ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1135/2013

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

încheierea din 6 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și

pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 3359/97/2012,

printre altele, a fost respinsă, ca

nefondată, cererea formulată de inculpatul C.B., având ca obiect revocarea

măsurii obligării de a nu părăsi țara.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că, potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., când măsura

preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există

vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie

revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se, în cazul reținerii și

arestării preventive, punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului,

dacă acesta nu este arestat în altă cauză.

În prezenta cauză, Curtea de Apel a

constatat că măsura în discuție a fost luată cu respectarea prevederilor legale

ce reglementează măsura obligării de a nu părăsi țara, respectiv ale art. 145

1

cu raportare la art. 139 alin. (3

5

) C. proc. pen., menținându-se cu

respectarea art. 350 C. proc. pen., astfel cum rezultă din sentința nr. 186 din

26 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr.

3359/97/2012.

Cu privire la inculpatul C.B., s-a constatat

că la termenul din 12 decembrie 2012 și la cel din 12 februarie 201, instanța a

mai analizat o cereri similare în sensul respingerii lor, iar de la ultima

analiză nu a intervenit o schimbare a contextului procesual atât de însemnată

încât să facă oportună înlocuirea măsurii, cu anterioarele ocazii fiind

analizate și argumentele legate de necesitatea deplasării inculpatului în

Serbia, instanța reținând în acest sens că inculpatul a depus un înscris

conținând o declarație a unei societăți cu răspundere limitată din Serbia, cu

denumirea „M.C.", în care se arată, în termeni foarte vagi și generali, că

acesta „a fost angajat din anul 2010 și pe perioada anului 2011 de către firma

noastră pentru stabilirea relațiilor de afaceri cu firme din mai multe țări

europene în scopul vânzării uleiului de rapiță de ulei", că „în perioada

menționată numitul a fost în permanență în contact cu noi pe ruta

Timișoara-Pancevo-UE" și că „pentru angajarea sa, acesta a primit

comisioane de către firma noastră, cât și partenerii din străinătate, în

funcție de vânzarea realizată", or din înscrisul respectiv, care nu este

dublat de vreo altă dovadă, nu rezultă veridicitatea celor afirmate de inculpat

cu referire la necesitatea deplasării sale în Serbia și la pretinsele creanțe

pe care le-ar avea de recuperat de la respectiva societate.

S-a reținut că analiza mai sus expusă își

menține validitatea, inculpatul neproducând vreo dovadă suplimentară cu pertinență

și concludentă asupra acestui aspect.

Nici argumentul conform căruia măsura obligării

de a nu părăsi țara i-ar încălca inculpatului dreptul la muncă nu a fost reținut

în sprijinul revocării respectivei măsuri, inculpatul arătând în chiar cererea de

revocare că este angajat în țară.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs inculpatul C.B.

care,

pe calea motivelor scrise depuse la dosar, a susținut că, în opinia sa, calea de

atac promovată este admisibilă, iar pe fondul recursului, a criticat încheierea

anterior menționată pentru nelegalitate și netemeinicie.

La termenul din data de 1 aprilie 2013,

Înalta Curte, din oficiu, a invocat inadmisibilitatea recursului declarat de inculpat

împotriva încheierii din 6 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția

penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 3359/97/2012.

Concluziile formulate de apărătorul desemnat

din oficiu pentru recurentul inculpat și de reprezentantul parchetului au fost consemnate

în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursul declarat

de inculpat pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că

acesta este inadmisibil pentru considerentele care urmează.

Dispozițiile art. 141 C. proc. pen. prevăd

că încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de

revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive, nu este supusă niciunei

căi de atac.

În prezenta cauză, se constată că, prin

încheierea din 6 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și pentru

cauze cu minori, s-a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii formulate de inculpatul

C.B., de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, încheierea atacată dobândind

caracter definitiv în ceea ce privește această dispoziție, față de prevederile

art. 141 alin. (1) C. proc. pen., astfel că împotriva acesteia nu mai putea fi promovată

calea de atac a recursului.

Dând eficiență principiului stabilit prin

art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii

procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin

art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, C. proc. pen.

a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele

aflate în situații juridice identice.

C. proc. pen. reglementează hotărârile

susceptibile de a fî supuse examinării, căile de atac ordinare care

pot fi exercitate împotriva acestora, termenele

de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Dispozițiile art. 385

1

C.

proc. pen. prevăd că sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești

nedefinitive, fiind indicate expres și limitativ hotărârile care sunt supuse recursului.

În

speță, inculpatul C.B. a declarat recurs împotriva încheierii

din 6 martie 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția penală și pentru cauze cu

minori. Încheiere care, însă, este definitivă în ceea ce privește dispoziția de

respingere a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara formulată

de acesta.

Astfel, dacă s-ar recunoaște promovarea

unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege, s-ar ajunge la încălcarea

principiului legalității căilor de atac consfințit prin art. 129 din Constituție,

ceea ce este inadmisibil.

Pentru aceste considerente, în temeiul

art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.B.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat

va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include

și onorariul pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de inculpatul C.B. împotriva încheierii din 6 martie 2013 a Curții de Apel Alba

lulia, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 3359/97/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 1 aprilie

2013.