ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6527/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta Fundația F.E.W.

a solicitat suspendarea executării actului unilateral al pârâtei emis sub nr.

4416/RP din 25 martie 2012 până la soluționarea cauzei.

Reclamanta a

învederat instanței faptul că realizează prin intermediul consiliului

științific consultativ al ariei protejate, Valea Valsanului, activități de

cercetare științifică, iar prin sistarea intempestivă a convenției de custodie

este pus în pericol endemicul pentru care s-a înființat aria protejată și

compromisă activitatea științifică multianuală derulată de către Consiliul

Științific Consultativ.

Prin încheierea din 8

februarie 2013, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare

formulată de reclamanta Fundația F.E.W.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că prin aspectele învederate de

reclamantă prin cererea de suspendare nu s-a făcut nici dovada existenței unor

cazuri bine justificate și nici a unui prejudiciu iminent, de natură a

justifica luarea măsurii suspendării executării actului administrativ în

litigiu, care se bucură de prezumția de legalitate.

Împotriva hotărârii

instanței de fond reclamanta Fundația F.E.W. a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut

că sistarea intempestivă a convenției de custodie de către Ministerul Mediului

este de natură a genera prejudicii ireparabile în ceea ce privește aria

protejată „Valea Valsanului” aflată până la denunțarea convenției în custodia

societății.

Acest prejudiciu

survine în raport cu activitatea pe care societatea o desfășoară în această

arie protejată, activitate reglementată de O.U.G. nr. 57/2007 și convenția de

custodie și care implică următoarele:

- activități de

protecție și conservare a ariei naturale protejate care în cazul de față găzduiește

o specie strict protejată de pește fiind unicul habitat la nivel mondial al

aspectului;

- concret se

urmărește a nu fi periclitat acest habitat prin activități umane de poluare a

habitatului, modificări ale acestuia și alte asemenea activități;

- există personal

instruit care asigură administrarea ariei naturale în baza convenției de

custodie și în acord cu prevederile legale în vigoare (O.U.G. nr. 57/2007 și O.U.G.

nr. 195/2005, precum și ținând cont de planul de management și regulamentul

ariei naturale protejate controlând modul de aplicare a măsurilor de protecție și

conservare stabilite;

- se desfășoară

activități de informare a comunităților locale cu privire la necesitatea protecției

naturii;

- activități de

monitorizare a speciilor și habitatelor de interes național precum și

activități de distribuție a speciilor;

- activități de

identificare a prejudiciilor cauzate de terțe persoane și informarea imediată a

autorității responsabile pentru luarea măsurilor necesare;

- activități de

cercetare științifică.

Recurenta a mai

precizat că toate aceste activități au fost efectuate de societate în cadrul

ariei protejate până la momentul denunțării de către pârâta convenției de

custodie. În prezent însă această arie protejată nu mai beneficiază de niciun

control efectuat de organe abilitate existând riscul ca acest habitat și

speciile

protejate

pe care le găzduiește să fie deteriorat, distrus cu consecința dispariției

speciilor protejate cum este cazul x.

Având în vedere că

activitate a societății desfășurată asupra ariei protejate

este esențială pentru

menținerea și conservarea acestui habitat deoarece accesul necontrolat și

activitățile necontrolate ale unor terțe persoane pot distruge această arie protejată,

recurenta a apreciat că este imperios necesar ca activitatea să continue până

la soluționarea prezentei cauze.

Examinând

cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru

a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în

continuare arătate:

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în

condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată

poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Suspendarea actelor

juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora,

ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există,

iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de

judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Legiuitorul național

a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării

actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a

acestora cu normele juridice aplicabile în speță. Măsura cu caracter provizoriu

anterior individualizată determină punerea în balanță a interesului social cu

cel personal, preeminența unuia dintre ele fiind subsumată principiului

legalității.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007,

cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de

drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

La modul concret,

conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat

este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent

valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative

presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile

legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune,

în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în

mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în

cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după

verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ

cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv

cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul

cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de

legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație

revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței

cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și

înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra

legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta

să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura,

chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor

administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea

unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și

care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de

legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța

având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței

dreptului.

Înalta Curte

apreciază că, în cauză, recurenta nu a prezentat suficiente elemente care să

conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actului

contestat.

Deci, nu există

suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără

însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a

conținutului și legalității actului administrativ contestat.

De asemenea, instanța

de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentei

în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material

viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba

iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui

act administrativ.

Revine judecătorului

de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de

suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate

de reclamant dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să

justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a

suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere

hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de

anulare a actului.

Soluția suspendării

actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de

protecție provizorie corespunzătoare,

măsură care se recomandă a fi luată de

autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării

deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o

serie de obligații.

Suspendarea

pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al

actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea

justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor

jurisdicționale.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta Fundația F.E.W. împotriva încheierii din 8 februarie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 octombrie 2013.