ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 723/2016

Decizia nr. 723/2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 martie 2010, reclamantul A. le-a chemat în judecată pe pârâtele SC B. SA București și SC B. SA - Sucursala Cluj, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 147.460 lei, reprezentând despăgubiri civile pentru daunele morale care au fost constatate prin Decizia penală nr. 233/R/2008 din 19 mai 2008 a Tribunalului Cluj.

Prin precizarea de acțiune formulată, reclamantul a arătat că înțelege să solicite obligarea pârâtelor la plata diferenței dintre suma stabilită ca valoare de nou a autoturismului prin expertiza efectuată de dl. expert tehnic C., 87.638 lei și suma achitată efectiv de pârâtă, respectiv 50.341,86 lei.

Prin Sentința civilă nr. 2514 din 2 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, a fost respinsă cererea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA București, SC B. SA - Sucursala Cluj și intervenientul forțat D., cerere având ca obiect obligarea pârâtelor la plata sumei în cuantum de 37.262,02 lei cu titlu de despăgubiri civile și a cheltuielilor de judecată.

A fost obligat reclamantul să-i achite pârâtei SC B. SA București suma de 2.200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a fost încuviințată în favoarea d-lui expert E., plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a constatat achitată de către reclamantul A. și pârâta SC B. SA București suma de 1.000 lei fiecare în favoarea d-lui expert și s-a dispus restituirea a câte 500 lei în favoarea fiecărei părți de către Biroul local de expertize de pe lângă Tribunalul Cluj.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei SC B. SA - Sucursala Cluj, că sucursalele sunt desmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale, prevederile art. 43 din Legea nr. 31/1990 republicată stabilind în mod clar faptul că, în lipsa personalității juridice, acestea nu pot sta în judecată în nume propriu, astfel încât formularea de către reclamant a cererii în despăgubiri împotriva acesteia se impune a fi respinsă ca urmare a admiterii excepției invocate.

În ceea ce privește pretențiile formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâta SC B. SA București, s-a reținut că, vinovat de producerea accidentului de circulație din data de 1 octombrie 2005 ce a avut drept consecință vătămarea corporală a reclamantului, precum și avarierea autovehiculului condus de acesta, este intervenientul forțat D., al cărui autovehicul a intrat în coliziune cu cel condus de reclamant.

S-a mai reținut că prin Sentința penală nr. 1125/2007 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 23662/2006, s-a dispus obligarea inculpatului D. și a părții responsabile civilmente SC F. SRL la plata sumei de 3.311 lei cu titlu de despăgubiri materiale, compusă din suma de 300 lei contravaloare manopere medicale, 411 lei medicamente, 600 lei analize și 2.000 lei regim alimentar special, în sarcina inculpatului fiind stabilită și obligația de plată a sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată de judecătorie a fost modificată în calea de atac a recursului de către Tribunalul Cluj, prin Decizia penală nr. 233 din 9 mai 2008, reținându-se faptul că inculpatul D., vinovat de producerea accidentului, a achiesat la pretențiile materiale formulate de reclamant, consecința fiind majorarea sumei acordate cu titlu de daune materiale de la 3.311 lei la 150.771 lei, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței recurate.

Prin aceeași decizie, a fost respins ca nefondat recursul declarat de SC B. SA, motivat de faptul că aceasta nu a fost obligată la nici o sumă de bani și că prima instanță a constatat în ceea ce o privește doar calitatea de asigurător în conformitate cu prevederile Legii nr. 136/1995.

În urma pronunțării sentinței de către judecătorie, pârâta a achitat la data de 10 noiembrie 2009 suma de 3.311 lei, stabilită prin hotărârea primei instanțe, împrejurare pe care, de altfel, reclamantul nu a contestat-o, dovada plății fiind depusă la dosar.

