ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 905/2015

Sesizarea instanței de fond Prin cererea adresată Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC T.C. SRL Cluj-Napoca a formulat acțiunea împotriva Ministerul Transporturilor și Infrastructurii pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 29.975.704,3433 RON reprezentând plata serviciilor prestate de societate în temeiul contractului de servicii publice pentru perioada 2012 - 2015, aprobat prin H.G. nr. 74/2012 și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 565/2013 din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj a fost respinsă acțiunea reclamantei S.C. T.C. SRL Cluj-Napoca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, apreciindu-se că pârâtul nu datorează reclamantei sumele ce constituie obiectul acțiunii.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC T.C. SRL și a solicitat casarea sentinței atacate și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii s-a arătat că instanța de fond a analizat dispozițiile contractului de prestări servicii publice pentru perioada 2012 - 2015, aprobat prin H.G. nr. 74/2012 și modificat prin H.G. nr. 1263/2012, precum și ale actelor adiționale și anexelor sale, dar din analiza acestora rezultă obligația ministerului, stabilită legal și contractual, de a achita sumele compensatorii pentru prestarea serviciului public de transport, diferența dintre veniturile obținute și costurile suportate la care se adaugă o cotă de profit între 3% și 5%, astfel cum se prevede în art. 4 alin. (1) din contract, precum și în art. 11. Soluția instanței de fond a fost criticată și pentru că din interpretarea celor două clauze înscrise în art. 11 alin. (4) și în Anexa 6 nu se poate aprecia că suma la care are dreptul societatea ar fi limitată la cea alocată de la buget iar, pentru orice sumă ce excede acesteia, Ministerul Transporturilor are posibilitatea de a revizui bugetul. Prevederile din Anexa nr. VI, consideră recurenta, trebuie interpretate în sensul că, în bugetul anului 2012 s-a alocat doar suma de 45.931 mii RON, având destinație de compensație, deși nivelul acesteia trebuia să fie de 69.580 mii RON, dar, dată fiind obligația expresă prevăzută de contract, de a revizui compensația până la cuantumul stabilit care să includă și cota de profit, sumele ce rezultau din diferență trebuia să fie prevăzute în bugetul din 2013. În acest sens a fost invocată chiar interpretarea pe care intimatul a dat-o acestor dispoziții contractuale pentru anii anteriori anului 2012, iar în anul 2011 a fost revizuită suma alocată inițial de la buget și a fost achitată în întregime compensația, chiar a acordat o cotă de profit, dar în anul 2012 a interpretat diferit acest contract. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și admiterea acțiunii reclamantei. Inițial, recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, dar prin Încheierea nr. 239 din 28 ianuarie 2014 a fost scoasă cauza de pe rol și înaintată Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți. După înregistrarea dosarului la această secție s-a procedat la regularizarea cererii de recurs, iar recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea art. 1270 C. civ. și H.G. nr. 74/2012 și a fost depusă taxa de timbru. Intimatul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, recurenta a depus răspuns la această întâmpinare și a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin Încheierea din 9 decembrie 2014 a fost admis în principiu raportul și pentru că recursul nu a putut fi soluționat potrivit art. 493 alin. (5) sau (6), s-a acordat termen în ședință publică pentru soluționarea acestuia.

Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente. Între recurentă și intimat s-a încheiat contractul de servicii publice pentru perioada 2012 - 2015 aprobat prin H.G. nr. 74/2012 și, potrivit contractului, recurenta trebuia să realizeze serviciul public social de transport feroviar de călători pe rutele stabilite în contract, iar prin H.G. nr. 1.263/2012 a fost modificat contractul încheiat. Potrivit acestui contract, astfel cum a fost modificat, recurenta s-a obligat să realizeze un pachet minim social de 2.818 tren km (mii) și să asigure transportul a 85.000 mii călători, iar subvenția acordată de stat să fie de 45.931 mii RON. Recurenta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 4 din Contractul-cadru potrivit cărora: „(1) Ministerul Transporturilor și Infrastructurii va aloca lunar sumele compensatorii cuvenite Transferoviar Călători ca diferența între tarifele stabilite cu avizul autorităților publice competente și costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit cuprinsă între 3% și 5% din costul respectiv, prevăzute prin bugetul de venituri și cheltuieli, urmând ca până la data de 31 ianuarie a anului următor societatea să prezinte Ministerului Transporturilor și Infrastructurii dovada efectuării pachetului minim social ce îi revenea, confirmată de Compania Naționala de Căi Ferate "C.F.R." - SA. (2) După aprobarea Legii bugetului de stat și a trimestrializării bugetului, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii va aduce la cunoștința T.C. repartizarea pe trimestre a subvenției prin document aprobat de ordonatorul principal de credite. (3) Pentru facilitățile de călătorie acordate, potrivit legii, pe baza contractuală anumitor categorii de persoane, T.C. va primi compensații conform documentelor justificative prezentate de aceasta”. Au fost invocate, ca temei al acțiunii și dispozițiile art. 11 din același contract-cadru, dispoziții care prevăd că: „(1) Diferențele dintre tarifele stabilite pentru transportul feroviar public de călători și costurile și costurile reale de transport, la care se adaugă o cota de profit cuprinsă între 3% și 5%, ce constituie compensația serviciilor publice sociale pentru transportul feroviar public de călători se acorda pe baza indicatorului tren - km în funcție de realizarea volumului de tren - km față de cel contractat prin prezentul contract. (2) Nivelul maxim al compensației poate ajunge până la 85% din veniturile totale din transportul de călători (compensație plus venituri proprii). (3) Nivelul compensației de la bugetul de stat ca plata a serviciilor publice pentru acoperirea diferenței dintre nivelul costurilor și cel al veniturilor realizate din tarifele aprobate este prevăzut în anexa nr.

