ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 614/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 614/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 614/2016

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 28 decembrie 2011,

reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții CN B. SA - C. și Statul

Român prin D. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o

va pronunța, să dispună, în temeiul Legii nr. 198/2004 și al Legii nr. 33/1994,

anularea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 122 din 22 septembrie 2011

și obligarea expropriatorului la emiterea unei noi hotărâri prin care să

stabilească cuantumul despăgubirilor asupra suprafeței expropriate la valoarea

de 4,80 euro/mp. A solicitat, totodată, și exproprierea totală a suprafeței de

teren din care s-a dispus exproprierea în cauză și obligarea pârâtului Statul

Român la plata sumei ce va fi stabilită cu titlu de despăgubire pentru

suprafața expropriată, cu cheltuieli de judecată.

La data de 25 octombrie 2012, reclamanta și-a

precizat cererea de chemare în judecată și a arătat că înțelege să conteste

hotărârea de stabilire a despăgubirilor din dosarul cauzei, solicitând în

temeiul Legii nr. 255/2010 și al Legii nr. 33/1994 admiterea contestației,

anularea hotărârii și obligarea expropriatorului la emiterea unei noi hotărâri

cu stabilirea cuantumului despăgubirilor asupra suprafeței expropriate la

valoarea de 4,80 euro/mp

A arătat că solicită, în principal, obligarea

pârâtului-expropriator la plata despăgubirilor aferente terenului arabil

evidențiat în Hotărârea nr. 122 din 22 septembrie 2011, teren situat în localitatea

Belinț, județul Timiș, și suprafața de 2.958 mp, la nivelul sumei de

4,80 euro/mp. Solicită, totodată, constatarea acordului părților asupra

cuantumului despăgubirii, intervenit în condițiile art. 5 și art. 6 din Legea

nr. 198/2004, anularea procesului-verbal de stabilire a cuantumului

despăgubirii, în condițiile art. 15 alin. (1), (5) din Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 255/2010 și exproprierea totală a suprafețelor de

teren din care au fost efectuate exproprierile, cu obligarea Statului Român la

plata sumei ce va fi stabilită cu titlu de despăgubire conform expertizei ce va

fi administrată în cursul judecării cauzei, pentru suprafețele expropriate cât

și pentru suprafețele ce se impune a mai fi expropriate la prețul de 4,8 euro/mp,

cu cheltuieli de judecata.

Prin sentința civilă nr. 3076 din 30

decembrie 2014, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea și obligat

pârâtul Statul Român să procedeze și la exproprierea lotului nr. 3, în

suprafață de 2.423 mp, și să plătească reclamantei despăgubiri pentru

acest lot, la o valoare corespunzătoare celei acordate pentru lotul nr. 2.

A respins cererea reclamantei de expropriere

a lotului nr. 1, în suprafață de 10.451 mp, și cererile reclamantei de

anulare a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 73 din 21 septembrie 2011

și de acordare a unei despăgubiri la nivelul a 4,8 euro/mp

A obligat pârâtul Statul Român să plătească

reclamantei suma 1.500 lei, achitată de aceasta cu titlu de onorariu provizoriu

de expert și să plătească fiecărui expert câte 700 lei, reprezentând

diferență de onorariu de expert.

Tribunalul a avut în vedere următoarele

considerente:

Reclamanta este proprietara terenului

extravilan, în suprafață de 15.832 mp, înscris în C.F. Belinț.

În vederea realizării lucrării „Autostrada

Lugoj - Deva”, pârâta

D.

a emis Decizia

de expropriere nr. 1167 din 16 august 2011.

Prin documentația cadastrală întocmită,

terenul reclamantei a fost împărțit în trei loturi.

A făcut obiectul exproprierii doar lotul nr. 2,

în suprafață de 2.958 mp.

Pentru acest teren, pârâta

D.-

Comisia de aplicare a

Legii nr. 255/2010 a emis Hotărârea nr. 122 din 22 septembrie 2011, prin care a

stabilit că despăgubirea cuvenită reclamantei este de 3.159 lei.

