ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1696/2015

Decizia nr. 1696/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1692 din 28 mai 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate invocată de reclamanta SC „A.” - Sucursala București (România) SA, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că excepția inadmisibilității este neîntemeiată, având în vedere practica unitară și constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că se poate invoca excepția de nelegalitate, atât în ceea ce privește actele administrative cu caracter individual, cât și cele cu caracter normativ, ambele intrând în categoria actelor administrative unilaterale.

Pe fond, Curtea de apel a reținut că Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1899/2004 este un act administrativ cu caracter normativ care beneficiază de prezumția de legalitate.

S-a mai reținut că legalitatea unui act administrativ se analizează prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis.

Instanța de fond a mai susținut că ordinul atacat are temei legal, fiind emis în baza dispozițiilor, iar din analiza textului rezultând că, prin voința legiuitorului, a operat o delegare în ceea ce privește reglementarea acestei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Nu s-a putut reține nici critica potrivit căreia ordinul ar adăuga la lege, întrucât, în contextul în care Codul de procedură fiscală nu reglementează o asemenea procedură, iar dispozițiile art. 112 alin. (7) din acest act normativ, forma în vigoare la data emiterii actului, conferă ministrului finanțelor publice dreptul de a reglementa această procedură prin intermediul unui ordin, nu se poate vorbi despre o adăugare la lege.

Împotriva hotărârii, instanța de fond reclamanta SC „A.” - Sucursala București (România) SA a declarat recurs.

În motivarea recursului se arată că ordinul atacat se referă la articole ( precum art. 112 ) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care în forma în vigoare nu au nici o legătură cu procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la bugetul de stat. Faptul că există un articol care se referă la această procedură, acesta nefiind însă art. 112, nu asigură legalitatea ordinului.

Versiunea din 2003 a Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în M. Of. nr. 560/24 iunie 2004, a fost abrogată prin cea din 2005, fiind republicată în M. Of. nr. 863/26 septembrie 2005, iar aceasta la rândul său a fost abrogată de versiunea din 2007, publicată în M. Of. nr. 513/31 iulie 2007.

Astfel, Ordinul nr. 1899/2004 privind procedura de restituire și rambursare a sumelor de la buget are un conținut fără legătură cu art. 112 din O.G. nr. 92/2003 în vigoare.

Or, art. 1 alin. (5) din Constituție, care reglementează principiul legalității, impune ca un act normativ să fie precis și previzibil. Prin dispozițiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală se instituie o obligație generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv puterii executive, care, în activitatea de legiferare, trebuie să respecte legea și să asigure calitatea legislației.

Recurenta mai consideră că în cauză se încalcă dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actul normativ nefiind însoțit de un preambul în care să se menționeze avizele prevăzute de lege. Astfel art. 43 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 prevede că în cazul actelor normative ale administrației publice centrale de specialitate sau ale administrației publice locale, în preambul se menționează și avizele prevăzute de lege.

În doctrină se consideră că, pentru a fi legal, un act administrativ trebuie să fie emis conform Constituției, conform legilor în vigoare, pe baza tuturor actelor administrației publice superioare organului administrative emitent, în limitele competentelor autorității publice emitente, în forma și cu procedura prevăzute de lege. Sunt limite ale puterii discreționare atât regulile pozitive scrise, cât și principiile generale de drept, principiul egalității, principiul proporționalității intre interesul legitim public și cel privat.

Recurenta apreciază că este nelegal ca ordinul să condiționeze restituirea sumelor de bani pe care statul le datorează terților în baza unei hotărâri judecătorești, de urmarea unei noi proceduri, respectiv de depunerea unei cereri, prin care debitorul bugetar să fie pus în întârziere, deși a fost parte în cauza în care s-a obținut titlul executoriu.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Instanța de fond a examinat excepția de nelegalitate a dispozițiilor Ordinului nr. 1899/2004, prin raportare la textele legale în executarea și aplicarea cărora au fost emise, respectiv art. 117 alin. (9) C. proc. fisc.

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1899/2004 reglementează în Cap. 1 procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la bugetul de stat, iar în cuprinsul pct. 2 al Cap. 1 a cărui nelegalitate se invocă, se prevede că „restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare, potrivit prevederilor art. 33 din O.G. nr. 92/2003, denumit în continuare organul fiscal competent”.

Înalta Curte apreciază contrar celor susținute de recurentă, ce reprezintă, de altfel în bună măsură, argumentele înfățișate și în fața primei instanțe că nu poate fi reținută nelegalitatea prevederilor citate prin raportare la textele C. proc. civ., ce reglementează procedura executării silite, câtă vreme nu acestea au servit drept temei al emiterii ordinului atacat.

Codul de procedură fiscală,respectiv art. 117, este actul normativ în temeiul și în executarea căruia a fost emis Ordinul nr. 1899/2004.

Așa fiind, corect a stabilit și prima instanță că nu se poate reține nelegalitatea unei prevederi dintr-un ordin ce reglementează strict procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget.

Și în virtutea principiului general de drept „specialia generalibus derogant” nu se impune ca ordinul emis (nr. 1899/2004) să pună în executare și să fie conform normelor generale cuprinse în Codul de procedură civilă.

Nefondate sunt și criticile vizând procedura suplimentară instituită prin textul a cărui nelegalitate se invocă, câtă vreme chiar în art. 117 alin. (1) C. proc. fisc. se prevede necesitatea depunerii unei „cereri” de către debitor în vederea restituirii în favoarea acestuia a sumelor expres menționate în textul de lege arătat.

Așadar, prevederile contestate din Ordinul nr. 1899/2004 nu adaugă la lege explicitând și stabilind numai etapele procedurale ce se impun a fi respectate de titularul unei creanțe asupra statului, începând cu depunerea unei cereri de restituire.

Mai mult, în art. 117 alin. (9) C. proc. fisc. se stipulează, fără echivoc, că „procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124, se aprobă prin ordin al ministrului economiei și finanțelor”, ceea ce demonstrează că ordinul a fost emis chiar în temeiul textului de lege C. proc. fisc.

În fine, instanța de control judiciar reține și validitatea argumentelor cuprinse în hotărârea primei instanțe vizând „delegarea” ce a operat practic în favoarea emitentului ordinului în reglementarea procedurii care nu este reglementată distinct și expres în Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, iar susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC „A.” - Sucursala București (România) SA împotriva Sentinței civile nr. 1692 din 28 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2015.

Procesat de GGC - LM