Reținând aceste împrejurări, prima instanță a apreciat că susținerile reclamantului conform cărora în cauză pretențiile sale sunt pe deplin dovedite și că, pe cale de consecință, pârâta asigurător se impune a fi obligată în baza dispozițiilor Legii nr. 136/1995 la plata pretențiilor formulate ca diferență între suma de 150.771 lei și suma de 3.311 lei achitată de aceasta, sunt nefondate, aceasta întrucât prin sentința penală, în sarcina asigurătorului nu a fost stabilită nici o obligație de plată, stabilindu-se doar faptul că acesta are calitatea de asigurător și că, în aceste condiții, răspunderea sa intervine în limitele prevăzute de Legea nr. 136/1995.

Drept urmare, s-a apreciat că reclamantul era obligat să facă dovada faptului că pretențiile deduse judecății sunt fondate, sarcina probei revenindu-i prin raportare la dispozițiile art. 1169 C. civ.

S-a mai reținut că pentru autovehiculul avariat, reclamantul a fost despăgubit cu suma de 50.341,86 lei la data de 30 august 2006, împrejurare care este, de asemenea, recunoscută de reclamant în cuprinsul înscrisului intitulat "Note scrise" depus la dosar și prin extrasul de cont ce atestă transferul bancar al sumei din contul pârâtei în cel al reclamantului.

De altfel, după momentul producerii accidentului a fost deschis la cererea reclamantului Dosarul de daună nr. x/268/850, aprobându-se în favoarea acestuia plata parțială a despăgubirilor pentru suma de 50.341,86 lei.

S-a mai reținut că prin cererea de plată a despăgubirilor formulată de reclamant, acesta a solicitat societății de asigurare plata unei despăgubiri în cuantumul mai sus menționat, cu mențiunea că efectuarea reparației la autovehiculul avariat marca G. urmează să fie efectuată în regie proprie.

Cererea de despăgubire este datată 20 iulie 2006 iar aprobarea plății sumei solicitate de reclamant s-a făcut la data de 28 august 2006, plata efectivă făcându-se la 30 august 2006.

În cuprinsul cererii de despăgubire era făcută și mențiunea conform căreia, ca urmare a primirii despăgubirii solicitate, reclamantul se declara integral despăgubit de către societatea de asigurare pentru dauna suferită în ceea ce privește autovehiculul proprietatea personală, precum și faptul că nu mai are nici o pretenție de la asigurător sau asigurat. Cu aceeași ocazie se angaja să restituie, parțial sau total, societății de asigurare suma de bani primită cu titlu de despăgubire în funcție de soluția pronunțată de instanța penală în ceea ce privea fapta, făptuitorul sau vinovăția intervenientului forțat D..

A mai reținut instanța că în conformitate cu dispozițiile art. 46 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 3108/2004, în situația efectuării plății de către asigurătorul RCA direct în contul bancar al persoanei păgubite, aceasta se consideră a fi integral despăgubită dacă în termen de 30 zile de la data intrării sumei în contul său bancar nu a notificat asigurătorului RCA eventualele obiecții referitoare la cuantumul despăgubirilor.

Prima instanță a apreciat că aceste dispoziții legale se impun a fi aplicate în cazul în speță, în condițiile în care, după data achitării în contul reclamantului a sumei solicitate cu titlu de despăgubiri, acesta nu a formulat obiecțiuni la suma de plată, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la aproape 4 ani după data efectuării plății de către asigurător.

Susținerile reclamantului în sensul că nu-i pot fi aplicabile dispozițiile enunțate întrucât a formulat o contestație împotriva despăgubirilor ce i-au fost achitate de pârâtă în calitate de asigurător, la data de 17 octombrie 2006, s-a apreciat că nu pot fi luate în considerare dat fiind faptul că această pretinsă contestație a fost efectuată cu depășirea termenului de decădere prevăzut de lege.

Totodată, au fost înlăturate și susținerile conform cărora nu ar fi fost notificat de către societatea de asigurare cu privire la efectuarea plății, întrucât această obligație nu-i revenea asigurătorului și, mai mult decât atât, însuși reclamantul i-a comunicat asigurătorului contul bancar unde urma să fie efectuată plata.