Reclamanta a contestat această sumă,

susținând că prin H.G. nr. 521/2011, care a modificat H.G. nr. 1230/2010, valoarea

de 4,8 euro/mp stabilită inițial a fost diminuată în mod nelegal.

Tribunalul a reținut că cele două acte

normative privesc lucrarea „Autostrada Timișoara Lugoj”, în vreme ce terenul

reclamantei este afectat lucrării „Autostrada Lugoj - Deva”.

Pentru această din urmă lucrare, a fost emisă

H.G. nr. 1232/2010.

Nicăieri în cuprinsul acestui act normativ nu

se prevede că celor expropriați, în general, sau reclamantei, în special, li

s-ar cuveni 4,8 euro/mp

Dimpotrivă, art. 3 din H.G. nr. 1232/2010

menționează ca „justă despăgubire” suma de 156.000 lei, însă această sumă a

fost stabilită în mod „global” și „estimativ”.

Abia prin H.G. nr. 492/2011, suma de 156.000

lei a fost defalcată pe fiecare expropriat în parte, reclamantei revenindu-i suma

de 10.470 lei.

De remarcat este faptul că suma inițială de

156.000 lei - „global estimată” - nu a fost redusă prin modificările suferite

de H.G. nr. 1232/2010.

Prin urmare, a concluzionat tribunalul, este

neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că, inițial, s-a stabilit în

favoarea ei valoarea de 4,8 euro/mp, iar ulterior, această valoare a fost diminuată.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor

cuvenite reclamantei, tribunalul a reținut incidența în cauză a

prevederilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 și a avut în

vedere doar concluziile suplimentului de expertiză efectuat, apreciind că doar

acesta respectă dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Întrucât valorile stabilite de experți sunt

mai mici decât suma oferită de expropriator, tribunalul a constatat că este

neîntemeiată cererea reclamantei de anulare a hotărârii de stabilire a

despăgubirilor și de acordare a unei sume mai mari.

Tribunalul a mai arătat că, la calculul

despăgubirii, nu va lua în considerare sumele stabilite de experți ca fiind necesare

pentru achiziționarea de către reclamantă a unui teren similar cu cel

expropriat, întrucât din dosarul cauzei nu rezultă că, din cauza exproprierii,

aceasta a fost nevoită sau intenționează să achiziționeze alt teren, că nu va

avea în vedere „dauna pentru vânzare forțată”, câtă vreme prin expertiza

efectuată în cauză a fost stabilită valoarea de piață a terenului expropriat,

și că nu va lua în calcul nici celelalte prejudicii identificate de către

experți, apreciind că problema acordării acestora s-ar pune doar în cazul în

care nu ar avea loc exproprierea totală.

Cu privire la cererea reclamante de expropriere

totală a imobilului, respectiv și a loturilor nr. 1 și nr. 3, tribunalul a

reținut că, potrivit expertizei efectuate, lotul nr. 3, rămas în

proprietatea reclamantei după expropriere, este impropriu folosirii potrivit

destinației sale agricole. În schimb, lotul nr. 1, poate fi folosit în

continuare potrivit destinației sale, existând și o cale de acces la acesta.

Tribunalul a apreciat că, în aceste

condiții, se impune exproprierea și a parcelei cu nr. cad. nou.

Prima instanță a reținut că pârâtul

Statul Român a invocat inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, cu motivarea

că art. 22 din Legea nr. 255/2010 face trimitere la dispozițiile procedurale

reglementate de art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 doar în ceea ce privește

acțiunea de stabilire a despăgubirilor, nu și pentru contestarea suprafeței

expropriate.

Tribunalul a considerat însă că Legea nr. 33/1994

prevede că exproprierea se dispune de către instanța de judecată, iar Legea nr.

