ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 370/2016

Decizia nr. 370/2016

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea din data de 20 octombrie 2010 înregistrată la Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, sub nr. x/3/2010, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și SC E. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să anuleze contractul de vânzare-cumpărare încheiat între B., în calitate de vânzător și C. (căsătorit cu D.), în calitate de cumpărător, autentificat la data de 31 august 1999 de către B.N.P., F., respectiv, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între C. și D., în calitate de vânzători și SC E. SRL, în calitate de cumpărătoare, autentificat la data de 11 februarie 2000 de către B.N.P., G. Reclamantul a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta SC E. SRL a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau ca fiind introdusă de o persoană fără interes și fără calitate procesuală activă.

Prin cererea de chemare în garanție, pârâta SC E. SRL s-a îndreptat împotriva pârâților C. și D., pentru ca aceștia să fie obligați să restituie prețul de 850.000 dolari SUA în ipoteza în care se va admite acțiunea și se va desființa contractul autentificat din 11 februarie 2000.

Prin sentința civilă nr. 745 din 04 aprilie 2013 pronunțată de către Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, s-a admis în parte acțiunea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 31 august 1999, fiind respinsă cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000. Prin aceeași sentință s-a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă rară obiect.

În motivarea sentinței s-a reținut, în esență, că prin sentința civilă nr. 9008 pronunțată la data de 07 iunie 1999 de către Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, instanța a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul B. și a obligat pârâtul A. să-i lase acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 1.673 mp situat în București, sectorul 1. La data de 31 august 1999, între B. și C. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare prin intermediul căruia B. a vândut pârâtului C.imobilul arătat anterior. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 februarie 2000, pârâții C.și D. au vândut același imobil către cumpărătoarea SC E. SRL, care și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară prin încheierea din 1 martie 2000.

La data de 28 februarie 2002, A. a formulat cerere de revizuire a sentinței civile nr. 9908/1999, iar judecata acestei căi extraordinare de atac a fost suspendată din anul 2003 până în anul 2008, ca

urmare

a cercetărilor penale efectuate cu privire la părțile din litigiul respectiv.

Prin sentința civilă nr. 464 pronunțată la data de 18 ianuarie 2010 de către Judecătoria sectorului 1 București, a fost admisă cererea de revizuire promovată de către A. și a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 9008 din 07 iunie 1999, în sensul respingerii acțiunii în revendicare formulată de B., ca neîntemeiată.

Tribunalul a considerat că actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1999 este lovit de nulitate deoarece titlul vânzătorului era fals iar cumpărătorul nu a fost de bună-credință, întrucât era în relații apropiate cu vânzătorul, aspect punctat în ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din 29 aprilie 2008.

În privința contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C.și D., tribunalul a considerat că în speță este aplicabilă excepția de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, cu consecința respingerii cererii reclamantei, întrucât subdobântoarea SC E. SRL a fost de bună-credință și a încheiat un act cu titlu oneros pentru a intra în proprietatea imobilului.

În opinia tribunalului prezumția buna-credință a SC E. SRL nu a fost răsturnată, deoarece la data de 11 februarie 2000 se notase în cartea funciară faptul că în cazul lucrărilor penale care au făcut obiectul Dosarului nr. x/3/1999 s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Tribunalul a constatat și faptul că în speță erau incidente dispozițiile art. 38 din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data încheierii contractului, care instituiau un caz de excepție de la aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Sub acest aspect, tribunalul a precizat că acțiunea în rectificare a cărții funciare întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1 - 4 nu își va produce efectele față de terțele persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic și cu titlu oneros dacă a fost introdusă după 3 ani de la data înregistrării cererii pentru înscrierea dreptului supus rectificării.

Întrucât SC E. SRL nu a căzut în prezenții, cererea de chemare în garanție a fost respinsă de către tribunal ca rămasă fără obiect.

Împotriva sentinței, reclamantul A. a declarat apel, iar prin Decizia civilă nr. 531/A din 11 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 745 din 04 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți SC E. SRL, B., H., I. și intimații pârâți chemați în garanție C., D.; a fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că a fost admisă, inclusiv, cererea de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare din 11 februarie 2000, pe care instanța de apel l-a constatat nul. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că efectectul devolutiv al apelului vizează exclusiv soluția primei instanțe de respingere a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000.

Neatacarea de către părțile interesate a soluției de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 31 august 1999 face ca această parte din hotărârea primei instanțe să intre în puterea lucrului judecat.

Având în vedere excepția de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis reținută de prima instanță, instanța de apel a apreciat că se impune a verifica, pe de o parte, dacă prima instanță a reținut corect buna-credință a SC E. SRL iar, pe de altă parte, dacă prima instanță a reținut corect caracterul oneros al dobândirii.

