ÎCCJ, decizie (scj.ro #83383)

4. Societăți comerciale. Competență materială. Împiedicarea exercitării dreptului de servitute. Natura juridică Cuprins pe materii: Drept civil. Dreptul de servitute Index alfabetic: -comerciant -competența materială - contract de vânzare-cumpărare - dreptul de servitute - faptele de comerț - prezumția de comercialitate Acțiunea privind obligarea pârâtei de a permite accesul reclamantei la proprietatea sa în baza dreptului de servitute dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare precum și cererea de demolare a construcției amplasată de pârâtă pe drumul spre proprietatea reclamantei au natură civilă iar nu comercială, în pofida calității de comerciant a părților. Întrucât nu suntem în prezența unor fapte de comerț ci a unui drept de natură civilă, se aplică dispozițiile procedurale care reglementează competența materială în dreptul comun.

(Secția comercială, decizia nr.2701 din 20 septembrie 2007) Reclamanta, SC S.S. SRL Calafat, a chemat în judecată pe pârâta, SC R.R. SA Calafat, solicitând să se dispună obligarea pârâtei să-i permită accesul la proprietatea sa, în baza dreptului de servitute dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1490/2 decembrie 1999 și să se dispună desființarea construcției edificată pe drumul care-i blochează accesul la proprietatea sa. A solicitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 774.581.500 lei, cu titlu de daune interese, pentru faptul că în perioada 10 martie 2002 – 13 octombrie 2004, aceasta i-a interzis accesul la proprietatea sa. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a cumpărat o suprafața de teren, de 1021,8 mp 2 , de la SC D. SA, prevăzându-se în contract dreptul de servitute pe parcela VII, pe care o deținea.

Începând cu anul 2000, pârâta a împiedicat-o pe reclamantă să-și exercite acest drept, prin împrejmuirea drumului de acces, pe care a construit o stație de epurare a apelor. În cursul procesului, la 24 noiembrie 2002, instanța a luat act că reclamanta a renunțat la capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la despăgubiri. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii, pe considerentul că drumul la care reclamanta a solicitat accesul, se află pe un teren deținut de altă persoană. În dovedirea susținerilor lor, părțile au depus înscrisuri și, la solicitarea acestora, s-a efectuat o expertiză, iar , ca urmare a cererii pârâtei, o nouă expertiză. Tribunalul Dolj, Secția Comercială și de Contencios Administrativ, prin sentința nr.4020 din 5 iulie 2006, a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Instanța de fond a reținut că reclamanta SC S. S. SRL Calafat, deși deținea un titlu de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare nr.1490/1999, în care se arată că i se asigură „drum de acces” în cadrul parcelei VII, proprietar fiind SC D. SA Calafat, nu s-a indicat traseul și dimensiunile drumului. Din contract nu rezulta că reclamanta ar fi dobândit, de la proprietară, un drept de proprietate grevat de sarcina servituții. Reclamanta a declarat apel împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând că instanța a reținut greșit starea de fapt și a schimbat nejustificat obiectul cauzei. În raport cu criticile formulate, Curtea de Apel Craiova, Secția Comercială, prin decizia nr.250 din 23 noiembrie 2006, a admis apelul ca fondat, a schimbat sentința, în sensul admiterii în parte, a cererii de chemare în judecată, obligând pârâta să respecte dreptul de servitute al reclamantei.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că, atâta timp cât apelantei reclamante i s-a asigurat prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1490/2 decembrie 1999 un drept de servitute, intimata pârâtă este ținută să respecte acest drept, chiar dacă nu a fost înscris în cartea funciară. Cât privește capătul de cerere privind desființarea stației de epurare, s-a apreciat ca fiind nefondat. Împotriva deciziei, părțile au declarat recurs. Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., reclamanta a criticat decizia pentru respingerea greșită a capătului de cerere ce viza demolarea stației de epurare, construită de pârâtă pe drumul de acces, susținând că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor prevăzute de art.634 C.civ.

Pârâta a susținut același motiv de nelegalitate, a apreciat că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.635 C.civ., fiind dovedit că titlul de proprietate invocat ca temei al servituții nu conține nici o informație cu privire la coordonatele și limitele acesteia, că nu există niciun semn vădit de servitute, pe terenul pe care se află stația de epurare. La termenul din 10 mai 2007, Înalta Curte a ridicat, din oficiu, excepția de necompetență materială, ca urmare a soluționării cauzei de către tribunal, în raport cu prevederile art.4 C.com. În temeiul art.137 C. proc. civ., s-a reținut că pentru a stabili competența materială de soluționare a cauzei, se impune examinarea naturii raportului juridic care a generat litigiul dintre părțile în proces.

Este cert că acest litigiu a fost determinat de faptul că pârâta, așa cum a susținut reclamanta, ar fi edificat o construcție, pe un teren, folosit ca drum de trecere, încălcând dreptul de servitute. În raport cu prevederile art.3 și 4 C. com., privind faptul de a împiedica folosirea drumului de trecere și implicit cererea conexă de demolare a construcției amplasată pe acesta, s-a apreciat că, deși părțile sunt comercianți, fapta pârâtei nu poate fi reținută ca o faptă de comerț subiectivă. Faptul reclamat, închiderea drumului de acces este străin actului de comerț, deși părțile sunt comercianți. Dispozițiile art.4 C.com. instituie o prezumție de comercialitate a faptelor pe care comercianții le desfășoară, care este o prezumție legală relativă.

În condițiile în care, între părți, în legătură cu pretinsa îngrădire a drumului de acces, nu s-au identificat exercitarea unor fapte de comerț, prezumția de comercialitate este răsturnată, prin caracterul necomercial al operațiunii de edificare a construcției pe terenul respectiv. Împiedicarea exercitării dreptului de servitute reclamat în cauză are natură civilă. Fiind în fața unei excepții de la aplicarea legii comerciale, datorită naturii actului juridic din care izvorăște litigiul, se aplică dispozițiile procedurale care reglementează competența materială în dreptul comun, așa încât, potrivit art.1 pct.1 C.proc.civ., competentă să soluționeze litigiul este Judecătoria Calafat, în circumscripția căreia se află terenul ce privește servitutea.

Așa fiind, în baza art.312 C. proc.civ., s-au admis recursurile declarate de reclamantă și pârâtă împotriva deciziei nr.250 din 23 noiembrie 2006 a Curții de Apel Craiova, Secția comercială, fiind casate decizia atacată și sentința nr. 4020 din 5 iulie 2006 a Tribunalului Dolj, cu consecința trimiterii cauzei spre soluționare Judecătoriei Calafat. În consecință, s-a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Dolj.