255/2010 stabilește că transferul dreptului de proprietate are loc de drept, la

data emiterii actului administrativ de expropriere, deci fără intervenția

instanței de judecată. Prin urmare, a arătat prima instanță, acțiunea

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 255/2010 poate avea ca obiect doar

contestarea cuantumului despăgubirilor nu și a transferului dreptului de

proprietate. Însă, cererea de expropriere totală nu reprezintă o contestare a

transferului dreptului de proprietate, având finalitate diferită și nu contravine

niciunei dispoziții din Legea nr. 255/2010. Totodată, art. 44 al. 3 din

Constituția României nu prevede nicio limitare, despăgubirea fiind „dreaptă”

atunci când acoperă în totalitate prejudiciul suferit de cel expropriat. Or,

dacă în urma unei exproprieri parțiale, porțiunea de teren rămasă nu mai poate

fi utilizată potrivit destinației, dreapta despăgubire, în sensul art. 44 al. 3

din Constituția României, impune exproprierea totală a celui păgubit.

În consecință, tribunalul a admis în parte

acțiunea, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român să procedeze și la exproprierea

lotului nr. 3, în suprafață de 2.423 mp, să plătească despăgubiri și pentru

acest lot, la o valoare corespunzătoare celei acordate pentru lotul nr. 2

și a respins cererea reclamantei de expropriere a lotului nr. 1, în

suprafață de 10.451 mp, precum și cererile reclamantei de anulare a

hotărârii de stabilire a despăgubirilor și de acordare a unei despăgubiri la

nivelul a 4,8 euro/mp.

Cu privire la cheltuielile de judecată,

tribunalul a reținut că, din interpretarea art. 38 din Legea nr. 33/1994

rezultă că, indiferent de culpa procesuală, cheltuielile pentru realizarea

exproprierii, inclusiv cele efectuate în procedura judiciară, se suportă de

către expropriator; în consecință, a obligat pârâtul Statul Român să

plătească reclamantei suma de 1.500 lei, achitată de aceasta cu titlu de

onorariu provizoriu de expert, precum și să plătească fiecărui expert câte

700 lei, reprezentând diferență de onorariu de expert.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Statul Român,

prin

D.

a declarat apel

,

iar prin

Decizia

civilă nr. 120 din 11 iunie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a

respins ca

neîntemeiat apelul declarat.

Curtea de apel a constatat că singurele aspecte

criticate în legătură cu soluția primei instanțe vizează exproprierea

suplimentară decisă cu privire la lotul nr. 3 cu o suprafață de 2.423 mp și

cheltuielile de judecată acordate reclamantei.

Instanța de apel a reținut că

reclamanta, prin acțiunea introductivă, a solicitat exproprierea totală, astfel

că tribunalul avea datoria să soluționeze și acest capăt de cerere.

Acțiunea reclamantei are două capete de

cerere distincte, care necesită aplicarea a două acte normative distincte: în

privința contestării cuantumului despăgubirilor sunt incidente dispozițiile Legii

nr. 255/2010, care înlocuiește Legea nr. 198/2004, completată cu Legea nr.

33/1994, în timp ce pentru exproprierea altor suprafețe, se aplică legea

generală în materie - Legea nr. 33/1994 - care permite instanțelor de

judecată să dispună exproprierea.

Curtea de apel a constatat că cei trei

experți au concluzionat în mod unanim că lotul nr. 3, rămas în proprietatea

reclamantei după expropriere, este impropriu folosirii potrivit destinației

sale agricole, din cauza suprafeței reduse (2.423 mp) și din cauza lipsei unei

căi de acces, iar fragmentarea și izolarea acestei suprafețe de teren se

datorează tocmai expropriatorului.

În schimb, lotul nr. 1, în suprafață de

10.451 mp, poate fi folosit în continuare potrivit destinației sale, existând

și o cale de acces la acesta.

Instanța de apel a înlăturat apărarea apelantului

Statul Român privind inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, (apărare

întemeiată pe argumentul că prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010 fac

trimitere la dispozițiile procedurale reglementate de art. 21 - 27 din Legea nr.

33/1994 doar în ceea ce privește acțiunea de stabilire a despăgubirilor, iar nu

și pentru contestarea suprafeței expropriate), cu motivarea că Legea nr. 33/1994

prevede că exproprierea se dispune de către instanța de judecată (art. 1, art. 3,

art. 21), iar Legea nr. 255/2010 stabilește că transferul dreptului de

proprietate are loc de drept, la data emiterii actului administrativ de

expropriere (art. 9 alin. (2) și 4), deci fără intervenția instanței de judecată.

