ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4007/2015

Decizia nr. 4007/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial la Tribunalul București și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării soluționării cauzei prin sentința nr. 4670 din 20.11.2012 în favoarea acestei din urmă instanțe, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Administrația Finanțelor Publice Sector 5 - Serviciul de Inspecție Fiscală Persoane Fizice, anularea deciziei de impunere nr. 546 din 05.08.2011 și a raportului de inspecție fiscală nr. 438044 din 05 august 2011, emise de pârâtă.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a îndeplinit procedura prealabilă cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru motive temeinice, însă s-a încadrat în prevederile art. 7 alin. (7) din aceeași lege, incidente în cauză.

Prin întâmpinare, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere, în primul rând, că raportul de inspecție fiscală este un act premergător care stă la baza emiterii deciziei de impunere, iar decizia nr. 503 din 18 noiembrie 2011 de soluționare a contestației formulate în cadrul procedurii prealabile împotriva actelor contestate nu a fost atacată în termen de 6 luni de la comunicare, conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1039 din 28 martie 2014, a respins excepția inadmisibilității ca nefondată, a admis acțiunea formulată de reclamant și a anulat decizia de impunere nr. 546 din 5 august 2011 și raportul de inspecție fiscală nr. 438044 din 5 august 2011.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în reprezentarea Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 5, iar prin decizia nr. 1114 din 12 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul, a casat sentința recurată și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că potrivit art. 207 alin. (1) C. proc. fisc., contestația administrativă se depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ, sub sancțiunea decăderii, de unde rezultă că nu există posibilitatea repunerii în termenul de formulare a contestației; că motivele invocate de intimat nu pot fi apreciate în sensul justificării nerespectării termenului impus de C. proc. fisc.; că invocarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este greșită și are în vedere o altă instituție de drept, respectiv plângerea prealabilă exercitată în condițiile Legii nr. 554/2004, în speță fiind incidente dispoziții speciale, derogatorii, respectiv cele prevăzute expres în C. proc. fisc.

Instanța de control judiciar a reținut că actele dosarului confirmă că decizia de impunere nr. 546/2001 a fost comunicată intimatului la data 05.08.2011 (prin semnătură), de unde rezultă că în mod corect organul fiscal a respins ca nedepusă în termen contestația înregistrată sub nr. 76144 din 17.10.2011, peste termenul legal de 30 de zile de la comunicare.

Pentru considerentele expuse, instanța de recurs a reținut că aprecierea judecătorului fondului, în sensul că decizia de impunere a fost contestată în termen, este nelegală, fiind întrunite prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborate cu art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ., precum și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Împotriva deciziei nr. 1114 din 12 martie 2015 a formulat contestație în anulare intimatul-reclamant A., invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei și rejudecarea totală a cauzei.

În motivarea contestației în anulare se arată, în esență, că dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, deoarece instanța de recurs a confundat două elemente care fac referire la aceeași procedură, contestația administrativă și plângerea prealabilă.

Arată contestatorul că procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale, reglementată de art. 205-218 C. proc. fisc., este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o jurisdicție specială administrativă în sensul art. 21 alin. (4) din Constituție, republicată și al art. 6 din Legea nr. 554/2004.

Mai arată contestatorul că potrivit definiției date plângerii prealabile de către legiuitor, la art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004, aceasta reprezintă cererea prin care se solicită autorității publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia.

Procedura prealabilă este însă cea stabilită de art. 7 din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care: „(1) Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. (...)

(7) Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție”.

Contestatorul subliniază că a urmat întocmai cele prescrise de legiuitor, respectiv procedura prealabilă materializată prin contestația depusă la organul emitent al actului contestat, într-adevăr cu depășirea, dar absolut întemeiată, a termenului de 30 de zile, însă înăuntrul termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de legiuitor.

Arată contestatorul că, având în vedere confuzia dintre aceste elemente procedurale, respectiv între plângerea prealabilă și contestația adresată organului emitent, în mod eronat s-a apreciat de către instanța de recurs că nu există posibilitatea repunerii în termenul de formulare a contestației, fiind vorba de chestiuni reglementate diferit.

Precizează contestatorul că din coroborarea art. 2 alin. (3) C. proc. fisc. cu art. 207 alin. (1) C. proc. fisc., rezultă că instanța de recurs în mod eronat a apreciat că acesta nu avea posibilitatea repunerii în termenul de formulare a contestației (procedurii prealabile).

Apreciază contestatorul că în speță criteriul care ar trebui avut în vedere este cel stabilit de C. proc. civ. pentru repunerea în termen, respectiv art. 103 și anume împrejurări mai presus de voința persoanei, fiind relevantă și practica judiciară în materie.

Astfel, apreciază contestatorul, dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale de ordin procedural, săvârșita prin confundarea unor elemente importante, pentru care nu este necesară reexaminarea sau reaprecierea probelor și care a avut drept consecință darea unei soluții greșite.

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Prin această cale de atac se urmărește astfel, repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Din analiza textelor legale anterior citate rezultă că un exercițiu legal al contestației în anulare, cale extraordinară de atac, este condiționat de invocarea unor motive de fapt care să se circumscrie în mod riguros celor limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) și respectiv art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile normelor menționate au caracter imperativ, astfel că nerespectarea lor, prin formularea unor motive care nu corespund realității, obligă la respingerea contestației ca inadmisibilă.

Deși formal contestatorul și-a fundamentat cererea pe aceste dispoziții legale, în realitate aspectele învederate nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele expres și limitativ prevăzute de legiuitor.

Totodată, motivele invocate de către contestator în susținerea cererii sale nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.

Din cuprinsul contestației în anulare reiese cu evidență faptul că motivele invocate de către contestator nu se încadrează în niciuna dintre situațiile prevăzute de către C. proc. civ., și anume când procedura de citare a părții nu a fost îndeplinită, sau când hotărârea judecătorească a fost pronunțată de către judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Contestația nu se încadrează nici cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., respectiv când dezlegarea pricinii este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța a omis din greșeală să analizeze unul din motivele de modificare sau casare.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile avute în vedere de ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. în sensul existenței unei erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs a cauzei.

Toate aspectele invocate de către contestator ca fiind erori materiale nu pot fi calificate astfel deoarece cauza nu a fost soluționată ca urmare a admiterii vreunei excepții de natură procedurală, ci a fost soluționată pe fond, prin aprecierea acțiunii ca nefondată și respingerea acesteia.

Verificarea aspectelor invocate de către contestator privind pretinsele erori materiale ale instanței de recurs presupune în concret o reexaminare a fondului și o reapreciere a probelor, fapt ce nu poate fi realizat deoarece s-ar aduce atingere principiului res iudicata, fapt ce ar presupune judecarea din nou a recursului formulat.

Înalta Curte apreciază că cele invocate ca fiind greșeli materiale de ordin procedural săvârșite de instanța de recurs prin confundarea unor elemente importante, pentru care nu este necesară reexaminarea sau reaprecierea probelor și care a avut drept consecință darea unei soluții greșite, reprezintă de fapt aspecte ce țin de judecata cauzei pe fond având ca obiect stabilirea situației de fapt și aprecierea probelor administrate.

Înalta Curte constată că instanța de recurs a analizat obiectul cauzei, considerațiile instanței de recurs reprezintă aspecte de fond care reprezintă judecata însăși a prezentei cauze, neputându-se reține că aspectele invocate în cadrul contestației în anulare reprezintă erori materiale în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea subliniază permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale enumerate mai înainte.

În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare de față, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 1114 din 12 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2015.