Nu au fost reținute susținerile reclamantului conform cărora termenul de 30 de zile începe să curgă de la momentul la care reclamantul a luat efectiv la cunoștință de data efectuării plății și cuantumul acesteia întrucât nu se stabilește prin lege o astfel de condiție în favoarea titularului despăgubirii, legiuitorul statuând în mod clar și fără nici un fel de echivoc faptul că termenul începe să curgă de la data efectuării plății, fără a avea relevanță data la care reclamantul a luat la cunoștință de îndeplinirea de către asigurător a obligației de plată.

Au fost înlăturate și susținerile reclamantului conform cărora a fost în imposibilitate obiectivă de a formula în termen contestația din motive medicale, atâta timp cât avea posibilitatea să angajeze o persoană de specialitate sau să formuleze contestația și să o comunice prin poștă, nefiind justificată neformularea contestației cu nerespectarea termenului de 30 zile de la data plății, chiar în situația în care se afla în străinătate sub tratament medical, tratament care nu i-a afectat discernământul.

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că prin expertiza tehnică de specialitate efectuată de expert E. s-a stabilit în favoarea reclamantului o valoare a despăgubirilor apropiată de cea achitată de asigurător, respectiv 53.548,1 lei și că, în aceste condiții, pretențiile formulate sunt nefondate și sub aspectul cuantumului solicitat prin cererea introductivă precizată.

Aceasta în condițiile în care reclamantul era obligat să facă dovada pretinsului prejudiciu solicitat societății de asigurare, în conformitate cu dispozițiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 în forma în vigoare la data producerii accidentului coroborate cu dispozițiile art. 989 - 999 C. civ. și prevederile art. 33 - 39 din Ordinul CSA nr. 3108/2004.

Prin raportare la prevederile art. 35 din Ordinul CSA nr. 3108/2004, despăgubirile pentru autovehicule nu pot depăși cuantumul pagubei, diferența dintre valoarea autovehiculului la data producerii accidentului și valoarea rămasă și nici limita maximă a despăgubirilor stabilită potrivit art. 7.

În ceea ce privește valoarea autovehiculului la data producerii accidentului, prima instanță a reținut că se stabilește prin raportare la prevederile art. 36 din același ordin, scăzându-se din valoarea de nou a acestuia uzura corespunzătoare, art. 37 definind și valoarea de nou a autovehiculelor avariate.

În speță, s-a constatat că autovehiculul proprietatea reclamantului, avariat ca urmare a accidentului de circulație produs la data de 1 octombrie 2005 era tip G., autoturism care nu se comercializa în România la data producerii accidentului. De altfel, acest autovehicul a fost importat de către reclamant din Germania, fapt ce rezultă din înscrisul intitulat "Certificat de înmatriculare internațional" depus la dosar, drept urmare, stabilirea valorii de nou nu se impune a se face prin raportare la dispozițiile art. 37 lit. a).

În raportul de expertiză s-a reținut că raportat la rulajul autoturismului, cu luarea în considerare a uzurii ce se impune a fi dedusă din valoarea autovehiculului la data producerii accidentului conform art. 36, dl. expert E. a stabilit o valoare maximă a despăgubirilor ca fiind de 53.548,1 lei.

Prima instanță a apreciat că nu poate fi luată în considerare valoarea stabilită de expert C., solicitată a fi avută în vedere de către reclamant întrucât această sumă a fost stabilită cu încălcarea prevederilor art. 37 alin 1 lit. a) din Ordinul CSA nr. 3108/2004, din înscrisurile depuse la dosar rezultând faptul că stabilirea valorii a avut în vedere o presupusă valoare pe care de altfel a solicitat-o reclamantul și care i-a fost comunicată acestuia de către societatea H. SRL, nefiind avută în vedere valoarea de comercializare practicată de unitățile de specialitate din România la data producerii accidentului.

