ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5141/2018

Deliberând, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea introductivă înregistrată la 24 august 2015 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând să constate rezilierea din culpa exclusivă a pârâtei, începând cu data de 20 iulie 2015, a Contractului de prestări servicii și consultanță nr. 9165 din 27 octombrie 2010, conform clauzei de la lit. l) raportată la lit. c) și d) din contract; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 150.000 Euro, cu titlu de daune-interese (clauză penală), conform lit. m) din contract, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La 25 septembrie 2015, pârâta SC B. SRL a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate rezilierea contractului menționat mai sus din culpa exclusivă a reclamantei-pârâte, începând cu data de 20 iulie 2015, conform clauzei de la lit. l) coroborată cu lit. d), f) și l) teza a II-a din contract, precum și obligarea acesteia la plata sumei de 150.000 Euro, reprezentând daune-interese datorate pentru neîndeplinirea obligațiilor contractate, conform lit. m) din contract, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 15 din 14 ianuarie 2016, Tribunalul Cluj, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 25 februarie 2016, sub nr. x/2015.

Prin Sentința civilă nr. 2420 din 28 noiembrie 2016, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SRL, a obligat pârâta-reclamantă SC B. SRL la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune interese, a respins cererea reclamantei-pârâte privind constatarea rezilierii Contractului de prestări servicii și consultanță nr. 9165 din 27 octombrie 2010, în temeiul lit. l) raportat la lit. c) și d) din contract; a admis cererea reconvențională, a constatat rezilierea aceluiași contract de prestări servicii și consultanță, în temeiul lit. l) raportat la lit. f) din contract și a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 150.000 Euro, cu titlu de daune interese; a compensat obligațiile reciproce stabilite în sarcina părților și cheltuielile de judecată.

II. Soluția instanței de apel

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanta reclamantă-pârâtă SC A. SRL a solicitat schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată, constatării rezilierii Contractului de prestări servicii și consultanță nr. 9165 din 27 octombrie 2010, conform clauzei de la lit. l) raportată la lit. c) și d) din contract, din culpa părții adverse, începând cu data de 20 iulie 2015, precum și respingerea în întregime a cererii reconvenționale.

Apelanta pârâtă-reclamantă SC B. SRL a solicitat schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și admiterii cererii reconvenționale privind constatarea rezilierii Contractului de prestări servicii și consultanță nr. 9165 din 27 octombrie 2010 și în temeiul lit. l) raportată la lit. d), l) teza a doua.

Prin Decizia civilă nr. 384 din 26 iunie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile și a respins cererile părților privind plata cheltuielilor de judecată în apel.

III. Judecata în recurs

Împotriva deciziei pronunțate în apel, în termen legal, au declarat recurs ambele părți.

1.1. Prin cererea sa de recurs, reclamanta-pârâtă SC A. SRL a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce privește soluția de respingere a apelului său și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivarea recursului, reclamanta-pârâtă SC A. SRL a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că decizia recurată conține motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 969, 977, 1020 și 1078 C. civ. 1864).

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta-pârâtă a arătat că instanța de apel, condiționând desființarea unilaterală convențională a contractului, în contextul pactului comisoriu de la lit. l), de o manifestare de voință a părții care o invocă, respectiv de indicarea expresă a clauzelor contractuale invocate drept temei al desființării, a încălcat și a aplicat greșit dispozițiile art. 969 și 977 din C. civ. de la 1864 care consfințesc libertatea contractuală și limitele interpretării clauzelor contractuale.

În acest sens, a susținut că instanța de apel a calificat greșit tipul pactului comisoriu inserat la lit. l) din contract, peste conținutul neîndoielnic al acestei clauze, atribuindu-i caractere și condiții pe care părțile nu le-au convenit, iar legea nu le prevede.

Prin condiționarea producerii efectelor pactului comisoriu inserat la lit. l) din contract de o manifestare de voință în sensul denunțării unilaterale, în condițiile în care părțile au convenit încetarea automată a contractului în caz de neîndeplinire a obligațiilor indicate, instanța de apel a adăugat în mod nepermis la conținutul clauzei, încălcând libertatea contractuală.