De altfel, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010

prevede explicit că nu se poate contesta transferul dreptului de proprietate,

însă, cererea de expropriere totală nu reprezintă o contestare a transferului

dreptului de proprietate, având finalitate diferită. În aceste condiții,

cererea expropriatului de a-i fi expropriată întreaga suprafață de teren nu

contravine niciunei dispoziții din Legea nr. 255/2010.

Chiar art. 44 din Constituția României

prevede că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate

publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire și cum

nu este prevăzută nicio limitare, despăgubirea este dreaptă doar atunci când

acoperă în totalitate prejudiciul suferit de cel expropriat.

Cu privire la cheltuielile de judecată,

instanța de apel a constatat că, în raport cu soluția pronunțată,

tribunalul a aplicat corect dispozițiile art. 38 din Legea nr. 33/1994,

care prevăd că toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de

expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești, se

suportă de expropriator. Prin urmare, indiferent de culpa procesuală,

cheltuielile pentru realizarea exproprierii, inclusiv cele efectuate în

procedura judiciară, se suportă de către expropriator.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a

declarat și motivat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de F. prin D.

și prin C.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează următoarele critici de

nelegalitate:

a dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2010.

Cadrul legal care a stat la baza exproprierii

imobilelor afectate de realizarea lucrării de utilitate publică „Autostrada

Lugoj - Deva” este instituit de Legea nr. 255/2010, act normativ special în materia

exproprierii, ce derogă de la dreptul comun în aceasta materie, Legea nr. 33/1994,

și care se aplică cu prioritate.

Singura acțiune pe care Legea nr. 255/2010 o

prevede în favoarea expropriaților este acțiunea în contestarea cuantumului

despăgubirilor, (art. 22 alin. (1)). Acțiunea reglementată de art. 22 alin. (3)

din Legea nr. 255/2010 se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din

Legea nr. 33/1994, dispoziții care prevăd o procedură specială pentru

stabilirea de către instanță a despăgubirilor pentru expropriere.

Prin urmare, așa cum rezultă în mod expres

din textul art. 22 art. 1 din Legea nr. 255/2010, se poate adresa instanței de

judecată „expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii” și nu expropriatul

nemulțumit de suprafața expropriată. Pentru aceste motive, în cauză fiind

aplicabil un act normativ cu caracter special, care reglementează în favoarea

reclamanților doar posibilitatea de a contesta cuantumul despăgubirilor

acordate de expropriat, nu și suprafața expropriată, petitul reclamantei prin

care se solicita exproprierea totală a terenului este inadmisibil.

Pe de altă parte, art. 24 alin. (4) din Legea

nr. 33/1994 este inaplicabil în cauză, în primul rând pentru că în speță există

o lege specială, Legea nr. 255/2010, care se aplică cu prioritate față de

dreptul comun în materie, Legea nr. 33/1994, iar pe de alta parte deoarece legea

specială face trimitere la dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, în mod

limitativ, numai în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor.

art. 38 din Legea nr. 33/1994.

În materia exproprierii, Legea nr. 255/2010

este legea specială ce derogă de la Legea generală nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Prin urmare, trimiterea pe care Legea nr. 255/2010

o face la Legea nr. 33/1994, este circumscrisă, în mod limitativ, numai la dispozițiile

art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Pe de altă parte, deși este adevărat că,

potrivit art. 34 din Legea nr. 255/2010, dispozițiile acestei legi se

completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, acesta se

poate face numai în măsura în care dispozițiile legii generale nu contravin

prevederilor legii speciale. Or, în privința modului de imputare a

cheltuielilor de judecată, Legea nr. 255/2010, prin art. 23 alin. (3) coroborat

cu art. 23 alin. (1), spre deosebire de Legea nr. 33/1994, prevede că cheltuielile

necesare pentru realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului

despăgubirilor în cadrul litigiilor în instanță vor fi avansate în conformitate

cu procedura comună.

