ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6595/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6595/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui sub nr. 3183/89 din 24 noiembrie 2011, reclamanții M.S., M.N.D., A.G., A.A.,

C.E.L. au chemat în judecată pe Universitatea S.H. București și pe M.E.C.T.S.,

solicitând ca Universitatea să fie obligată să le elibereze diploma de licență

și suplimentul la diplomă, precum și certificatul de absolvire a

Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, care să ateste

absolvirea Facultății de Sociologie - Psihologie, în sesiunea iulie 2009, iar M.E.N.

să aprobe tipărirea formularelor tipizate, în termen de 30 de zile de la

rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii ce se va pronunța, sub

sancțiunea unei penalități de 100 lei pe zi întârziere.

Tribunalul Vaslui

prin sentința nr. 270/ CA din 12 martie 2012, și-a declinat competența de

soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel Iași, unde cauza a fost

înregistrată sub nr. 367/45/2012.

de fond

A. Prin Sentința nr. 162

din 14 mai 2012 a Curții de Apel Iași

a fost admisă acțiunea introdusă de

reclamanții M.S., M.N.D., A.G., A.A. și C.E.L., în contradictoriu cu pârâta

Universitatea S.H.

A fost obligată

pârâta Universitatea S.H. București să elibereze actul de studii cu regim special,

denumit „Diplomă de licență”, însoțit de Suplimentul de Diplomă, precum și

certificatul de absolvire a Departamentului pentru pregătirea personalului

didactic, prin care să ateste că reclamanții au susținut și promovat examenul

de licență, în specialitatea urmată, obținând „Titlul de Licențiat”.

Instanța a respins

cererea reclamanților de a se obliga pârâta Universitatea S.H. București la

plata unei penalități, de 100 lei pe zi întârziere, în caz de refuz, ca

prematură.

Instanța a respins

acțiunea introdusă de reclamanții M.S., M.N.D., A.G., A.A. și C.E.L. în

contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S. și a admis cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta-reclamantă Universitatea S.H. București, în contradictoriu

cu pârâtul-chemat în garanție M.E.C.T.S.

A fost obligat

pârâtul-chemat în garanție M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea, în termen de 30 zile

de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, a formula­relor tipizate,

constând în Diploma de Licență și Suplimentul de Diplomă, precum și Certificatul

de absolvire a Departamentului pentru pregătirea personalului didactic,

întru-un număr care să asigure dreptul reclamanților de a li se elibera

documentul oficial de stat cu regim special, prin care se confirmă studiile de

învățământ superior absolvite de cei în cauză, în cadrul Universității S.H.

București.

A fost respinsă, ca

prematură, solicitarea de a se obliga chematul în garanție la plata de

despăgubiri, în cuantum de 100 lei/zi întârziere.

B. Motivele de fapt

și de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanțe.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că reclamanții au încheiat, în anul 2006,

contracte de studii cu Universitatea S.H. București, având ca obiect pregătirea

acestora în cadrul formei denumită „învățământ la distanță”, la Facultatea de

Sociologie - Psihologie și că, în urma promovării examenului de licență, în

sesiunea iulie 2009, celor în cauză li s-au eliberat adeverințele nr. 3329 din 06

septembrie 2010, 7962 din 23 iulie 2009, 7817 din 23 iulie 2009, 7809 din 23

iulie 2009, 7980 din 23 iulie 2009 și 1626 din 25 august 2011, prin care se

atestă că, a fost „susținut și promovat examenul de licența”, obținându-se

„Titlul de Licențiat”în specialitatea urmată, la finalul înscrisului menționat

făcându-se precizarea că adeverința are „termen de valabilitate până la

eliberarea Diplomei de Licență” și că „Universitatea Spiru Haret, având

învățământ de zi autorizat sau acreditat, poate organiza învățământ la distanță

și cu frecvență redusă”.

Se mai reține că, prin

adresa nr. 36125 din 25 iunie 2009, M.E.N. a adus la cunoștința instituțiilor

de învățământ acreditate că SC R SA - Compania de Material Didactic eliberează

formularele tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților, numai cu

aprobarea scrisă a M.E.N., cerându-li-se celor vizați să „solicite M.E.N.

aprobarea notei comandă, printr-o cerere conform machetei”.

Urmare acestei

solicitări, Universitatea S.H. București, prin adresa nr. 769 din 25 august 2009

a înaintat M.E.N. necesarul de materiale tipizate pentru actele de studii

destinate absolvenților anului 2009 (estimat la cca. 70.000 de absolvenți), cerere

la care s-a revenit prin adresele nr. 278 din 5 august 2010 și nr. 1054 din 03

februarie 2011, confirmându-se primirea unui număr de 10.325 bucăți formulare

tipizate.