Valoare de nou se impunea, pe cale de consecință a se stabili prin raportare la lit. b) a art. 37 cu luarea în considerare a prețului corespunzător din cataloagele de specialitate, echivalat în lei la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de BNR la data producerii accidentului, modalitate corectă avută în vedere de dl. expert E. la momentul efectuării expertizei ordonată de instanță în cauză.

De altfel, aceste considerente prezentate în subsidiar s-a apreciat că nu au relevanță față de faptul că pretențiile reclamantului sunt neîntemeiate în condițiile în care nu au fost respectate prevederile art. 46 din Ordinul CSA nr. 3108/2004 și ale Legii nr. 136/1995 în forma în vigoare la data producerii accidentului rutier.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul A. iar prin Decizia civilă nr. 1031/2015 din 25 iunie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul.

În argumentarea acestei soluții, instanța de control judiciar a reținut că la data de 1 octombrie 2005, s-a produs un eveniment rutier, urmare căruia autoturismul proprietatea personală a reclamantului a suferit o daună totală, totodată integritatea fizică și sănătatea acestuia fiind afectate.

Reclamantul a fost despăgubit de către societatea de asigurare B. SA - Sucursala Cluj, pentru daunele suferite ca urmare a avarierii autoturismului, cu suma de 50.341,86 lei, conform dosarului de daune, sumă ce a fost virată în contul reclamantului la data de 30 august 2006, aspect necontestat de acesta.

Întrucât obligațiile de plată a sumei stabilite prin Decizia penală nr. 233 din 19 mai 2008 a Tribunalului Cluj, nu au fost achitate în mod benevol de părțile obligate, reclamantul a demarat procedura executării silite atât împotriva inculpatului D. și părții civilmente responsabilă cât și împotriva societății de asigurare în cadrul Dosarului de executare nr. 336/2008 al BEJ I..

Prin Sentința nr. 6134/2009 - hotărâre rămasă irevocabilă - Judecătoria Cluj-Napoca a admis contestația la executare formulată de către societatea de asigurare și a dispus anularea executării silite demarate împotriva acesteia, reținându-se că societatea de asigurări nu este indicată în mod neechivoc ca fiind debitoare prin sentința penală.

S-a mai reținut că reclamantul a acceptat, conform procesului-verbal din data de 30 octombrie 2009, plata sumei 23.311 lei (3.311 lei pentru daune materiale, altele decât avariile autoturismului și suma de 20.000 lei pentru daune morale) oferită de către societatea de asigurare prin oferta reală de plată, astfel că, din suma totală stabilită prin decizia penală cu titlu de despăgubiri materiale pentru producerea accidentului (150.771 lei) societatea de asigurare a achitat suma de 3.311 lei, rămânând astfel un rest de plată de 147.460 lei datorat de către societatea de asigurare cu titlu de daune materiale pentru producerea accidentului conform deciziei penale.

Pentru a se determina cuantumul despăgubirii de care putea beneficia reclamantul în urma avarierii autoturismului, s-au efectuat două rapoarte tehnice de expertiză. Astfel, prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expertul E., s-a stabilit cuantumul despăgubirii de care putea beneficia reclamantul în urma avarierii autoturismului la valoarea de 53.548,1 lei iar prin raportul de expertiză și răspunsul la obiecțiuni întocmite de către expertul J., cuantumul despăgubirilor a fost stabilit la următoarele valori: - 51.753,47 lei conform prețului de catalog; - 87.603,88 lei conform prețului de comercializare.

Prima critică formulată în apel se referă la reținerile privind depășirea termenului de decădere de 30 de zile pentru formularea contestației împotriva modului în care asigurătorul a calculat despăgubirea, prevăzut de art. 46 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 3108/2004.

În susținerea acestei critici, se relevă, în esență, că reclamantul nu a avut efectiv la dispoziție termenul prevăzut de dispozițiile legale, de 30 de zile, pentru a formula contestația, având în vedere că în intervalul 30 august 2006 - 17 octombrie 2006 acesta nu a avut la dispoziție, în mod obiectiv, decât 24 zile pentru a formula contestația, fiind spitalizat în Austria.