Pe cale de consecință, art. 38 din Legea

33/1994 nu este incident speței dedusă judecații și, având în vedere că a

fost respinsă acțiunea reclamantei, devin aplicabile dispozițiile art. 274 alin.

(1) și ale art. 276 C. proc. civ. de la 1865.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul

este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

În baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ.,

Înalta Curte va încadra critica de nelegalitate formulată de recurent cu

privire la interpretarea greșită a dispozițiilor

art. 22 alin. (1) și

(3) din Legea nr. 255/2010, și care, prin cererea de recurs este

întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivul de recurs

reglementat de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., deoarece prin această critică se

susține depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin

admiterea de către instanța de judecată a cererii reclamantei de obligare

a Statului Român la exproprierea unei suprafețe de teren suplimentare

celei stabilite prin hotărârea de expropriere.

Totodată,

Înalta Curte va analiza cu prioritate critica

întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., pentru că, în măsura

în care va constata că decizia recurată a fost pronunțată cu

depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, va deveni inutilă

analiza celorlalte motive de recurs vizând nelegalitatea hotărârii atrasă de

încălcarea ori aplicarea greșită a unor norme de drept material sau

procesual.

Prin art. 2 alin. (1), Legea nr. 255/2010,

aplicabilă prezentului litigiu, stabilește care sunt lucrările de

utilitate publică, iar prin alin. (2) al aceluiași articol prevede că: „

Expropriator este

statul român pentru obiectivele de interes național, județele pentru

obiectivele de interes județean, iar municipiile, orașele și comunele pentru obiectivele

de interes local”.

În ceea ce privește procedura de

expropriere, Legea prevede că aceasta cuprinde patru etape, pe care le enumeră

în cuprinsul art. 4, și anume:

a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici

ai lucrărilor de interes național, județean sau local;

b) consemnarea sumei individuale aferente

reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul

de expropriere și afișarea listei proprietarilor imobilelor;

c) transferul dreptului de proprietate;

d) finalizarea formalităților aferente

procedurii de expropriere.

În capitolele următoare, actul normativ

menționat, atunci când reglementează norme specifice fiecăreia dintre

etapele exproprierii, prevede care sunt sarcinile care revin expropriatorului

pentru fiecare etapă în parte (art. 5 - obligația expropriatorului de a aproba

prin hotărâre a Guvernului sau a autorității administrației publice locale sau

județene indicatorii tehnico-economici ai lucrărilor de interes național,

județean și local; art. 7 - obligația expropriatorului de a consemna sumele

individuale reprezentând plata despăgubirii la dispoziția proprietarilor de imobile;

art. 9 alin. (1) - obligația expropriatorului de a emite decizia de expropriere;

art. 9 alin. (5) - obligația expropriatorului de a solicită intabularea

dreptului de proprietate asupra culoarului de expropriere; art. 9 alin. (6) -

obligația expropriatorului de a întocmi documentațiile cadastrale; art. 18

- obligația expropriatorului de a numi comisia de verificare a dreptului

de proprietate ori a altui drept real; art. 21  obligația expropriatorului

de a efectua plata despăgubirilor către titularii drepturilor de proprietate

asupra imobilelor expropriate).

Sesizarea instanței de judecată de către

expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, astfel cum în mod expres prevede art. 22 alin. (1) din

Lege: „

Expropriatul

nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19

se poate adresa instanței judecătorești competente (…), fără a putea contesta

transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus

exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de

stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate”.

Prin urmare, nici o dispoziție a Legii

nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde

că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie

autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască prin

hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum acesta este

reglementată de normele anterior citate.

În această materie, competențele

instanței de judecată sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de

persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor

acordate pentru imobilul ce-i aparține.

Este adevărat că, potivit art. 22 alin. (3)

din Lege: „

Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile

prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27

din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește

stabilirea despăgubirii (.)