(4) În cazuri bine justificate Ministerul Transporturilor și Infrastructurii va revizui compensația către Transferoviar Călători în vederea asigurării pachetului minim social stabilit prin prezentul contract”. Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, iar în motivare a invocat prevederile art. 4 și art. 11 din contractul de servicii publice pentru perioada 2012 - 2015 aprobat prin H.G. nr. 74/2012 și s-a arătat că nivelul compensației trebuie raportat la realizarea pachetului minim social față de care reclamanta a justificat o subvenție de 45.410.657 RON, sumă ce a fost achitată de pârâtul Ministerul Transporturilor. Față de aceste susțineri, recurenta, în motivele de recurs, a reluat apărările privind încălcarea art. 4 și 11 din Contractul-cadru, dar fără a combate cele reținute de instanța de fond referitor la acordarea compensației în raport de efectuarea pachetului minim social pe care s-a obligat să-l presteze. Deși recurentul susține că intimatul nu a respectat prevederile contractuale, susținerile sale sunt nefondate deoarece interpretează incorect prevederile din contractul-cadru încheiat între părți. Din interpretarea coroborată a prevederilor din contract rezultă că, într-adevăr, intimatul s-a obligat să aloce sumele compensatorii, dar chiar în art. 4 alin. (1), se prevede că până la 31 ianuarie a anului următor societatea să prezinte Ministerului Transporturilor și Infrastructurii dovada efectuării pachetului minim social ce îi revenea, confirmată de Compania Națională de Căi Ferate CFR SA. Modul de calcul al compensației este stabilit în art. 11 alin. (1) din contract și unde se prevede că diferențele dintre tarifele stabilite pentru transportul feroviar public de călători și costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit cuprinsă între 3% și 5%, ce constituie compensația serviciilor publice sociale pentru transportul feroviar public de călători, se acordă pe baza indicatorului tren - km în funcție de realizarea volumului de tren - Km, față de cel contractat. Prin urmare, atât art. 4 cât și art. 11 din contract condiționează plata compensațiilor de efectuarea pachetului minim social. Din actele depuse la dosar rezultă că prin contract recurenta s-a obligat să realizeze un pachet minim social de 2.818 mii tren km și să asigure transportul a 85.000 mii călători, iar subvenția ce urma a fi acordată de stat se ridica la 45.931 mii RON. Din actele depuse la dosar rezultă că, aspect de necontestat de către recurentă, că în anul 2012 aceasta a efectuat un volum de 2.785.947 tren km, sub valoarea la care s-a obligat prin contract, iar pentru volumul prestat a primit subvenția calculată în RON/tren km. Dacă s-ar accepta punctul de vedere al recurentei ar însemna că, deși nu a respectat obligația contractuală asumată, să se solicite cocontractantului respectarea întocmai a prevederilor contractuale, deși plata compensației care să includă cota de profit și diferențele de tarife era condiționată de prestarea pachetului minim social. Numai în răspunsul la întâmpinare recurenta a invocat faptul că nu ar fi prestat pachetul minim social pentru că nici intimatul nu a respectat prevederile contractuale de a aloca lunar sumele compensatorii, dar aceasta este o apărare nouă, invocată de recurentă fără a exista posibilitatea verificărilor acestor susțineri, astfel că acestea nu pot fi reținute. Referirile recurentei la anii anteriori anului 2012 sunt nefondate și nu pot fi folosite argumentele legate de plata compensațiilor în acei ani pentru că vizează un alt contract de servicii publice și nu au fost prezentate dovezi în legătură cu respectarea prevederilor contractuale de către părți în vigoare la acea dată. Apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în baza art. 496 Noul Cod procedura civilă raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, recursul va fi respins ca nefondat.