În legătură cu această critică, instanța de apel a reținut că acest termen de 30 de zile este unul de drept procedural, ca atare, motivele invocate în susținerea apelului trebuie raportate la prevederile art. 103 alin. (1) teza finală C. proc. civ., respectiv se impune a se stabili în ce măsură circumstanțele evocate de reclamant reprezintă împrejurări mai presus de voința sa, care l-au împiedicat, în mod obiectiv, să acționeze în interiorul termenului prevăzut de textul art. 46 din Ordinul CSA nr. 3108/2004.

Plecând de la aceste premise, instanța de apel a constatat că din extrasul de cont depus în probațiune rezultă că despăgubirile calculate de asigurător au fost încasate la 30 august 2006, iar în data de 2 septembrie 2006, a fost ridicată în numerar suma de 8.028 lei.

Chiar dacă reclamantul a susținut că această din urmă operațiune nu a fost efectuată personal, ci de către numita K., s-a reținut că simpla împrejurare că aceasta deținea un mandat în acest sens este de natură să ateste că a acționat în numele reclamantului, nedovedindu-se o eventuală depășire a limitelor împuternicirii.

Ca atare, atât prin raportare la normele anterior citate, cât și la starea de fapt din speță, s-a reținut că nu se poate contesta cu temei împrejurarea că reclamantul a cunoscut cuantumul despăgubirii, achitate la 30 august 2006 și că nu a formulat eventuale obiecții, în interiorul celor 30 de zile.

Mai mult, s-a reținut a fi corectă susținerea intimatei-pârâte potrivit căreia suma de 50.341,86 lei, reprezentând repararea prejudiciului suferit prin avarierea autoturismului avariat în accident, a fost acceptată de către reclamant în mod expres, prin completarea cererii de despăgubire la data de 20 iulie 2006, respectiv cu peste o lună înainte de achitarea sumei de către asigurător, circumstanță apreciată ca relevantă de către instanță, pentru a putea evalua corect și echitabil atitudinea ulterioară a apelantului.

Astfel, chiar dacă este real că termenul de 30 de zile începe să curgă de la data intrării sumei în contul său bancar, s-a reținut că, independent de evenimentele ulterioare, cuantumul despăgubirii i-a fost adus la cunoștință reclamantului anterior, așa încât își putea adapta conduita, având la dispoziție toate datele pentru a putea aprecia asupra necesității/oportunității formulării unor eventuale obiecții, luând în acest sens cel puțin măsuri preparatorii, care puteau consta, de exemplu, în discuții cu o persoană de specialitate, care, în temeiul mandatului astfel conferit, putea acționa ulterior, independent de situația personală a sa.

Astfel, s-a reținut lipsa de diligență a reclamantului, respectiv faptul că depășirea termenului de 30 de zile îi este, cel puțin parțial, direct imputabilă, context în care este exclusă incidența unor împrejurări mai presus de voința sa, care să fi acționat pe întreg intervalul prevăzut de art. 46 din ordin.

S-a reținut că reclamantul trebuia să dovedească acea situație obiectivă care l-a oprit să acționeze în termen, or, în contextul în care cunoștea anterior cuantumul despăgubirii, nu se poate susține cu temei incidența unui factor independent absolut de voința sa.

Prin urmare, s-a constatat că este pe deplin incidentă instituția decăderii, sancțiune legată de nerespectarea termenelor de procedură, rațiunea și importanța ei fiind determinate tocmai de imperativul stabilirii unor termene imperative de natura a disciplina activitatea procesuală, în general și de a conferi stabilitate raporturilor juridice.

În esență, s-a reținut că plecarea în străinătate a apelantului nu a fost intempestivă, necesitatea ei nu a intervenit înăuntrul termenului de 30 de zile, iar acesta a fost precedat de o perioadă rezonabilă în care petentul a cunoscut întinderea despăgubirii, ca atare, este exclusă situația în care efectuarea acestor investigații a determinat imposibilitatea absolută a reclamantului de a formula contestația adresată asigurătorului.

