ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2511/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2511/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra cauzei
de față, constată următoarele;
Prin acțiunea civilă înregistrată
pe rolul Tribunalului Timiș la data de 19 august 2011, reclamanta H.C.D. a
chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri
Naționale din România SA, în reprezentarea Ministerului Transporturilor și
Infrastructurii, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să
dispună admiterea acțiunii și să se constate acordul de voință al părților cu
privire la plata sumei de 18.854,5 euro, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile
ce formează obiectul exproprierii de către pârâtă; obligarea pârâtei la plata sumei
de 18.854,5 euro, echivalent în RON, către reclamantă, cu titlu de despăgubire pentru
terenurile care formează obiectul exproprierii; obligarea pârâtei la plata sumei
de 30.000 euro, echivalent în RON, cu titlul de daune, reprezentând prejudiciul
cauzat.
La data de 09
februarie 2012 reclamanta a solicitat anularea proceselor-verbale de stabilire a
cuantumului despăgubirii cu nr. 131, 222, 224 și 366 toate adresate la data de 29
septembrie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri
având nr. 131 din 29 septembrie 2011, 222 din 29 septembrie 2011, 224 din 29 septembrie
2011, nr. 366 din 30 septembrie 2011, emise în baza Legii nr. 255/2010. Prin aceeași
cerere completatoare reclamanta a solicitat să se stabilească cuantumul despăgubirilor
și suma cuvenită în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23
alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și urm. din acest
ultim act normativ.
Pe calea actului
procedural completator depus la dosarul cauzei la data de 08 noiembrie 2012, urmare
a efectuării lucrării de specialitate, reclamanta a solicitat instanței să dispună
exproprierea totală a următoarelor parcele: cea având nr. cadastral AA, înscrisă
în CF AA Balinț, în suprafață de 5940, cea având nr. cadastral BB, înscrisă în CF
BB Balinț, în suprafață de 2000 m.p., precum și a parcelelor în întindere de 150
m.p. șt 453 m.p., din aceeași parcelă; cea având nr. cadastral CC în suprafață de
9200 m.p. înscrisă în CF XX Balinț, precum și exproprierea suprafeței de 78 m.p.
din parcela cadastrală nr. cad. DD înscrisă în CF DD Balinț, în suprafață totală
de 5600 m.p., rămase în proprietatea sa, cu plata unor despăgubiri raportate la
suma de 3,5 euro/m.p. Totodată, reclamanta a solicitat și exproprierea suprafeței
de teren limitrofă rămasă în proprietatea sa și neexpropriată ce nu mai poate fi
utilizată potrivit destinației sale.
Prin sentința
civilă nr. 1121/PI din 28 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr.
5981/30/2011, s-a admis în parte acțiunea, astfel curn a fost precizată și completată,
s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a despăgubirilor în cuantum
de 18.854,5 euro, în echivalent RON la data plății efective, aferente următoarelor
imobile-terenuri arabile: suprafața de 1260 m.p. din tarlaua nr. EE, parcela
nr. FF, identificată cadastral sub nr. GG, în CF YY Balint; suprafața de 1694 m.p.
din tarlaua nr. HH, parcela nr. II, identificată cadastral sub nr. CC, în CF CC
Balint; suprafața de 1397 m.p. din tarlaua nr. JJ parcela nr. KK, identificată cadastral
sub nr. BB, în CF BB Balint; suprafața de 1036 m.p. din tarlaua nr. LL parcela
nr. MM, identificată cadastral sub nr. DD, în CF DD Balint. Constatând acordul părților
asupra cuantumului despăgubirii, s-a dispus anularea proceselor-verbale de stabilire
a cuantumului despăgubirii cu nr. 131, 222, 224 și 366, toate adresate ia data de
29 septembrie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri
având nr. 131 din 29 septembrie 2011, 222 din 29 septembrie 2011, 224 din 29 septembrie
2011 emise la 29 septembrie 2011 și 366 din 30 septembrie 2011. Totodată, s-a dispus
exproprierea terenurilor în suprafață de 5940 din parcela identificată cadastral
sub nr. AA în CF AA Balint, de 78 m.p. din parcela identificată cadastral sub
nr. DD, în CF DD Balint, de 7506 m.p. din parcela identificată cadastral sub
nr. CC, în CF CC Balint și, respectiv, de 603 m.p. (150 m.p. plus 453 m.p.) din
parcela identificată cadastral sub nr. BB, în CF BB Balint. A fost respinsă, în
rest, acțiunea. De asemenea, s-a respins cererea conexă formulată de reclamanta
SC A. SRL și a fost obligat pârâtul-expropriator la plata către petiționară a cheltuielilor
de judecată în cuantum de 9000,92 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut că petiționara H.C.D. a recurs la concursul justiției,
pe calea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile tranzitorii ale art. 31 (în versiunea
inițială, în vigoare la data inițierii demersului judiciar) apartenențe Legii
nr. 255/2010, cu trimitere la dreptul comun în materie, reprezentat de Legea cu
nr. 33/1994, pentru recunoașterea jurisdicțională a acordului intervenit cu expropriatorul,
unnare a acceptării ofertei de despăgubire remisă de cel din urmă, prin Anexa 1
la H.G. nr. 1232/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor
proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada
Lugoj-Deva", iar, ca o consecință a constatării acestui acord, a solicitat
să fie obligat pârâtul-expropriator la plata despăgubirii inițiale, stabilită și
oferită în condițiile H.G. nr. 1232/2010, ulterior modificată prin H.G. nr. 492
din 11 mai 2011.