Întrucât

reclamanților nu li s-au eliberat diploma de licență, prin cererea adresată M.E.N.

și Universității S.H. la data de 30 septembrie 2010, aceștia au solicitat

eliberarea actului administrativ care atestă absolvirea formei de învățământ

urmate, în perioada anilor 2006-2009, cerere căreia nu i s-a dat curs.

Apreciind refuzul de

eliberare a diplomei de licență ca fiind nejustificat, reclamanții au promovat

prezenta acțiune, în procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004.

În raport de această

situație de fapt, Curtea a constatat că Universitatea S.H. a fost înființată

prin Legea nr. 443/2002 ca persoană juridică de drept privat și de utilitate

publică, parte a sistemului național de învățământ și că, prin H.G. nr. 676/2007,

au fost acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, pentru forma de

învățământ de zi, domeniile de licență, printre care se numără și specialitatea

Psihologie.

Curtea a reținut, de

asemenea, că în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 84/1995, M.E.N.

a emis, la data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404, prin care a stabilit, la

art. 2, că: „Admiterea în învățământul superior public și particular se

organizează pe domenii de studiu de licență pe baza metodologiilor stabilite de

fiecare universitate”, la art. 8 al aceluiași ordin s-a arătat că: „Formele de

învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate

numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile

respective și dispun de departamente specializate”.

În raport de acest

cadru normativ, care permitea Universității S.H. să organizeze forme de

învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță, pentru domeniile

pentru care era acreditată/autorizată să organizeze cursuri de zi, Curtea a constatat

că Facultatea de „Psihologie” figurează în anexa nr. 3 la H.G. nr. 676/2007, ca autorizată să organizeze forma de învățământ de zi pe domeniul de studiu

de licență „Psihologie” și a apreciat că forma de învățământ urmată de

reclamantă nu poate fi considerată ca fiind „în afara cadrului legal”, astfel

cum susține M.E.N.

În acest sens, instanța

a constatat că, nici după încheierea perioadei de monitorizare, prevăzută de art.

8 din Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G. nr. 676/2007 și a H.G. nr. 635/2008,

și nici după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea

calității educației, nici unul dintre factorii cu atribuții de decizie din

cadrul sistemului național de educație nu numai că nu a sesizat nereguli

semnificative în procesul de organizare și desfășurare a procesului educațional

la nivelul Universității S.H., dar, în aceeași perioadă, M.E.N. a autorizat

chiar și eliberarea de diplome de licență, pentru absolvenți ai formei de

învățământ la distanță, organizată de universitatea menționată, ceea ce

echivalează cu o confirmare, fie ea și indirectă, a legalității procesului de

învățământ în acel domeniu.

În aceste condiții de

reglementare și în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al

administrației publice centrale, chemat să organizeze și să conducă sistemul

național de educație, respectiv de M.E.N., Curtea a apreciat că organizarea de

către Universitatea S.H. a formei de învățământ la distanță, pentru

specialitatea „Psihologie”, concomitent cu forma de pregătire prin cursuri de

zi, ține de exercițiul autonomiei universitare, autonomie care este garantată

de art. 32 alin. (6) din Constituția României și Legea nr. 84/1995, în vigoare

la acea dată.

Ca atare,

recunoașterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de M.E.N., a

posibilității organizării, de către universitățile acreditate, a formei de

învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să

organizeze cursuri de zi, a concluzionat instanța că statuează reclamanților

dreptul de a cere să li se elibereze Diploma de licență, însoțită de

Suplimentul la Diplomă, drept recunoscut și de pct. VII din Metodologia

organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor, aprobată de

Senatul Universității S.H., la data de 13 mai 2009, act ce a fost înregistrat

sub art. 1405 din 21 mai 2009.

Curtea a apreciat de

asemenea că acest drept nu poate fi afectat și cu atât mai puțin suprimat, în

fapt sau în drept, de divergențele care au apărut, pe parcursul timpului, între

Universitatea S.H. și M.E.N., pe seama valabilității inițierii și desfășurării

activităților specifice formei de învățământ la distanță, pentru specializările

la care erau organizate și cursuri de zi acreditate/ autorizate, atâta timp cât

M.E.N. sau A.R.A.C.I.S., înființată în baza O.U.G. nr. 75/2005, nu au demarat

și nu au finalizat vreo procedură administrativă, în perioada de referință,

care să conducă la concluzia că instituția de învățământ superior menționată a

acționat în afara cadrului legal, în condițiile în care M.E.N. i se recunoștea,

prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de a „propune încetarea activității

de învățământ și desființarea prin lege a universității”.