Mai mult, a arătat că, deși o atare obligație nu subzista în sarcina sa, a notificat SC B. SRL intenția de a rezilia unilateral contractul, prin adresa din 20 iulie 2015, fără a fi necesară indicarea expresă clauzelor contractuale încălcate.

Această recurentă a mai arătat că, potrivit contractului, era necesară transmiterea intenției de denunțare prin scrisoare recomandată și acordarea unui preaviz de 12 luni doar în cadrul procedurii prevăzute la lit. f) din contract care vizează o altă ipoteză, respectiv denunțarea unilaterală necondiționată de vreo încălcare a acestuia.

În continuare, reclamanta-pârâtă a susținut că, prin condiționarea producerii efectelor pactului comisoriu inserat la lit. l) din contract de punerea în întârziere a debitorului obligației încălcate, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1078 din C. civ. de la 1864, atât timp cât obligația încălcată este una de a nu face, astfel că, potrivit textului de lege evocat mai sus, debitorul este de drept în întârziere, iar dreptul creditorului la despăgubire se naște instantaneu.

În opinia acestei recurente, pactul comisoriu prevăzut la lit. l) din contract este unul de gradul III, singura formalitate prealabilă pentru a opera rezilierea convențională fiind punerea în întârziere a debitorului, însă raportat la dispozițiile art. 1078 din C. civ. de la 1864, în speță nu era necesară punerea în întârziere.

Reclamanta-pârâtă a mai susținut că, tot cu încălcarea dispozițiilor art. 969 și 977 C. civ., instanța de apel a reținut că, la momentul formulării pactului comisoriu, părțile nu au înțeles să excludă intervenția instanței pentru rezilierea contractului. Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că obiectul cererii principale adresate tribunalului cuprinde două petite, respectiv constatarea rezilierii și răspunderea contractuală a celeilalte părți contractuale și a mai considerat că formularea, în această modalitate, a capetelor principale de cerere are la bază aprecierea autoarei cererii de chemare în judecată în sensul că pactul comisoriu de la lit. l) din contract nu este unul de gradul IV, determinată de împrejurarea că părțile nu au înțeles să excludă intervenția instanței.

Or, recurenta a apreciat că această concluzie este în contradicție cu clauza vizând încetarea automată a contractului, dar și cu faptul că ambele părți au solicitat instanței să constate rezilierea contractului în baza pactului comisoriu, iar nu să dispună rezilierea, ceea ce confirmă intenția lor comună de a exclude instanța de judecată de la aprecierea oportunității desființării contractului.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta-pârâtă SC A. SRL a susținut că, deși situația juridică a părților este identică, iar cererile adresate instanței de judecată sunt identice atât sub aspectul formei, cât și sub aspectul temeiului contractual invocat, în mod contradictoriu instanțele de fond au condiționat cererea sa de constatare a rezilierii, raportat la încălcarea lit. d) din contract, cu aplicarea lit. l), de îndeplinirea condițiilor vizând notificarea denunțării și punerea în întârziere a debitorului, fără a impune îndeplinirea acelorași condiții în ceea ce privește cererea reconvențională care vizează rezilierea contractului pentru încălcarea obligației prevăzute la lit. f) din contract, cu aplicarea lit. l) din același act juridic.

În acest context, a arătat că, în măsura în care îi sunt impuse formalități substanțiale pentru desființarea contractului, aceleași formalități trebuie impuse și pârâtei-reclamante, iar în măsura în care acestea nu sunt necesare, soluția respingerii cererii sale de constatare a rezilierii nu are fundament, iar hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, constând în aplicarea unui tratament juridic diferit unei situații de fapt identice.

1.2. Prin memoriul său de recurs, pârâta-reclamantă SC B. SRL a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, în vederea respingerii cererii principale, admiterii cererii reconvenționale și în temeiul lit. l) raportată la lit. d), lit. l) teza a II-a, cu menținerea celorlalte dispoziții.

În motivarea recursului, pârâta-reclamantă a reiterat situația de fapt și a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind astfel incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., această recurentă a arătat că, la pagina 21 alin. (6) din decizia atacată, instanța de apel a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cu referire la relațiile personale în care ar fi implicat administratorul C. și martora D., atât timp cât în cauză nu este parte o persoană fizică, respectiv administratorul reclamantei, ci o persoană juridică, astfel că analiza textului de lege trebuie realizată în acest context.