S-a reținut că verificarea aspectelor menționate este posibilă și necesară în litigiu, întrucât prima instanță a reținut că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis nu se aplică tocmai pentru că intimata SC E. SRL este un subdobânditor de bună-credință și cu titlu oneros al imobilului.

Analizând existența bunei credințe a SC E. SRL, precum și aspectul plății prețului ca element constitutiv al caracterului oneros al dobândirii bunului, instanța de apel a conchis că dobândirea cu rea credință și fără plata vreunei sume de bani a unui bun imobil obținut prin săvârșirea unei infracțiuni nu poate constitui o excepție de la regula quod nullum est nullum producit efectum care să justifice salvgardarea actului respectivului dobânditor.

Intabularea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit printr-un act care nu are caracter oneros și la încheierea căruia toate părțile au fost de rea credință nu este o operațiune aptă să consolideze titlul dobanditorului la momentul împlinirii termenului de prescripție de 3 ani (existent în legea în vigoare la data dobândirii și intabulării imobilului) în cadrul căruia trebuia introdusă acțiunea în rectificare tabulară.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamantul A., cât și pârâta SC E. SRL au declarat recurs.

Invocând în drept, dispozițiile art. 6,7 și 9 C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul eliminării din considerentele acestei decizii a referirilor la prescrierea dreptului la acțiunea de rectificare a cărții funciare.

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, reclamantul apreciază că, în condițiile în care instanțele de fond au fost învestite exclusiv cu o acțiune în nulitatea actului juridic din perspectiva bunei sau relei credințe a dobânditorului și a existenței titlului oneros la momentul dobândirii bunului imobil (plata prețului), extinderea cercetării din perspectiva unui petit ce nu a făcut obiectul învestirii instanțelor - rectificarea cărții funciare - conduce la pronunțarea unei hotărâri în cuprinsul căreia s-a dat mai mult decât s-a cerut și ceea ce nu s-a cerut, împrejurare care determină incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Arată că intimata pârâtă SC E. SRL nu a formulat o cerere reconvențională în cauză prin care să tindă la constatarea prescripției dreptului de a cere rectificarea cărții funciare, astfel încât reținerea unei astfel de prescripții conduce la pronunțarea unei hotărâri judecătorești care se sprijină pe motive străine de natura pricinii, fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În egală măsură, consideră că în cauză devin incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Dispozițiile art. 38 din Legea nr. 7/1996 nu au fost aplicate în litera și spiritul acestora în condițiile în care instanțele nu au fost învestite cu o cerere având ca obiect rectificarea cărții funciare. Mai mult, acțiunea în rectificarea cărții funciare poate fi promovată în condițiile expres reglementate de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

În opinia recurentului-reclamant, instanțele de fond au pronunțat hotărâri nelegale din perspectiva termenului de trei ani privitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 36 pct. 1-4 și la imprescriptibilitatea acțiunii în rectificarea cărții funciare. Potrivit dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 7/1996 „acțiunea în rectificare, sub rezerva prescripției dreptului material la acțiunea în fond, va fi imprescriptibilă ".

Or, în lipsa uneia dintre hotărârile judecătorești care să constate împlinirea unei condiții menționate la pct. 1-4 din art. 36, acțiunea în rectificarea cărții funciare este imprescriptibilă material, Municipiul București nefiind ținut de promovarea acesteia într-un termen de 3 ani și în lipsa unei hotărâri care să anuleze actul translativ de proprietate.

Invocând, în drept dispozițiile art. 304 pct. 1, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC E. SRL a solicitat admiterea recursului, în principal casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 745 din 04 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată privind nulitatea contractului din 11 decembrie 2000, ca neîntemeiată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de prevederile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., pârâta susține, în esență, nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât aceasta a fost motivată la data de 28 noiembrie 2014, ceea ce echivalează cu o antepronunțare în înțelesul art. 27 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care decizia recurată a fost pronunțată la data de 11 decembrie 2014.

În ipoteza în care instanța de judecată ar considera că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., apreciază ca fiind incidente prevederile art. 304 pct. 5, întrucât prin motivarea deciziei recurate anterior pronunțării efective a soluției, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vătămarea suferită de pârâtă neputând fi acoperită decât prin anularea Deciziei nr. 531 din 11 decembrie 2014.

Din perspectiva motivului de nelegalitate instituit de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., susține, în esență, că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de apel nu este consecventă în criteriile de apreciere a bunei-credințe. Astfel, deși apreciază că buna-credință a pârâtei trebuie analizată în raport de cunoașterea, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000, a existenței cercetărilor penale, ajunge la concluzia că pârâta ar fi fost de rea-credință, întrucât SC E. SRL ar fi avut cunoștință la un moment anterior contractului despre existența cercetărilor penale.