Ca atare, s-a apreciat că în mod corect a fost reținută de către prima instanță incidența prevederilor art. 55 alin. (4) și (5) din Legea nr. 136/1995 și ale art. 46 și 49 din Normele cuprinse în Ordinul CSA nr. 3108/2004, potrivit cărora, în situația achitării despăgubirilor pe cale amiabilă, terțul prejudiciat se consideră a fi integral despăgubit dacă în termen de 30 de zile nu a notificat asigurătorul cu privire la eventualele obiecțiuni privind sumele achitate.

În subsidiar, instanța a luat act și de netemeinicia motivelor de apel legate de fondul cauzei, constatându-se că în mod corect au fost stabilite despăgubirile de către asigurător, principiul reparării integrale a prejudiciului trebuind privit prin prisma specificului răspunderii civile a asigurătorului, în cazul de față, sumele reprezentând taxe vamale, TVA, etc., nefiind acoperite prin contractul de asigurare obligatorie.

Aceasta deoarece în mod corect s-a reținut că valoarea de nou se impunea a se stabili prin raportare la lit. b) a art. 37 din Ordinul CSA nr. 3.108/2004, cu luarea în considerare a prețului corespunzător din cataloagele de specialitate, echivalat în lei la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de BNR la data producerii accidentului, modalitate corect avută în vedere de dl. expert E., la momentul efectuării expertizei ordonate de prima instanță în cauză, cuantumul stabilit fiind apropiat de cel achitat de intimată, încă din cursul anului 2006.

Chiar dacă reclamantul relevă că, pentru calcularea valorii de nou a autoturismului, sunt aplicabile normele reglementate de art. 37 lit. a) și nu 37 lit. b) din Ordinul CSA nr. 3108/2004, având în vedere că un autoturism cu caracteristici similare putea fi comercializat în România la data producerii accidentului, instanța nu a îmbrățișat această teză, având în vedere că sensul textelor invocate este acela al comercializării efective, în serie, a unui autovehicul, iar nu al unei simple posibilități, aceasta din urmă existând în cazul oricărui tip de astfel de bunuri.

S-a mai reținut că potrivit definiției date de prevederile art. 37, la stabilirea valorii de nou nu pot fi avute în vedere și sumele achitate de către reclamant cu titlu de taxe vamale la momentul la care a achiziționat autovehiculul și nici accizele și TVA-ul solicitat, întrucât norma legală nu include aceste sume în formula de calcul a acestui indicator.

Drept consecință, pentru considerentele arătate, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat, fiind păstrată sentința dată de prima instanță.

Împotriva Deciziei civile nr. 1031 din 25 iunie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 25 septembrie 2014.

După reiterarea istoricului cauzei, în argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurentul a susținut că instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 46 din Ordinul CSA nr. 3108/2004, în sensul că s-a analizat conduita recurentului de la momentul la care a semnat cererea de plată a despăgubirilor și nu de la data intrării sumei în contul bancar, astfel cum prevăd în mod expres dispozițiile menționate.

Astfel, a susținut recurentul că a fost în imposibilitate obiectivă de a formula contestația în termenul prevăzut de normele indicate iar raportarea instanței la o perioadă anterioară datei creditării contului bancar cu această sumă este eronată, întrucât reprezintă o veritabilă adăugare la art. 46 alin. (2) din Ordinul nr. CSA care stabilește neechivoc modul de la care curge termenul de contestare.

În condițiile în care textul legal marchează un moment obiectiv de la care termenul pentru efectuarea unei eventuale contestații începe să curgă, analizarea de către instanță a împrejurărilor mai presus de voința părții care au condus la imposibilitatea obiectivă de a formula contestația trebuie să se raporteze la acest termen de pornire, or, recurentul susține că a demonstrat, prin documente medicale justificative că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 46 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 3108 este susceptibil a fi prorogat cu perioada în care recurentul s-a aflat, în mod rezonabil, în imposibilitatea obiectivă de a acționa, fiind incidente dispozițiile art. 103 C. proc. civ.