Or, în mod contradictoriu cu motivele mai sus-arătate, odată cu analiza și interpretarea dispozițiilor lit. d) din contract, instanța de apel, fără a se raporta la probatoriul administrat în cauză, a reținut că reclamanta-pârâtă a fost pusă în situația de a-și vedea periclitată imaginea de care se bucura în raporturile cu clienții, a căror colaborare era asigurată tocmai de garanția de profesionalism pe care administratorul acesteia putea să o aducă în ceea ce privește desfășurarea activității de transport de marfă.

Prin urmare, instanța de apel, cu ocazia motivării deciziei recurate, a luat în considerare distincția dintre administratorul C., persoană fizică și societatea pe care o administrează, iar la o pagină distanță, a analizat lit. d) din contract prin raportare la sus-menționatul administrator, care nu este parte în contract.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta-reclamantă a arătat că, deși intenția părților a fost aceea de a acorda mandat SC A. SRL care, potrivit contractului, acționa în calitate de reprezentant comercial, instanța de apel a reținut că actul juridic încheiat de părți este un contract nenumit, iar nu unul de mandat, încălcând astfel dispozițiile art. 977 C. civ., potrivit cărora interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților. Reținând că obligația de colaborare este inclusă în convenții chiar și tacit și revine beneficiarului și nu prestatorului, instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile legale vizând contractele sinalagmatice care prevăd obligații în sarcina ambelor părți.

În esență, pârâta-reclamantă a susținut că motivarea deciziei este superficială, insuficient motivată, instanța de apel analizând global probatoriul administrat în cauză, fără a trata punctual motivele invocate de părți în cadrul apelurilor.

Reluând aspectele invocate în fața instanței de apel, recurenta pârâtă-reclamantă a arătat că lit. d) din contract prevede o obligație de a face instituită în sarcina mandatarului, fiind o transpunere a obligației de a acționa cu buna-credință și cu diligența unui bun proprietar, instituită de art. 379 Codul comercial. În completarea acestei obligații, contractul prevede limitele în care poate acționa mandatarul care "nu va suporta condiționări sau limitări din partea societății".

În acest context, pârâta-reclamantă a susținut că, analizând prevederile contractuale prin prisma art. 979 C. civ. 1864, potrivit căruia "termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în înțelesul ce se potrivește mai mult cu natura contractului" și având în vedere natura contractului, rezultă că intenția părților a fost să confere mandatarului posibilitatea să acționeze independent, să ia măsurile necesare și să rezolve toate problemele identificate, fără aprobarea mandantului. Astfel, părțile au înțeles să deroge de la dispozițiile art. 384 Codul comercial, conform cărora mandatarul acționează conform instrucțiunilor mandantului, acordând putere deplină SC A. SRL.

În continuare, a prezentat pe larg situația de fapt, probatoriul administrat în cauză și argumentele pentru care consideră că nu a încălcat prevederile lit. d) din contract, subliniind că toate neregulile semnalate în legătură cu relația cu clienții trebuiau soluționate de mandatar, dar și că, în realitate, motivul real pentru care acesta a încetat colaborarea a fost înțelegerea pe care o avea cu o firmă concurentă care i-a oferit o sumă de bani mai mare.

Cu privire la lit. l) teza a II-a din contract, pârâta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a analizat niciunul dintre motivele expuse cu privire la acest punct, motivarea acesteia fiind superficială. În opinia acestei recurente, toate faptele prezentate în legătură cu raporturile dintre mandatar și firma concurentă pentru care lucrează în prezent reprezintă acte de concurență neloială ce au dus la încălcarea lit. l) din contract, aspecte care nu au fost analizate de instanțele de fond.

