ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1242/2015

Decizia nr. 1242/2015

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului a constatat următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 341 din 11 februarie 2013 a Tribunalului Bacău a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta la plata către reclamanții astfel: față de B. la plata sumei de 3.547 RON c/v medicamente, 300,3 RON cheltuieli medicale, 4.800 RON plata numitei C. cu titlu de daune materiale și suma de 300.000 RON cu titlu de daune morale; față de D. suma de 4.847 RON medicamente, 488 RON cheltuieli medicale, 4.800 RON plata numitei C. cu titlu de daune materiale și suma de 300.000 RON cu titlu de daune morale.

În considerentele sentinței s-a reținut că a fost administrată proba cu înscrisurile depuse de reclamanți, respectiv Rezoluția de scoatere de sub urmărire penală, cererea de despăgubire adresată pârâtei, raportul de expertiză tehnică efectuat în dosarul e urmărire, Referatul cu propunerea de încetare a urmăririi penale din 29 august 2011, acte ale dosarului de urmărire penală, acte medicale care atestă vătămările corporale suferite ca urmare a accidentului, medicația, zilele de îngrijire, bonuri fiscale de la unități de farmacie, de aprovizionare cu carburanți, bonuri de cumpărare a alimentelor; a fost audiată și martora C.

Împotriva sentinței a formulat apel pârâta SC A. SA care în motivare a arătat că în cauză nu putea fi antrenată răspunderea asigurătorului întrucât reclamanții s-au împăcat în cursul urmăririi penale cu persoana vinovată de producerea pagubei (intervenientul forțat E.), iar potrivit art. 132 C. pen., împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă. A mai arătat că împăcarea părților în cursul procesului penal este totală, necondiționată și definitivă nefiind posibil ca părțile să se împace sub aspectul exercitării acțiunii penale și să solicite soluționarea acțiunii civile, iar prin împăcarea părților realizată în cursul urmăririi penale a fost înlăturată răspunderea civilă delictuală a numitului E. pentru pagubele survenite ca urmare a producerii accidentului din data de 11 septembrie 2009. Apelanta a mai arătat că în ceea ce privește despăgubirile materiale acordate reclamanților, reprezentând medicamente și alte cheltuieli medicale, acestea au fost acordate în mod nelegal deoarece nu au fost dovedite prin înscrisuri, iar în calitatea lor de pensionari, aceștia au beneficiat de spitalizare și tratament medicamentos în baza fondurilor de asigurări sociale. A mai arătat că în ceea ce privește declarațiile celor doi martori privind sumele primite de aceștia pentru menajul în gospodărie și alte treburi gospodărești, acestea sunt inadmisibile deoarece este vorba despre două declarații extrajudiciare și subiective, cele două persoane ar fi trebuit audiate sub prestare de jurământ, nu a fost stabilită printr-un certificat de incapacitate de muncă situația reclamanților astfel încât un astfel de ajutor acordat celor două persoane nu se justifică. În ceea ce privește despăgubirile morale acordate apelanta a arătat că acestea au fost exagerate, că sentința civilă nu este motivată sub acest aspect.

Prin Decizia nr. 2 din 9 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul promovat de apelanta-pârâtă SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 341 din 11 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/110/2012, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. și D. și intimatul-intervenient E.

A fost schimbată Sentința civilă nr. 341 din 11 februarie 2013 a Tribunalului Bacău și în consecință și Sentința civilă nr. 476 din 29 aprilie 2013 a Tribunalului Bacău privind completare dispozitiv, în sensul că s-a respins acțiunea reclamanților ca nefondată.

A fost obligat intimatul B. să plătească apelantei suma de 1.874,41 RON reprezentând cheltuieli de judecată și intimata D. să plătească apelantei suma de 1.920,05 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În baza art. 20 alin. (5) din Legea 146/1997 au fost obligați reclamanții să plătească fiecare câte 10.922 RON reprezentând taxe judiciare de timbru aferente acțiunii formulate la prima instanță.

S-a reținut că potrivit art. 132 C. pen. împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă.

În cauză, între reclamanți și intervenientul forțat E. în drepturile și obligațiile căruia s-a subrogat apelanta pârâtă, a intervenit împăcarea părților în Dosarul penal nr. x/P/2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău.

Pentru a-și produce efectele împăcarea părților trebuie să fie totală, necondiționată și definitivă, adică trebuie să pună capăt în mod complet și definitiv conflictului dintre părți; este totală atunci când stinge conflictul în întregime, adică atât pe latură penală, cât și pe latura civilă a acestuia; este necondiționată atunci când stingerea litigiului nu este supusă unor condiții și este definitivă atunci când este hotărâtă pentru totdeauna, iar nu temporar și provizoriu.

Având în vedere că împăcarea părților și-a produs în speță efectele conform art. 132 C. pen. rezultă că reclamanții nu mai puteau pretinde pe cale separată despăgubiri, acțiunea civilă fiind stinsă.

