocupa la Garda Financiară - secția Timiș. 2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 586 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara a fost respinsă cererea reclamantului Ș.A.C. împotriva pârâtei Garda Financiară –Comisariatul General.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile privind existența cazului bine justificat sau prevenirea producerii unei pagube iminente. Astfel, actul administrativ reprezentat de decizia menționată se bucură, ca orice act administrativ, de prezumția de legalitate, de autenticitate și de veridicitate ce justifică principiul executării din oficiu a acestuia, actul administrativ unilateral reprezentând el însuși un titlu executoriu. Instanța de primă jurisdicție a reținut că legea permite suspendarea executării actelor administrative conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, iar persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

În privința cazului bine justificat instanța a constatat că prin decizia a cărei suspendare se solicită s-a procedat la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului, prin eliberarea din funcția publică de execuție, măsură dispusă ca urmare a rezultatelor finale ale examenului de testare profesională desfășurat în perioada 11 iulie 2011-19 iulie 2011, pentru ocuparea funcțiilor publice vacante în cadrul instituției pârâte, urmare a aplicării dispozițiilor cuprinse în Ordinul A.N.A.F. nr. 2253/2011. Cazul bine justificat nu presupune o dovadă de nelegalitate evidentă, pentru că aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei, reținându-se că în fața instanței învestite cu cererea de suspendare a executării actului atacat se poate primi cel mult susținerea existenței unui indiciu de nelegalitate a actului administrativ.

Instanța a constatat că nu s-a relevat un asemenea indiciu în cauza dedusă judecății, întrucât măsura dispusă a avut la bază aplicarea prevederilor cuprinse în Ordinul A.N.A.F. nr. 2253/2011, act care reglementează o măsură distinctă de reorganizare a instituției pârâte, precum și un caz de încetare a raporturilor de serviciu (nepromovarea examenului de testare profesională), diferit de cel cuprins în art. 100 din Legea nr. 188/1999, republicată. Instanța reține că reclamantului îi sunt aplicabile în principal prevederile cuprinse în Ordinul A.N.A.F. nr. 2253/2011, care reglementează în esență noua structură organizatorică a autorității pârâte, precum și Regulamentul pentru organizarea și desfășurarea examenului de testare profesională a funcționarilor publici, în cauza de față nefiind identificată vreuna din situațiile de încetare a raportului de serviciu astfel cum sunt ele reglementate de art. 99 - 100 din Legea nr. 188/1999 republicată.

Împrejurarea că ordinul emis de Președintele A.N.A.F. cu nr. 2253/2011 nu a fost publicat în M. Of., nu este de natură să atragă suspiciuni asupra legalității ordinului de eliberare din funcție, întrucât, cel puțin în aparență, acesta este act administrativ cu caracter individual, iar nu normativ, adresându-se unui număr limitat de subiecți de drept. Într-adevăr, actele administrative normative cuprind reglementări de principiu cu caracter obligatoriu, formulate în abstract, în vederea aplicării la un număr nedeterminat de persoane, în timp ce actele administrative individuale sunt manifestări de voință care creează, modifică, desființează drepturi și obligații în beneficiul sau sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate.

Or, în speță, ordinul menționat vizează exclusiv aprobarea structurii organizatorice din cadrul instituției pârâte și a structurilor teritoriale subordonate. Prin urmare, acest act administrativ se adresează unui număr de persoane dinainte determinat, anume, personalul angajat în instituțiile publice enumerate în dispozitivul său. Cum ordinul reprezintă un act administrativ cu caracter individual, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000, trebuie concluzionat că cel puțin în aparență, acesta nu este supus regimului de publicare în M. Of. al României. Instanța de fond a respins critica reclamantului cu privire la nelegalitatea aparentă a deciziei, care vizează emiterea preavizului de către un organ necompetent, putându-se observa că acesta a fost emis în baza art. 3 alin. (4) din H.G.

nr. 1324/2009, în forma sa anterioară modificării prin H.G. nr. 566/2011, care prevedea că numai personalul de execuție din cadrul Comisariatului General este numit în funcție de către Comisarul General al Gărzii Financiare, rezultând astfel că numirea și eliberarea din funcție a funcționarilor publici care ocupă funcții de execuție în cadrul secțiilor județene ale Gărzii, intra în competența conducătorilor structurilor teritoriale județene, fiind astfel respectată, cel puțin în aparență, norma legală ce departajează competențele de numire și respectiv eliberare din funcție a funcționarilor publici, la emiterea preavizului. Instanța concluzionează că în speță nu s-a făcut dovada unui caz bine justificat pentru suspendarea executării deciziei de eliberare din funcția publică deținută.

Referitor la condiția prevenirii unei pagube iminente, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca prejudiciul material, viitor și previzibil sau după caz perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorității publice instanța reține că în speță nu s-a dovedit îndeplinirea acestei condiții. Curtea reține însă că prevederile legale invocate nu justifică o pagubă suferită de reclamant ca urmare a executării imediate a actului atacat ce nu ar putea fi ulterior reparată, în condițiile în care în ipoteza anulării ordinului atacat și a reintegrării reclamantului acesta va beneficia de drepturile salariale pe toată perioada cuprinsă între data emiterii ordinului și reintegrarea în funcție.

3. Recursul declarat de Ș.A.C. Recurentul a criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală și netemeinică, susținând că hotărârea cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Se arată că instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 99 și 100 din Legea funcționarilor publici nu se aplică, datorită faptului că temeiul legal al ordinului de eliberare din funcție l-ar constitui Ordinul nr. 2253/2011, însă ordinul invocat a fost emis tocmai în temeiul art. 99 și 100 din Legea nr. 188/1999. Recurentul a criticat hotărârea instanței de fond, arătând că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, se susține că este imposibil ca instanța să rețină că prevederile art. 99 și 100 din Legea nr. 188/1999 nu sunt aplicabile în cauza de față. De asemenea, se susține că Ordinul nr. 2253/2011 este supus obligației de publicare în M. Of., fără a se putea face diferența între acte normative sau individuale, contrar susținerilor instanței de fond. II.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ. Este bine cunoscut faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate și că acest act administrativ constituie el însuși titlu executoriu.

A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională. Tocmai de aceea suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate fi de drept, când legea o prevede ( ex. art. 123 alin. final din Constituție) sau judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege. Înalta Curte a reținut că Decizia nr. 1356 din 29 august 2011, obiect al litigiului de față, a fost emis de Garda Financiară - Comisariatul General București în temeiul prevederilor - art. 3 alin. (2) și (4) din H.G.

nr. 1324/2009 privind organizarea și funcționarea Gărzii Financiare, modificată și completată, Legii nr. 188/1999, prevederilor Ordinului Președintelui Agenția Națională de Administrare Fiscală nr. 2253/2011 privind aprobarea noii structuri pe secții județene, divizii, servicii, compartimente, precum și a numărului total de posturi pe aceste structuri, precum și având în vedere avizul favorabil al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, opțiunea exercitată de reclamant și rezultatele finale ale examenului de testare profesională. Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat. Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ. Ori, în situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte a constatat că nu sunt indicii de nelegalitate a actului atacat, neexistând nicio împrejurare vădită de fapt sau de drept care să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ.

De asemenea, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiție inexistentă în cazul unei diminuări salariale, care poate fi recuperată. Pentru toate aceste motive, constatând că nu sunt motive de casare sau modificare a sentinței instanței de fond, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Ș.A.C. împotriva sentinței nr. 586 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.