În final, a subliniat că, în opinia sa, și-a îndeplinit cu bună-credință obligațiile contractuale, spre deosebire de mandatar care le-a încălcat, dar și că acesta din urmă nu a suferit niciun prejudiciu ca urmare a raporturilor juridice desfășurate în cadrul contractului.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

2.1. În ceea ce privește recursul reclamantei-pârâte A. SRL:

Referitor la calificarea, condițiile și efectele pactului comisoriu prevăzut la lit. l) - "Clauza rezolutivă expresă" din Contractul de prestări servicii și consultanță nr. 9165 din 27 octombrie 2010, Înalta Curte reține că, sub regimul prevederilor art. 1020 - 1021 C. civ. 1864, părțile aveau libertatea de a stipula clauze contractuale exprese privind rezilierea contractului pentru neexecutare, derogatorii de la caracterul judiciar al rezilierii. După modul de redactare și condițiile prevăzute, pactele comisorii au fost calificate în literatura juridică și în jurisprudență ca fiind de gradele I - IV.

Astfel, a fost considerată pact comisoriu de gradul II clauza care impune, pentru a opera rezilierea, exteriorizarea unei manifestări de voință a persoanei îndreptățite (creditorul), sub forma unei declarații unilaterale de reziliere.

În schimb, a fost considerată pact comisoriu de gradul III clauza potrivit căreia, în caz de neexecutare a unei obligații, contractul se consideră reziliat de plin drept. În acest caz, deși rezilierea operează de drept, este necesară, în prealabil, punerea în întârziere a debitorului, în formele prevăzute de lege.

În fine, a fost considerată pact comisoriu de ultim grad clauza care prevede că rezilierea intervine de drept, fără punere în întârziere și fără nicio altă formalitate prealabilă.

Clauza de la lit. l) teza I - denumită "Clauza rezolutivă expresă", din Contractul de prestări servicii și consultanță nr. 9165 din 27 octombrie 2010, are următoarea formulare:

"Subsemnații convin că în caz de neîndeplinire a obligațiilor de la punctele precedente c, d, f, i, n, contractul va înceta în mod automat".

În cauză, instanța de apel în mod corect a arătat că această clauză nu reprezintă un pact comisoriu de gradul IV, întrucât nu cuprinde mențiunea clară, expresă privind desființarea de drept a contractului, fără punere în întârziere și fără nicio altă formalitate prealabilă.

Clauza în discuție trebuie însă calificată ca fiind un pact comisoriu de gradul III, deoarece sintagma "contractul va înceta în mod automat" are semnificația unei rezilieri care operează de drept, fără a fi necesară o declarație de reziliere a creditorului, această din urmă condiție nefiind stipulată de părți. În condițiile acestei calificări, rămâne de îndeplinit însă cerința punerii în întârziere (art. 1079 C. civ. 1864), aspect asupra căruia vom reveni în cele ce urmează.

Instanța de apel nu a arătat în mod clar dacă pactul comisoriu este de gradul II sau III și nu a răspuns în mod convingător argumentelor invocate de reclamanta-pârâtă în motivarea apelului referitoare la calificarea tipului de pact comisoriu și consecințele acestei calificări.

Confirmând soluția și argumentele tribunalului, instanța de apel în mod greșit a acceptat ideea potrivit căreia, pentru a opera rezilierea convențională în temeiul clauzei de la lit. l) teza I, era necesară o manifestare de voință a părții îndreptățite, de tipul notificării sau declarației unilaterale, ceea ce ar fi atras calificarea pactului comisoriu ca fiind de gradul II.

Or, din moment ce părțile nu au stipulat condiția prealabilă și necesară a unei manifestări de voință exprese pentru a opera rezilierea convențională, ci dimpotrivă, au precizat fără echivoc că încetarea contractului are loc "în mod automat", rezultă că instanțele de fond au adăugat în mod nepermis la conținutul clauzei, cu încălcarea voinței reale a părților contractante și a regulii de interpretare prevăzute de art. 977 C. civ. 1864.

Calificând greșit pactul comisoriu de la lit. l) teza I ca fiind de gradul II, iar nu de gradul III, cum părțile au convenit, instanțele de fond au analizat în mod nejustificat dacă există o manifestare de voință exteriorizată sub forma declarației de reziliere prin care să fie invocată în mod expres clauza/obligația încălcată. Această eroare a avut drept consecință faptul că instanțele nu au cercetat în mod complet îndeplinirea condiției punerii în întârziere a debitorului, în formele prevăzute de lege, respectiv dacă debitorul era de drept în întârziere după natura obligației sau dacă punerea în întârziere a avut loc prin cererea de chemare în judecată.