În acest context,

Curtea a apreciat că, atâta timp cât, nici până la încheierea perioadei de

monitorizare și nici ulterior acestui moment, M.E.N., în exercitarea atribuției

sale de control și monitorizare a aplicării prevederilor legale referitoare la

organizarea și funcționarea unităților de învățământ superior de stat și

particulare, nu a reclamat nereguli în organizarea admiterii, în funcționarea

domeniilor de studiu pentru care s-a obținut acreditarea sau autorizația de

funcționare provizorie, și nici cu privire la susținerea examenelor de licență,

acesta, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, având rol

de organizator și conducător al sistemului național de educație, este obligat

să recunoască valabilitatea examenului susținut de reclamanți și să ia măsurile

administrative corespunzătoare, care să permită satisfacerea dreptului celor în

cauză de a li se elibera diploma de licență, în condițiile prevăzute de

Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ

superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28 septembrie 2007, act

administrativ cu caracter normativ care limitează valabilitatea adeverințelor

eliberate de universitatea organizatoare a examenului de licență la maxim 12

luni.

Curtea a apreciat că

persistența în refuzul organului administrativ, cu rol de conducător al

sistemului național de educație, de a aproba eliberarea formularelor tipizate, la

nivelul solicitat de Universitatea S.H., prin adresa nr. 769 din 25 august 2009,

doar pentru că are rezerve în ceea ce privește faptul că specializarea

„Psihologie” la forma de „învățământ la distanță”, nu se regăsește în nici o

hotărâre de Guvern, în perioada anilor 2005 - 2009, este nejustificat, atâta

timp cât art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de ministrul educației,

permitea, chiar dacă nu într-o formă suficient de clară, posibilitatea organizării

acestei forme de învățământ în cazul în care forma de învățământ prin cursuri

de zi, pentru acea specialitate, fusese acreditată și dacă existau departamente

specializate în cadrul universității organizatoare.

Cum este necontestat

faptul că specializarea „Psihologie” a fost acreditată, Curtea a apreciat că,

simplul refuz de a recunoaște valabilitatea studiilor la forma de învățământ la

distanța, nu poate acoperi lipsa de acțiune și nefinalizarea vreunui demers

legal sau judiciar, menit să constate pretinsa încălcare a legii, de către

instituția de învățământ superior organizatoare a examenului de licență, la

această formă de învățământ, precum și a regulilor și normelor referitoare la

organizarea și desfășurarea procesului educațional, pe parcursul celor 10 ani

ce au trecut de la momentul înființării acesteia, prin lege.

În atare condiții,

Curtea a apreciat că refuzul pârâtului-chemat în garanție de a aproba

eliberarea formularelor tipizate, solicitate de Universitatea S.H., nu poate

acoperi sau suplini lipsa de acțiune a instituțiilor publice cu atribuții în

domeniul asigurării calității educației, atâta timp cât O.U.G. nr. 75/2005

obliga pe furnizorii de educație ca, după obținerea acreditării, să transmită

anual A.R.A.C.I.S. rapoarte anuale de evaluare internă, iar pe instituția de

interes public național menționată să avertizeze pe furnizorul de educație,

atunci când ar fi constatat că nu sunt îndeplinite standardele de calitate și

să procedeze la aducerea activității educaționale la nivelul standardelor

naționale în vigoare.

De altfel, același

act normativ evocat, a reținut instanța de fond că permitea M.E.N. ca, în cazul

în care și în urma celui de al treilea raport de evaluare externă, constatările

ar fi fost nefavorabile, să elaboreze sau să promoveze, după caz, prin ordin,

hotărâre a Guvernului sau prin lege, decizia de încetare definitivă a

școlarizării în cadrul programului contestat, demersuri ce nu s-a dovedit a fi

fost inițiate și finalizate.

Având însă în vedere

că obligația de eliberare a actului individual de studii în sistemul național

de învățământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul

aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007, emis de M.E.N., ca fiind „document oficial

de stat, cu regim special, care confirmă studiile de învățământ superior

efectuate”, revine instituției de învățământ superior acreditate și nu

conducătorului sistemului național de educație, Curtea a admis acțiunea

formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., pe

care o va obliga să elibereze diploma de licența și suplimentul la diploma, prin

care să se ateste susținerea și promovarea examenului de licență, cu titlul de Licențiat

în Psihologie.