Față de aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a fost admis apelul pârâtei și a fost schimbată în tot Sentința civilă nr. 341 din 11 februarie 2013 a Tribunalului Bacău și în consecință și Sentința civilă nr. 476 din 29 aprilie 2013 a Tribunalului Bacău privind completarea dispozitivului Sentinței civile nr. 341 din 11 februarie 2013, în sensul că a fost respinsă acțiunea reclamanților ca nefondată; de asemenea conform art. 20 alin. (5) din Legea 146/1997 a obligat reclamanții să plătească către Ministerul Finanțelor Publice câte 10.922 RON fiecare reprezentând taxe judiciare de timbru aferente acțiunii formulate.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., au fost obligați intimații reclamanți să achite pârâtei cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea apelului reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanții au declarat recurs.

Recurenții critică soluția pronunțată în apel sub aspectul obligării greșite la plata taxei judiciare de timbru, în argumentarea căruia arată că acțiunea reclamanților este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, republicată, întrucât despăgubirile cerute decurg dintr-o cauză penală și, totodată având în vedere calitatea specială de consumatori ai serviciului de asigurare.

Așa fiind, recurenții au solicitat să se constate că, în mod greșit, acțiunea reclamanților a fost supusă taxei judiciare de timbru, în același sens fiind și dispozițiile art. 132 C. pen. raportat la art. 20 alin. (8) din Noul C. proc. pen. în sensul celor arătate, recurenții invocă spețe similare ale instanței supreme.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenții au susținut că au fost încălcate și interpretate greșit prevederile aplicabile speței, respectiv art. 132 C. pen. și art. 46 pct. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008.

În argumentarea acestui motiv de recurs, reclamanții au arătat că sunt aplicabile dispozițiile art. 46 pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 și nu art. 132 C. pen., cum greșit a considerat instanța de apel.

În opinia recurenților, asigurătorul are o răspundere contractuală directă, potrivit Deciziilor nr. 1/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, respectiv nr. 29/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă instanța de apel ignoră aspectele asupra cărora a statuat instanța supremă. Recurentul mai arată că, legiuitorul prevede expres cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri (art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008), iar împăcarea nu se regăsește printre acestea.

În consecință, recurentul solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și motivat.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Referitor la primul motiv de recurs privind greșita obligare la plata taxei judiciare de timbru, întrucât în cauză operează incidența dispozițiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, republicată, Înalta Curte constată că este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Trebuie menționat Recursul în Interesul Legii nr. 2 din 8 decembrie 2014, potrivit căruia s-a statuat că singura soluție pe care instanța judecătorească superioară, învestită cu soluționarea unei căi de atac, o poate dispune în temeiul textului menționat este aceea de obligare a părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente stadiului/stadiilor procesuale anterioare, urmând ca dispozitivul hotărârii să constituie titlu executoriu.

Prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare (a căror finalitate constă în obligarea părții la plata taxei de timbru aferente etapei procesuale anterioare, neachitate) nu pot reprezenta o bază legală prin prisma căreia instanța de control judiciar, în apel sau în recurs, să poată examina criticile părții în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a unei taxe de timbru în faza procesuală anterioară, critici care au ca scop diminuarea sau înlăturarea acestei obligații.

În concluzie, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căilor de atac de reformare, apelul sau recursul.

În ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 132 din vechiul C. pen., Înalta Curte urmează să îl înlăture ca nefondat, întrucât după cum se poate observa, instanța anterioară a aplicat corect dispozițiile art. 132 C. pen., întrucât, în cauză, între reclamanți și intervenientul forțat E. în drepturile și obligațiile căruia s-a subrogat pârâta, a intervenit împăcarea părților în Dosarul penal nr. x/P/2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, știut fiind că, în situația în care în procesul penal intervine împăcarea părților, este vorba despre o împăcare personală, astfel efectele sale se produc impersonal, doar între persoanele vătămate - intimații și persoanele răspunzătoare de producerea evenimentului rutier, respectiv intervenientul, răspunderea contractuală a asigurătorului subzistând. De asemenea, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 29/2008 că răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere directă, el nu face plata nici pentru făptuitor, nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie. Mai mult art. 27 din Ordinul nr. 20/2008 menționează cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, pe care recurenții nu le-au menționat, cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

Referitor la susținerile recurenților potrivit cărora, au fost încălcate și interpretate greșit prevederile aplicabile speței, respectiv art. 132 C. pen. și art. 46 pct. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, Înalta Curte urmează să le aprecieze ca nefondate, deoarece, recurenții nu arată în ce constă nelegalitatea și nici nu argumentează de ce instanța anterioară a făcut o aplicare greșit a dispozițiilor legale evocate.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. și D. împotriva Deciziei nr. 2 din 9 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. și D. împotriva Deciziei nr. 2 din 9 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2015.

Procesat de GGC - MI