Referitor la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenta reclamantă-pârâtă A. SRL, Înalta Curte reține că, într-adevăr, soluția pronunțată de tribunal și confirmată de instanța de apel are la bază un raționament contradictoriu, caracterizat printr-un tratament diferit al unor situații juridice similare.

Astfel, pe de o parte, instanța de fond a respins primul capăt al cererii de chemare în judecată, cu motivarea că nu este îndeplinită condiția prealabilă pentru a opera pactul comisoriu de la lit. l) teza I, privind formularea unei declarații exprese de reziliere prin care să fie invocată încălcarea clauzei de la lit. d), iar pe de altă parte, a admis primul capăt al cererii reconvenționale și a constatat rezilierea contractului, în temeiul lit. l) raportat la lit. f) din contract, fără a mai verifica, de această dată, existența unei declarații unilaterale de reziliere din partea pârâtei-reclamante B. SRL.

Pentru considerentele anterior expuse, sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurenta reclamantă-pârâtă A. SRL.

2.2. În privința recursului pârâtei-reclamante B. SRL:

O primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greșita calificare a naturii contractului încheiat între părți.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că, deși contractul cuprinde mențiunea că "SC A. SRL acceptă mandatul comercial de reprezentare", nu poate fi calificat ca fiind un contract de mandat, ci un contract nenumit, respectiv un contract cadru pentru raporturile ce urmau a fi dezvoltate de părți.

Această calificare este greșită, fiind contrară voinței reale a părților și regulii de interpretare prevăzute de art. 977 C. civ. 1864, precum și specificului contractului de mandat comercial (art. 1532 C. civ. 1864 și art. 374 Codul comercial 1887).

Astfel, în cuprinsul contractului, A. SRL este numit "mandatar" și "reprezentant comercial", iar la lit. a) și b) din contract se prevede că "B. îi conferă SC A. SRL, care acceptă mandatul comercial de reprezentare pentru promovarea network-ului societății, cu prioritate în dezvoltarea activității de import-export, cu găsirea de noi clienți, pentru dezvoltarea sinergiilor între clienții vechi și noi" "B. autorizează SC A. SRL, și în special pe dl. C. să contacteze și să se prezinte în fața noii clientele și a celei deja existente, pe seama B., cu calificarea de Reprezentant comercial".

Specific pentru contractul de mandat comercial, sub regimul juridic aplicabil la data încheierii contractului, era încredințarea către mandatar a împuternicii de reprezentare în tratarea de afaceri, în numele și pe seama mandantului. Această cerință este îndeplinită în speță, din moment ce A. SRL a acceptat și îndeplinit un mandat comercial cu reprezentare, având ca obiect dezvoltarea clientelei B. și încheierea de contracte de transport, ce erau executate de mandant.

De altfel, în fața primei instanțe, părțile au fost în acord cu privire la calificarea contractului ca fiind de mandat comercial.

Contractul nu poate fi considerat un contract-cadru, din moment ce executarea mandatului s-a făcut în perioada 2010 - 2015, fără încheierea altor acte juridice ulterioare/subsecvente, prin care să fie detaliată modalitatea concretă de executare.

Calificarea naturii contractului este esențială în cauză, întrucât părțile au puncte de vedere diferite cu privire la interpretarea și conținutul clauzei de la lit. d) din contract, iar potrivit regulii de interpretare prevăzute de art. 979 C. civ. 1864, termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în înțelesul ce se potrivește mai mult cu natura contractului.

Astfel, corecta calificare a contractului, ca fiind de mandat comercial, atrage aplicarea regimului juridic corespunzător, ce poarte fi determinant pentru lămurirea înțelesului clauzei de la lit. d) din contract și pentru corecta stabilire a obligațiilor părților.

Clauza de la lit. d) din contract are următoarea formulare:

"SC A. SRL va acționa cu sârguința cerută de natura însărcinării făcând uz de propriul său profesionalism care nu va suporta condiționări sau limitări din partea societății".

Față de formularea vagă și echivocă, părțile au exprimat interpretări diferite ale acestei clauze.