”, însă această trimitere a legii speciale la

prevederile legii generale aplicabilă în materia exproprierii - Legea nr. 33/1995

-

vizează exclusiv,

astfel cum în mod expres rezultă din conținutul său, stabilirea

despăgubirilor. De altfel, legea specială prevede, prin art. 34 că

dispozițiile sale se completază în mod corespunzător cu cele ale legii

generale în materie - Legea nr. 33/1994 - numai

„în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi”.

Nu este legală interpretarea pe care curtea

de apel a dat-o dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea 255/2010, în sensul

că acestea interzic în mod expres contestarea transferului dreptului de

proprietate către expropriator, iar prin cererea sa, reclamanta nu contestă

transferul deptului de proprietate către expropriator asupra lotului nr. 2, ci

solicită ca acest transfer să poarte și asupra lotului nr. 3, ceea ce, în

opinia instanței, ar reprezenta o cerere cu o finalitate diferită și,

prin urmare, permisă de lege.

În primul rând, solicitarea unei exproprieri

suplimentare nu poate avea decât valoarea contestării transferului dreptului de

proprietate dispus inițial prin exproriere sub aspectul întinderii

obiectului asupra căruia acest transfer poartă; or, legea interzice contestarea

transferului dreptului de proprietate către expropriator, fără să distingă

între motivele pentru care persoana expropriată ar putea contesta respectivul

transfer.

În al doilea rând, rațiunea pentru care

legiuitorul a înțeles să excludă posibilitatrea persoanei expropriate de a

contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator este aceea de a

nu se ajunge la expropriere prin eludarea etapelor și a procedurii reglementate

de lege, procedură în care alte organe ale statului, iar nu instanțele

judecătorești, au competența și obligația de a lua anumite

măsuri specifice.

Nu în ultimul rând, interpretarea dată de

instanța de apel dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010

nu poate fi acceptată față de prevederea expresă pe care acestea o cuprind

în sensul că numai expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor se

poate adresa instanțelor judecătorești. Per a contrario, orice altă

posibilă nemulțumire a persoanei expropriate, alta decât cea legată de

cuantumul despăgubirilor - deci, inclusiv cea prin care s-ar contesta

întinderea obiectului asupra căruia poartă transferul drptului de proprietate

către expropriator - excede competențelor instanțelor

judecătorești.

Nu poate fi primit nici argumentul legat de

aplicarea prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituția României. „Dreapta

despăgubire” la care acestea se referă nu poate avea semnificația

obținerii unor despăgubiri suplimentare, câștigate prin încălcarea

unor legi speciale, ci a unor despăgubiri care să fie juste în raport cu

prejudicial produs persoanei expropriate prin transferul dreptului de

proprietate către expropriator. Articolul menționat impune o evaluare

corectă a acestui prejudiciu în raport cu dreptul de proprietate transferat în

procedura exproprierii, iar această corectă evaluare nu se realizează, așa

cum sugerează instanța de apel, numai dacă se recunoaște

posibilitatea contestării transferului de proprietate sub aspectul întinderii

obiectului supus exproprierii.

În consecință,

constatând că prin hotărârea recurată, în mod nelegal instanța de apel a

dispus exproprierea unor suprafețe de teren, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa, în

baza art. 304 pct. 4 C. proc. civ., decizia recurată, iar în temeiul art. 296 C.

proc. civ. va admite apelul declarat de Statul Român împotriva sentinței civile

nr. 3076/PI/30 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă,

va schimba în parte sentința, în sensul că va respinge în tot cererea de

chemare în judecată, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.

nu vor mai fi analizate celelalte critici formulate prin cererea de recurs

și care vizează

aplicarea în mod greșit de către instanța de apel a dispozițiilor art.

38 din Legea nr. 33/1994.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de E. prin D. și prin C.

împotriva Deciziei civile nr. 120 din 11 iunie 2015 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia

atacată.

Admite apelul

declarat de Statul Român reprezentat de E. prin D. și prin C. împotriva

sentinței civile nr. 3076/PI din 30 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul

Timiș, secția I civilă.

Schimbă în parte sentința,

în sensul că respinge în tot cererea de chemare în judecată.

Păstrează celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17

martie 2016.