Întrucât se constată

că între reclamanți și pârâtul M.E.N. nu exista nici un raport juridic direct, legat

de procesul de finalizare a studiilor și de eliberare a actelor de studii,

Curtea a respins acțiunea promovată în contradictoriu cu acesta, pentru lipsa

calității procesuale pasive în prezenta cauză.

Curtea a constatat

însă că există un raport juridic direct între pârâta Universitatea S.H. și M.E.N.,

născut din refuzul celui din urmă de a aproba tipărirea, de către SC R. SA a

numărului de formulare tipizate solicitat, că acest refuz trebuie calificat ca

fiind rezultatul unui exces de putere, atâta timp cât, în cei 10 ani ce au

trecut de la înființarea menționatei universități, nu s-a acționat în mod

decisiv pentru a se pune capăt pretinsei încălcări a cadrului legal de

desfășurare a activității, prin organiza­rea formei de învățământ la distanță,

în condițiile în care Ordinul nr. 3404/2006 nu interzicea, în mod explicit,

instituției de învățământ să desfășoare această activitate, dacă forma de

învățământ prin cursuri de zi fusese acreditată, motiv pentru care cererea de

chemare în garanție a fost admisă, în sensul obligării M.E.N. să aprobe

tipărirea, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a

prezentei hotărâri, a formularelor tipizate necesare satisfacerii dreptului

reclamanților.

Cât privește

solicitarea reclamanților și respectiv cererea pârâtei-reclamante de a se

obliga părțile chemate în judecată la plata de penalități, în caz de refuz de a

se aduce la îndeplinire dispozițiile prezentei hotărâri, Curtea o consideră ca

fiind prematură, acest drept putând fi valorificat doar după împlinirea

termenului stabilit de instanță și numai în procedura prevăzută de art. 24 și art.

25 din Legea nr. 554/2004, considerente pentru care aceste cereri au fost

respinse.

de M.E.N.

Prin motivele de

recurs formulate M.E.N. a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică

și nelegală, fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel, recurentul a

arătat că sentința a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești,

întrucât prin obligarea M.E.C.T.S. să aprobe furnizarea de formulare tipizate

pentru diplomă, spre a fi eliberate unor persoane care au urmat studii cu

încălcarea prevederilor legale, instanța de fond s-a substituit organismelor de

certificare a calității studiilor universitare, substituindu-se M.E.C.T.S.,

fără ca studiile efectuate să fie la specializări autorizate provizoriu sau

acreditate conform legii.

Recurentul a arătat

că instanța de fond a ignorat prevederile legale din domeniul învățământului

superior și nu a ținut cont de faptul că organizarea fiecărui ciclu de studii

se face de către instituția de învățământ superior cu aprobarea M.E.C.T.S.

S-a arătat că

instanța de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care sunt acreditate/ autorizate

să funcționeze provizoriu structurile și specializările universitare cu formele

de învățământ respective, interpretând în mod eronat prevederile legale

aplicabile cauzei.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., analizând cu

prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C.

proc. civ., constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 3 C.

proc. civ. va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza

spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, ca instanță de fond, pentru

considerentele ce urmează.

În conformitate cu

dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot

fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar potrivit dispozițiilor art.

304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere

când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.

Analizând actele

dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată

se referă la obligarea pârâților Universitatea S.H. și M.E.C.T.S. la eliberarea

diplomei de licență.

Înalta Curte reține

că pârâta Universitatea S.H. este încadrată în noțiunea de autoritate publică,

în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 554/2004, care

include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit

legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze

un serviciu public, în regim de putere publică.

Prin Legea nr. 443/2002

a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ

superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a

sistemului național de învățământ.

Potrivit art. l din

H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației

publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol

de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Înalta Curte a

reținut că Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel,

niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în

discuție.

În speță, o asemenea

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

În conformitate cu

dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I a din Legea nr. 554/2004, litigiile

privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se

soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Înalta Curte a

reținut că Legea contenciosului administrativ a stabilit, prin dispozițiile art.

10, competența materială de soluționare a cauzelor în raport de două criterii

și anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul și al

cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora.

Având în vedere

obiectul cauzei de față, care privește un act administrativ ce trebuie emis de

o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei este stabilită

exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul ce va emite actul.

Pentru aceste

considerente, văzând că hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de o

instanță necompetentă material, în temeiul art. 312 - 313 teza finală C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite

cauza spre competentă soluționare Tribunalului Vaslui.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de M.E.N. împotriva Sentinței nr. 162 din 14 mai 2012 a Curții de Apel

Iași-secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2013.