Reclamanta-pârâtă A. SRL a susținut că lit. d) din contract ar conține o obligație de a nu face în sarcina mandantului, constând în interdicția de a aduce condiționări sau limitări profesionalismului mandatarului. Aceste condiționări sau limitări s-ar fi concretizat prin gravele deficiențe ale societății B. SRL la nivel organizatoric și logistic, ce au cauzat întârzieri, neonorări și execuții necorespunzătoare ale comenzilor de transport față de clienți.

Instanțele de fond au adoptat această interpretare, reținând că anumite conduite ale pârâtei-reclamante B. SRL, constând în deficiențe în realizarea transporturilor și lipsa de profesionalism cu care era tratată executarea activității de transport marfă se impun a fi calificate ca reprezentând condiționări și limitări aduse profesionalismului mandatarului și care periclitau imaginea acestuia în raporturile cu clienții. Reținând încălcarea clauzei de la lit. d) de către mandant, instanțele de fond au considerat aplicabilă clauza penală prevăzută la lit. m) din contract.

Pe de altă parte, pârâta-reclamantă B. SRL a susținut că prin clauza de la lit. d) s-a prevăzut obligația mandatarului de a acționa cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar, iar precizările privind necondiționarea sau nelimitarea profesionalismului trebuie înțelese în sensul în care părțile au convenit să acorde mandatarului libertate deplină în îndeplinirea mandatului, fără a fi ținut să se conformeze instrucțiunilor primite de la mandant, cu valențele unei derogări de la prevederile art. 381 Codul comercial 1887.

Instanța de apel a înlăturat susținerile pârâtei-reclamante B. SRL cu motivarea greșită că la interpretarea clauzei nu prezintă relevanță natura și efectele contractului de mandat comercial, întrucât părțile ar fi încheiat un contract nenumit (contract-cadru).

Plecând de la caracterul echivoc al clauzei, de la termenii improprii folosiți (nefiind clar ce înseamnă condiționare/limitare a profesionalismului), interpretarea convenției nu se putea face doar prin metoda gramaticală sau după sensul literal al termenilor. Așadar, instanța de apel era obligată să identifice voința reală a părților și să ajungă la o corectă interpretare a clauzei de la lit. d) din contract, prin aplicarea regulilor de interpretare a convenției prevăzute de art. 970 și 977 - 985 C. civ. 1864.

Astfel, instanța de apel nu a explicat în mod convingător înlăturarea argumentelor de interpretare invocate de pârâta-reclamantă B. SRL și nu s-a raportat la natura și efectele contractului de mandat comercial, pentru a lămuri dacă sintagma "profesionalism care nu va suporta condiționări sau limitări" este suficientă pentru a se reține în sarcina mandantului o obligație de a nu face sau dimpotrivă, reprezintă doar o circumstanțiere a obligației principale a mandatarului. De asemenea, ca urmare a greșitei calificări a naturii contractului, instanța de apel nu a analizat nici dacă prejudiciile de imagine pretins suferite de mandatar în raporturile cu clienții se încadrează în obligația mandantului de dezdăunare a mandatarului prevăzută de art. 1549 C. civ. 1864 - temei de drept invocat expres în cererea de chemare în judecată, obligație legală ce nu intră în domeniul de aplicare al clauzei penale de la lit. m) din contract.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă-reclamantă B. SRL

Critica recurentei pârâte-reclamante referitoare la motivarea contradictorie, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu va fi analizată la acest moment procesual, întrucât este în legătură cu analiza și interpretarea clauzei de la lit. d), aspect asupra căruia instanța de apel se va pronunța cu ocazia rejudecării.

În fine, nu sunt fondate criticile recurentei referitoare la neanalizarea motivelor de apel privind incidența lit. l) teza a II-a din contract (rezilierea pentru încălcarea obligației de neconcurență). Analiza instanței de apel se regăsește în considerentele deciziei recurate începând cu pagina 22 ultimele 3 alineate și până la pagina 24 primele două alineate.

Restul criticilor recurentei reprezintă o reluare a motivelor de apel, cuprinzând în mare parte aspecte de netemeinicie, cum ar fi cele privind interpretarea probatoriului. Acestea nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, care este limitat la examinarea legalității hotărârii atacate.

2.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă SC A. SRL și de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 384 din 26 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă SC A. SRL și de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 384 din 26 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe, spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM