ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6595/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui sub nr. 3183/89 din 24 noiembrie 2011, reclamanții M.S., M.N.D., A.G., A.A., C.E.L. au chemat în judecată pe Universitatea S.H. București și pe M.E.C.T.S., solicitând ca Universitatea să fie obligată să le elibereze diploma de licență și suplimentul la diplomă, precum și certificatul de absolvire a Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, care să ateste absolvirea Facultății de Sociologie - Psihologie, în sesiunea iulie 2009, iar M.E.N. să aprobe tipărirea formularelor tipizate, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii ce se va pronunța, sub sancțiunea unei penalități de 100 lei pe zi întârziere.

Tribunalul Vaslui prin sentința nr. 270/ CA din 12 martie 2012, și-a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel Iași, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 367/45/2012. 2. Hotărârea instanței de fond A. Prin Sentința nr. 162 din 14 mai 2012 a Curții de Apel Iași a fost admisă acțiunea introdusă de reclamanții M.S., M.N.D., A.G., A.A. și C.E.L., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. A fost obligată pârâta Universitatea S.H. București să elibereze actul de studii cu regim special, denumit „Diplomă de licență”, însoțit de Suplimentul de Diplomă, precum și certificatul de absolvire a Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, prin care să ateste că reclamanții au susținut și promovat examenul de licență, în specialitatea urmată, obținând „Titlul de Licențiat”.

Instanța a respins cererea reclamanților de a se obliga pârâta Universitatea S.H. București la plata unei penalități, de 100 lei pe zi întârziere, în caz de refuz, ca prematură. Instanța a respins acțiunea introdusă de reclamanții M.S., M.N.D., A.G., A.A. și C.E.L. în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S. și a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă Universitatea S.H. București, în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanție M.E.C.T.S. A fost obligat pârâtul-chemat în garanție M.E.C.T.S.

să aprobe tipărirea, în termen de 30 zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, a formula­relor tipizate, constând în Diploma de Licență și Suplimentul de Diplomă, precum și Certificatul de absolvire a Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, întru-un număr care să asigure dreptul reclamanților de a li se elibera documentul oficial de stat cu regim special, prin care se confirmă studiile de învățământ superior absolvite de cei în cauză, în cadrul Universității S.H. București. A fost respinsă, ca prematură, solicitarea de a se obliga chematul în garanție la plata de despăgubiri, în cuantum de 100 lei/zi întârziere. B. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanții au încheiat, în anul 2006, contracte de studii cu Universitatea S.H. București, având ca obiect pregătirea acestora în cadrul formei denumită „învățământ la distanță”, la Facultatea de Sociologie - Psihologie și că, în urma promovării examenului de licență, în sesiunea iulie 2009, celor în cauză li s-au eliberat adeverințele nr. 3329 din 06 septembrie 2010, 7962 din 23 iulie 2009, 7817 din 23 iulie 2009, 7809 din 23 iulie 2009, 7980 din 23 iulie 2009 și 1626 din 25 august 2011, prin care se atestă că, a fost „susținut și promovat examenul de licența”, obținându-se „Titlul de Licențiat”în specialitatea urmată, la finalul înscrisului menționat făcându-se precizarea că adeverința are „termen de valabilitate până la eliberarea Diplomei de Licență” și că „Universitatea Spiru Haret, având învățământ de zi autorizat sau acreditat, poate organiza învățământ la distanță și cu frecvență redusă”.

Se mai reține că, prin adresa nr. 36125 din 25 iunie 2009, M.E.N. a adus la cunoștința instituțiilor de învățământ acreditate că SC R SA - Compania de Material Didactic eliberează formularele tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților, numai cu aprobarea scrisă a M.E.N., cerându-li-se celor vizați să „solicite M.E.N. aprobarea notei comandă, printr-o cerere conform machetei”. Urmare acestei solicitări, Universitatea S.H. București, prin adresa nr. 769 din 25 august 2009 a înaintat M.E.N. necesarul de materiale tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților anului 2009 (estimat la cca. 70.000 de absolvenți), cerere la care s-a revenit prin adresele nr. 278 din 5 august 2010 și nr. 1054 din 03 februarie 2011, confirmându-se primirea unui număr de 10.325 bucăți formulare tipizate.