Totodată, în opinia recurentei, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece raționamentul instanței de apel este rezultatul unei greșite interpretări a actului juridic dedus judecății.

În acest context, recurenta-pârâtă arată că, prin cererea de chemare în judecată, A. a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2014, invocând, în acest sens principiul ce guvernează instituția nulității, respectiv quod millum est, mdlum producit effectum.

Așadar, pretinsa lipsă a prețului nu reprezintă o cauză de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000 invocată de apelant prin cererea de chemare în judecată, iar conform principiul disponibilității procesului civil consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult, conform dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.: „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi".

Or, contrar celor reținute de instanța de apel, aprecierea valabilității contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000 trebuia să se limiteze la susținerile reclamantului din cererea introductivă, pârâta beneficiind de prezumția de bună-credință, în conformitate cu dispozițiile art. 1899 C. civ.

Pe de altă parte, caracterul oneros al contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000 rezultă din însăși natura acestuia, caracterul oneros fiind de esența contractului de vânzare-cumpărare.

Dovada plății prețului rezultă, contrar celor reținute de instanța de apel, atât din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000, în care este menționată declarația expresă a vânzătorilor C. și D. privind plata prețului, cât și din elemente extrinseci contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000.

Cercetarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000 din perspectiva plații prețului, susține recurenta, nu a făcut obiectul cererii introductive, ceea ce impune admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Recurenta-pârâtă critică decizia atacată și din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs apreciază că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1898 și art. 1899 C. civ., întrucât prezumția de bună-credință a pârâtei nu a fost răsturnată, a aplicat greșit dispozițiile art. 1295 C. civ., coroborate cu art. 1303 din același cod, cu dispozițiile O.G. nr. 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare și ale Legii nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială, precum și dispozițiile art. 38 din Legea nr. 7/1996.

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de pârâta SC E. SRL solicitând, în principal, admiterea excepției și, în consecință, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului declarat de pârâta SC E. SRL, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă SC E. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității, excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes a reclamantului A. în formularea recursului, solicitând: a) constatarea nulității recursului, motivat de împrejurarea neîncadrării motivelor în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; b) respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât recursul cuprinde critici exclusive privind considerentele hotărârii și nu atacă dispozitivul acesteia; c) admiterea excepției lipsei de interes și respingerea recursului ca fiind lipsit de interes, raportat la faptul că hotărârea instanței de apel îi este favorabilă reclamantului.

Pe fondul recursului declarat de reclamantul A., pârâta SC E. SRL a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Analizând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului A. nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Partea din hotărâre care interesează puterea de lucru judecat este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluția, iar dispozitivul este cel care se execută. Totuși, trebuie recunoscut acest efect și considerentelor în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el. Altfel spus, vor beneficia de puterea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii, acele considerente decisive, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.

Este adevărat că în considerentele deciziei date, instanța de apel a făcut referire la termenul de 3 ani referitor la prescrierea dreptului la acțiune de rectificare a cărții funciare, reclamantul solicitând prin calea de atac a recursului tocmai înlăturarea acestor mențiuni din cuprinsul considerentelor, însă, este de necontestat că, în speță, considerentele enunțate nu explică dispozitivul și nici nu se reflectă în el, de vreme ce în dispozitiv nu este cuprinsă o soluție cu privire la vreo constatare a prescripției dreptului de a cere rectificarea cărții funciare.

Aceasta întrucât, instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii, în raport de voința reală a reclamantului și scopul urmărit prin promovarea acțiunii (anularea contractului de vânzare-cumpărare din 31 august 1999 și a actului subsecvent acestuia), față de limitele în care acesta a înțeles să învestească instanța de apel (constatarea nulității absolute a actului subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2000) și să-și argumenteze pretențiile, dar și de apărările formulate de pârâta SC E. SRL, așa încât motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în speță având în vedere că nu poate fi reținută împrejurarea că instanța ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut.

De altfel, invocând acest motiv de recurs, reclamantul îl asociază, în realitate, nemulțumirii sale cu privire la raționamentul logico-juridic al instanței, ceea ce nu poate atrage incidența în speță a pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. și nici a motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. indicate de recurent și nici nu se justifică invocarea acestora, cu atât mai mult cu cât reclamantul este cel care a avut câștig de cauză.

Așa fiind, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6, 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentul-reclamant, Înalta Curte, în raport de considerentele expuse, urmează să păstreze motivarea deciziei recurate și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 531/A din 11 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei SC E. SRL nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Întrucât la termenul din 24 februarie 2016, reprezentantul legal al pârâtei SC E. SRL a precizat în mod expres că nu mai susține criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 1 și 5 C. proc. civ., în raport de încheierea pronunțată la data de 4 iunie 2015 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a soluționat cererea de îndreptare a erorii materiale privind finalizarea tehnoredactării deciziei recurate, Înalta Curte nu va mai examina decizia atacată din perspectiva acestora.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă.

De asemenea, criticile recurentei nu susțin contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată.

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis) reprezintă regula de drept potrivit căreia anularea (desființarea) actului juridic inițial (primar) atrage și anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.

Regula de drept menționată nu are însă aplicabilitate în cazul în care actul subsecvent a fost încheiat cu titlu oneros, iar terțul dobânditor a fost de bună-credință, această excepție fiind întemeiată pe principiul ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros și pe necesitatea asigurării stabilității circuitului civil.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, în mod corect, a analizat temeinicia și legalitatea sentinței apelate ținând cont de excepția anterior enunțată și în raport de probele administrate a arătat că dobândirea cu rea-credință și fără plata vreunei sume de bani a unui bun imobil obținut prin săvârșirea unei infracțiuni nu poate constitui o excepție de la regula quod nullum est nullum producit efectum.

Contrar susținerilor recuretei-pârâte, respectând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța de apel a hotărât numai asupra obiectului cererii deduse judecății și în apel nu a schimbat calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu a permis părților să facă cereri noi, întrucât, în condițiile anulării actului juridic principal, era chiar în obligația instanței să examineze dacă actul subsecvent a fost încheiat cu titlu oneros, iar terțul dobânditor a fost de bună-credință.

Prin urmare, recurenta este în eroare și asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., legea sancționând denaturarea sau schimbarea înțelesului unei convenții, iar sub acest aspect soluția este dată cu respectarea cadrului și limitelor procesuale, instanța pronunțându-se asupra cererii de nulitate absolută a actului subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2000.

În temeiul efectului devolutiv al apelului, instanța de control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor formulate de apelante, reținând situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei-pârâte, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea deciziei recurate.

Simpla nemulțumire a societății pârâte în sensul că instanța nu a reținut buna sa credință, or că prețul ar fi fost achitat, fiind "numărat" astfel cum a susținut și în fața instanței de recurs, nu se convertește în niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanța de control judiciar, suverană în aprecierea și interpretarea probelor administrate, și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Argumentat și legai motivat, contrar susținerilor recurentei-pârâte instanța de apel a reținut cu justețe că plata de către o societate comercială a sumei de 850.000 dolari SUA în numerar contravenea O.G. nr. 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare care, prin art. 7, interzicea societăților comerciale bancare, de asigurări și financiare, să elibereze persoanelor juridice sume în numerar peste anumite plafoane și stipula că, în toate situațiile, transferul banilor din contul persoanelor juridice în contul persoanelor fizice se va face în mod obligatoriu prin prezentarea documentelor justificative legale. Art. 5 din același act normativ prevedea că pentru întărirea disciplinei financiare și evitarea evaziunii fiscale, operațiunile de încasări și plăți între persoanele juridice se vor efectua numai prin instrumente de plată fără numerar, cu câteva excepții în cadrul cărora nu se încadrează ipoteza susținută de intimata pârâtă.

Prin urmare, în mod, greșit recurenta apreciază că instanța de apel a aplicat greșit prevederile O.G. nr. 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare, întrucât chiar dacă s-ar accepta că simpla susținere a plătitorului este suficientă pentru dovada plății în numerar a sumei de 850.000 dolari SUA (ceea ce nu este cazul), respectiva plată ar fi nelegală, iar potrivit adagiului latin „nemo auditur propriam turpitudinem allegans", nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale o faptă ilicită pentru a obține un beneficiu și nici nu poate să se apere valorificând un asemenea temei, aspect reținut cu justețe de instanța de control judiciar.

Așa fiind, reaua credință a societății pârâte rezultată din dovedirea faptului cunoașterii existenței la un moment anterior încheierii contractului a unor cercetări penale, coroborată cu nedovedirea plății prețului de către debitorul acestuia, a determinat instanța de apel să conchidă în mod legal asupra excepției de la regula qnod nullum est nullum producit efectum.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului sau a argumentelor de fapt și de drept invocate în fața instanței a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată.

În speță, se constată că recurenta prin argumentele aduse a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii, motiv pentru care nu se justifică invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar în cauză rezultă cu evidență că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, 8 și pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC E. SRL împotriva Deciziei civile nr. 531/A din 11 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat, menținând decizia instanței de apel ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 531/A din 11 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta SC E. SRL împotriva Deciziei civile nr. 531/A din 11 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2016.