În consecință, apreciază recurentul că susținerea instanței în sensul că "prin raportare la conținutul acestui text legal, neformularea contestației în termen nedatorându-se unei împrejurări mai presus de voința sa, în contextul în care, avea la îndemână cu peste o lună anterior, toate elementele care ii permiteau să aprecieze că despăgubirea nu este integrală, ceea ce îl obliga la minime diligente de a-și adapta conduita" denotă o greșită interpretare și aplicare a art. 46 alin. (2) din Ordinul CSA menționat.

A mai susținut recurentul că, îi este imputat de către instanța de apel faptul că, la data semnării cererii de plată a despăgubirii nu a manifestat un comportament diligent, în sensul luării oricărei măsuri necesare contestării cuantumului despăgubirilor stabilite, or, nu momentul semnării cererii de plată a despăgubirii declanșează curgerea termenului de 30 de zile pentru contestație, ci momentul încasării efective a despăgubirilor.

Faptul că recurentul avea cunoștință de cuantumul sumei contestate se apreciază că nu are relevanță în condițiile în care termenul de contestare prevăzut de normele menționate curge, în mod obligatoriu de la creditarea contului. or, din succesiunea actelor depuse la dosar rezultă că în intervalul 30 august 2006 - 17 octombrie 2006, recurentul nu a avut la dispoziție, în mod obiectiv decât 24 zile pentru a formula contestația.

Apreciază recurentul că sunt profund criticabile și concluziile instanței de fond în sensul că "în mod voluntar, reclamantul și-a asumat consecințele comportamentului său" în condițiile în care cererea de plată a despăgubirilor nu prevede termenul în care suma poate fi contestată, iar faptul că a suferit afecțiuni grave, urmate de numeroase intervenții medicale atât în centrele medicale din țară cât și din afara țării, l-a determinat pe acesta să acționeze cu o întârziere de 18 zile peste termenul de 30 de zile stipulat de lege.

A mai susținut recurentul că instanța a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 37 din Ordinul CSA nr. 3108/2004, având în vedere că expertiza 2 prin care se stabilește valoarea despăgubirilor prin raportare la prețul de comercializare al autoturismului (de 87.603,88 lei) relevă un mod de calcul al despăgubirilor în conformitate cu normele legale.

În speță, apreciază recurentul că sunt aplicabile pentru calcularea valorii de nou a autoturismului normele reglementate de art. 37 lit. a) și nu art. 37 lit. b) din Ordinul CSA nr. 3108/2004.

Astfel, a susținut recurentul că instanța a interpretat greșit textul legal invocat susținând că prin "preț de comercializare" în sensul art. 37 lit. a) trebuie înțeleasă o ofertă emisă de un dealer autorizat pentru un autoturism cu caracteristici similare și nu cum eronat reține instanța de apel că noțiunea de "comercializare" impune o "comercializare în serie și existența unui lanț de distribuție", o atare interpretare fiind excesivă.

Apreciază recurentul că împrejurarea că există și s-a depus la dosar și o ofertă de comercializare a unui autoturism similar cu cel accidentat, ofertă emisă de o unitate de specialitate din România (dealer autorizat), reprezintă o dovadă suficientă că autoturismul în cauză era comercializat în România la data accidentului iar consecința comercializării acestui autoturism atrage aplicabilitatea în speță a art. 37 lit. a) și nu a art. 37 lit. b) din ordin.

A mai susținut recurentul că, prin raportare la suma stabilită de către societatea de asigurare prin dosarul de daune, respectiv 50.341,86 lei, prejudiciul nu a fost reparat în integralitate, iar raportarea trebuie realizată la prețul de comercializare al autoturismului, respectiv la suma de 87.603,88 lei, acesta fiind prejudiciul efectiv suferit.