Întrucât reclamanților nu li s-au eliberat diploma de licență, prin cererea adresată M.E.N. și Universității S.H. la data de 30 septembrie 2010, aceștia au solicitat eliberarea actului administrativ care atestă absolvirea formei de învățământ urmate, în perioada anilor 2006-2009, cerere căreia nu i s-a dat curs. Apreciind refuzul de eliberare a diplomei de licență ca fiind nejustificat, reclamanții au promovat prezenta acțiune, în procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004. În raport de această situație de fapt, Curtea a constatat că Universitatea S.H. a fost înființată prin Legea nr. 443/2002 ca persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ și că, prin H.G.

nr. 676/2007, au fost acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, pentru forma de învățământ de zi, domeniile de licență, printre care se numără și specialitatea Psihologie. Curtea a reținut, de asemenea, că în vederea punerii în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 84/1995, M.E.N. a emis, la data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404, prin care a stabilit, la art. 2, că: „Admiterea în învățământul superior public și particular se organizează pe domenii de studiu de licență pe baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate”, la art. 8 al aceluiași ordin s-a arătat că: „Formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective și dispun de departamente specializate”.

În raport de acest cadru normativ, care permitea Universității S.H. să organizeze forme de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță, pentru domeniile pentru care era acreditată/autorizată să organizeze cursuri de zi, Curtea a constatat că Facultatea de „Psihologie” figurează în anexa nr. 3 la H.G. nr. 676/2007, ca autorizată să organizeze forma de învățământ de zi pe domeniul de studiu de licență „Psihologie” și a apreciat că forma de învățământ urmată de reclamantă nu poate fi considerată ca fiind „în afara cadrului legal”, astfel cum susține M.E.N. În acest sens, instanța a constatat că, nici după încheierea perioadei de monitorizare, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G.

nr. 676/2007 și a H.G. nr. 635/2008, și nici după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației, nici unul dintre factorii cu atribuții de decizie din cadrul sistemului național de educație nu numai că nu a sesizat nereguli semnificative în procesul de organizare și desfășurare a procesului educațional la nivelul Universității S.H., dar, în aceeași perioadă, M.E.N. a autorizat chiar și eliberarea de diplome de licență, pentru absolvenți ai formei de învățământ la distanță, organizată de universitatea menționată, ceea ce echivalează cu o confirmare, fie ea și indirectă, a legalității procesului de învățământ în acel domeniu. În aceste condiții de reglementare și în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al administrației publice centrale, chemat să organizeze și să conducă sistemul național de educație, respectiv de M.E.N., Curtea a apreciat că organizarea de către Universitatea S.H.

a formei de învățământ la distanță, pentru specialitatea „Psihologie”, concomitent cu forma de pregătire prin cursuri de zi, ține de exercițiul autonomiei universitare, autonomie care este garantată de art. 32 alin. (6) din Constituția României și Legea nr. 84/1995, în vigoare la acea dată.

Ca atare, recunoașterea, prin chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de M.E.N., a posibilității organizării, de către universitățile acreditate, a formei de învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, a concluzionat instanța că statuează reclamanților dreptul de a cere să li se elibereze Diploma de licență, însoțită de Suplimentul la Diplomă, drept recunoscut și de pct. VII din Metodologia organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor, aprobată de Senatul Universității S.H., la data de 13 mai 2009, act ce a fost înregistrat sub art. 1405 din 21 mai 2009. Curtea a apreciat de asemenea că acest drept nu poate fi afectat și cu atât mai puțin suprimat, în fapt sau în drept, de divergențele care au apărut, pe parcursul timpului, între Universitatea S.H.

și M.E.N., pe seama valabilității inițierii și desfășurării activităților specifice formei de învățământ la distanță, pentru specializările la care erau organizate și cursuri de zi acreditate/ autorizate, atâta timp cât M.E.N. sau A.R.A.C.I.S., înființată în baza O.U.G. nr. 75/2005, nu au demarat și nu au finalizat vreo procedură administrativă, în perioada de referință, care să conducă la concluzia că instituția de învățământ superior menționată a acționat în afara cadrului legal, în condițiile în care M.E.N. i se recunoștea, prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de a „propune încetarea activității de învățământ și desființarea prin lege a universității”.

În acest context, Curtea a apreciat că, atâta timp cât, nici până la încheierea perioadei de monitorizare și nici ulterior acestui moment, M.E.N., în exercitarea atribuției sale de control și monitorizare a aplicării prevederilor legale referitoare la organizarea și funcționarea unităților de învățământ superior de stat și particulare, nu a reclamat nereguli în organizarea admiterii, în funcționarea domeniilor de studiu pentru care s-a obținut acreditarea sau autorizația de funcționare provizorie, și nici cu privire la susținerea examenelor de licență, acesta, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, având rol de organizator și conducător al sistemului național de educație, este obligat să recunoască valabilitatea examenului susținut de reclamanți și să ia măsurile administrative corespunzătoare, care să permită satisfacerea dreptului celor în cauză de a li se elibera diploma de licență, în condițiile prevăzute de Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28 septembrie 2007, act administrativ cu caracter normativ care limitează valabilitatea adeverințelor eliberate de universitatea organizatoare a examenului de licență la maxim 12 luni.

Curtea a apreciat că persistența în refuzul organului administrativ, cu rol de conducător al sistemului național de educație, de a aproba eliberarea formularelor tipizate, la nivelul solicitat de Universitatea S.H., prin adresa nr. 769 din 25 august 2009, doar pentru că are rezerve în ceea ce privește faptul că specializarea „Psihologie” la forma de „învățământ la distanță”, nu se regăsește în nici o hotărâre de Guvern, în perioada anilor 2005 - 2009, este nejustificat, atâta timp cât art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de ministrul educației, permitea, chiar dacă nu într-o formă suficient de clară, posibilitatea organizării acestei forme de învățământ în cazul în care forma de învățământ prin cursuri de zi, pentru acea specialitate, fusese acreditată și dacă existau departamente specializate în cadrul universității organizatoare.

Cum este necontestat faptul că specializarea „Psihologie” a fost acreditată, Curtea a apreciat că, simplul refuz de a recunoaște valabilitatea studiilor la forma de învățământ la distanța, nu poate acoperi lipsa de acțiune și nefinalizarea vreunui demers legal sau judiciar, menit să constate pretinsa încălcare a legii, de către instituția de învățământ superior organizatoare a examenului de licență, la această formă de învățământ, precum și a regulilor și normelor referitoare la organizarea și desfășurarea procesului educațional, pe parcursul celor 10 ani ce au trecut de la momentul înființării acesteia, prin lege. În atare condiții, Curtea a apreciat că refuzul pârâtului-chemat în garanție de a aproba eliberarea formularelor tipizate, solicitate de Universitatea S.H., nu poate acoperi sau suplini lipsa de acțiune a instituțiilor publice cu atribuții în domeniul asigurării calității educației, atâta timp cât O.U.G.

nr. 75/2005 obliga pe furnizorii de educație ca, după obținerea acreditării, să transmită anual A.R.A.C.I.S. rapoarte anuale de evaluare internă, iar pe instituția de interes public național menționată să avertizeze pe furnizorul de educație, atunci când ar fi constatat că nu sunt îndeplinite standardele de calitate și să procedeze la aducerea activității educaționale la nivelul standardelor naționale în vigoare. De altfel, același act normativ evocat, a reținut instanța de fond că permitea M.E.N. ca, în cazul în care și în urma celui de al treilea raport de evaluare externă, constatările ar fi fost nefavorabile, să elaboreze sau să promoveze, după caz, prin ordin, hotărâre a Guvernului sau prin lege, decizia de încetare definitivă a școlarizării în cadrul programului contestat, demersuri ce nu s-a dovedit a fi fost inițiate și finalizate.

Având însă în vedere că obligația de eliberare a actului individual de studii în sistemul național de învățământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007, emis de M.E.N., ca fiind „document oficial de stat, cu regim special, care confirmă studiile de învățământ superior efectuate”, revine instituției de învățământ superior acreditate și nu conducătorului sistemului național de educație, Curtea a admis acțiunea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., pe care o va obliga să elibereze diploma de licența și suplimentul la diploma, prin care să se ateste susținerea și promovarea examenului de licență, cu titlul de Licențiat în Psihologie.

Întrucât se constată că între reclamanți și pârâtul M.E.N. nu exista nici un raport juridic direct, legat de procesul de finalizare a studiilor și de eliberare a actelor de studii, Curtea a respins acțiunea promovată în contradictoriu cu acesta, pentru lipsa calității procesuale pasive în prezenta cauză. Curtea a constatat însă că există un raport juridic direct între pârâta Universitatea S.H.

și M.E.N., născut din refuzul celui din urmă de a aproba tipărirea, de către SC R. SA a numărului de formulare tipizate solicitat, că acest refuz trebuie calificat ca fiind rezultatul unui exces de putere, atâta timp cât, în cei 10 ani ce au trecut de la înființarea menționatei universități, nu s-a acționat în mod decisiv pentru a se pune capăt pretinsei încălcări a cadrului legal de desfășurare a activității, prin organiza­rea formei de învățământ la distanță, în condițiile în care Ordinul nr. 3404/2006 nu interzicea, în mod explicit, instituției de învățământ să desfășoare această activitate, dacă forma de învățământ prin cursuri de zi fusese acreditată, motiv pentru care cererea de chemare în garanție a fost admisă, în sensul obligării M.E.N.

să aprobe tipărirea, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, a formularelor tipizate necesare satisfacerii dreptului reclamanților. Cât privește solicitarea reclamanților și respectiv cererea pârâtei-reclamante de a se obliga părțile chemate în judecată la plata de penalități, în caz de refuz de a se aduce la îndeplinire dispozițiile prezentei hotărâri, Curtea o consideră ca fiind prematură, acest drept putând fi valorificat doar după împlinirea termenului stabilit de instanță și numai în procedura prevăzută de art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004, considerente pentru care aceste cereri au fost respinse. 3. Recursul declarat de M.E.N. Prin motivele de recurs formulate M.E.N.

a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Astfel, recurentul a arătat că sentința a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât prin obligarea M.E.C.T.S. să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă, spre a fi eliberate unor persoane care au urmat studii cu încălcarea prevederilor legale, instanța de fond s-a substituit organismelor de certificare a calității studiilor universitare, substituindu-se M.E.C.T.S., fără ca studiile efectuate să fie la specializări autorizate provizoriu sau acreditate conform legii. Recurentul a arătat că instanța de fond a ignorat prevederile legale din domeniul învățământului superior și nu a ținut cont de faptul că organizarea fiecărui ciclu de studii se face de către instituția de învățământ superior cu aprobarea M.E.C.T.S.

S-a arătat că instanța de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care sunt acreditate/ autorizate să funcționeze provizoriu structurile și specializările universitare cu formele de învățământ respective, interpretând în mod eronat prevederile legale aplicabile cauzei. II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, ca instanță de fond, pentru considerentele ce urmează.

În conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. Analizând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată se referă la obligarea pârâților Universitatea S.H. și M.E.C.T.S. la eliberarea diplomei de licență. Înalta Curte reține că pârâta Universitatea S.H. este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Prin Legea nr. 443/2002 a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Potrivit art. l din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Înalta Curte a reținut că Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale.

De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în discuție. În speță, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale. În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I a din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale. Înalta Curte a reținut că Legea contenciosului administrativ a stabilit, prin dispozițiile art. 10, competența materială de soluționare a cauzelor în raport de două criterii și anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Având în vedere obiectul cauzei de față, care privește un act administrativ ce trebuie emis de o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul ce va emite actul. Pentru aceste considerente, văzând că hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă material, în temeiul art. 312 - 313 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Vaslui.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de M.E.N. împotriva Sentinței nr. 162 din 14 mai 2012 a Curții de Apel Iași-secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vaslui, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2013.