De asemenea recurentul apreciază că inaplicabilitatea accesoriilor fiscale la stabilirea valorii de nou a autoturismului este o consecință a aplicării greșite a normelor legale care reglementează stabilirea de nou a autoturismului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii atacate sau aplicarea greșită a legii, în speță fiind criticată modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 46 și 37 din Ordinul CSA nr. 3108/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 3108/2004, odată cu încasarea despăgubirii, persoana păgubită va menționa în scris că a fost integral despăgubită pentru pagubele suferite și că nu mai are nici o pretenție de la asigurătorul RCA și asigurat ( persoana vinovată) în legătură cu paguba respectivă, iar conform alin. (2) al textului legal evocat, în situația efectuării plății de către asigurătorul RCA direct în contul bancar al persoanei păgubite, aceasta se consideră a fi integral despăgubită dacă în termen de 30 de zile de la data intrării sumei în contul său bancar nu a notificat asigurătorului RCA eventualele obiecții referitoare la cuantumul despăgubirilor.

În speță, recurentul a susținut că instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 46 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 3108/2004, în sensul că a analizat conduita sa de la momentul semnării cererii de plată a despăgubirilor și nu de la data intrării sumei în contul său bancar.

Examinând decizia recurată din această perspectivă, critica se dovedește a fi nefondată, având în vedere că din considerentele hotărârii rezultă că termenul de 30 de zile a fost calculat prin raportare la data creditării contului reclamantului, 30 august 2006 și nu prin raportare la data formulării cererii de despăgubire cum eronat susține recurentul.

Este adevărat că instanța face referire și la împrejurarea că potrivit mențiunilor cuprinse în cererea de despăgubire, reclamantul a declarat că prin primirea despăgubirii de 50.341,86 lei este integral indemnizat de către pârâtă pentru dauna suferită și nu va mai avea nicio pretenție de la asigurător sau asigurat, însă acest aspect a fost reținut doar pentru analiza conduitei reclamantului care cu aproximativ o lună înainte de încasarea sumei a avut cunoștință de cuantumul despăgubirii.

În egală măsură se constată a fi nefondată susținerea recurentului referitoare la imposibilitatea contestării sumei în termenul legal, ca urmare a tratamentelor medicale și internărilor în spital, nefiind de natură să justifice o împrejurare mai presus de voința sa, potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurentul a mai susținut că instanța a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 37 din Ordinul CSA nr. 3108/2004, în speță fiind aplicabile pentru calcularea valorii de nou a autoturismului, prevederile art. 37 lit. a) și nu lit. b), astfel cum s-a reținut, deoarece prin "preț de comercializare" trebuie înțeleasă o ofertă emisă de un dealer autorizat pentru un autoturism cu caracteristici similare iar nu cum a reținut instanța că noțiunea de comercializare presupune o comercializare în serie și existent unui lanț de distribuție.

Art. 37 din Ordinul CSA nr. 3108/2004 explicitează noțiunea de valoare de nou a autovehiculelor avariate, reglementând două ipoteze, respectiv, prin valoarea de nou se înțelege: a) prețul de comercializare practicat de unitățile de specialitate din România la data producerii accidentului; b) pentru autovehiculele care nu se comercializează în România, prețul corespunzător din cataloagele de specialitate, echivalat în lei la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de BNR la data producerii accidentului.

Examinând interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale enunțate, se constată că în mod corect, instanța de control judiciar a reținut incidența prevederilor art. 37 lit. b) din Ordinul CSA nr. 3108/2004, în condițiile în care lit. a) vizează ipoteza în care bunul ar fi fost comercializat efectiv în România și nu o eventuală posibilitate de comercializare, astfel cum a susținut recurentul.

Cu alte cuvinte, este lipsită de relevanță oferta emisă de o societate ce cuprinde eventuala posibilitate de comercializare a unui autovehicul similar, de vreme ce textul reglementează fără echivoc ipoteza comercializării produsului la data producerii accidentului.

În acest context, se constată că argumentele recurentului nu relevă nicio încălcare sau aplicare greșită a legii de natură a conduce la modificarea deciziei recurate, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1031/2015 din 25 iunie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 7 aprilie 2016.

Procesat de GGC - CL