S-a reținut că,
prin derogare de la regulile de drept comun, Legea nr. 198/2004, și, mai apoi, Legea
nr. 255/2010, instituie o reglementare specială a procedurii exproprierii. Actul
de declarare a utilității publice (în speță - Legea nr. 198/2004) a fost urmat de
măsurile premergătoare exproprierii, constând în întocmirea unei documentații tehnico-cadastrale,
așa cum prevăd dispozițiile art. 3 din lege, preluate și în anexa ce face parte
integrantă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/1994, aprobate prin
H.G. nr. 941/2004.
În baza acestei
documentații, Guvernul, prin H.G. nr. 1232 din 16 decembrie 2010, a aprobat amplasamentul
lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul,
suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un
cont bancar deschis pe numele expropriatorului și sursa de finanțare.
Prin Anexa
nr. 1 la H.G. nr. 1232/2010, au fost individualizate imobilele, proprietarii acestora,
precum și sumele individuale, defalcate pe fiecare imobil, stabilite cu titlu de
despăgubire, în baza raportului de evaluare realizat de un expert evaluator, în
cadrul măsurilor premergătoare exproprierii, procedându-se la afișarea listei imobilelor,
a planului cu amplasamentul lucrării precum și a ofertelor de despăgubire pe categorii
de imobile, la sediul consiliului local. Printre proprietarii supuși operațiunii
juridice de expropriere s-a aflat și reclamanta care s-a declarat a fi de acord
cu despăgubirea stabilită, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Prima instanță
a constatat că, în speță, a intervenit un acord între expropriator și expropriat
(oferta întâinindu-se cu acceptarea) încă de la data de 13 ianuarie 2011 (la care
petiționara s-a declarat de acord cu oferta de despăgubire). împrejurarea că, ulterior,
expropriatorul, urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a înțeles
să diminueze despăgubirile oferite inițial, modificând H.G. nr. 1232/2010 prin H.G.
nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea nici-o relevanță juridică, în ceea ce îi
privește pe proprietarii ce au acceptat expres sumele acordate inițial.
S-a arătat că
posibilitatea de a recurge la concursul justiției, pentru a se stabili jurisdicțional
o dreaptă și justă despăgubire, cu respectarea exigențelor art. 26-27 din Legea
nr. 33/1994, a fost oferită de legiuitor numai persoanelor nemulțumite de cuantumul
despăgubirii oferite de expropriator, neconstituinduse așadar, într-o procedură
obligatorie în toate cazurile.
S-a constatat
că solicitarea expropriatorului de a se lua în considerare sumele acordate cu titlu
de despăgubire, în temeiul noii evaluări imobiliare, aprobate prin H.G. nr. 492/2011,
după ce despăgubirea inițială stabilită prin H.G. nr. 1232/2010 a fost acceptată
expres de către expropriați, nu încalcă numai dispozițiile tranzitorii din Legea
nr. 255/2010, dar și principiul neretroactivității legii civile consacrat constituțional.
Pentru aceste
motive tribunalul a admis, în parte acțiunea precizată și completată și, constatând
acordul părților asupra cuantumului despăgubirii, intervenit în condițiile art.
5 în corelație cu acelea ale art. 6 din Legea nr. 198/2004, tribunalul a dispus
anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii cu nr. 331,
222, 224 și 366 toate adresate la data de 29 septembrie 2011, în condițiile
alin. (15) al art. 15 din Normele metodologice de aplicare a Legii cu nr. 255/2010,
aprobate prin H.G. nr. 53 din 19 ianuarie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire
a cuantumului despăgubiri având nr. 131, 222, 224 și 366 emise în condițiile art.
18-20
1
din Legea nr. 255/2010, în corelație cu cele ale art. 15 și 16
din Normele metodologice supra anunțate, la 30 septembrie 2011.
Același tribunal
a constatat că, în compunerea despăgubirilor pendinte, astfel cum statuează dispozițiile
art. 26 din Legea nr. 33/1994, se află înglobate și daunele aduse proprietarului
expropriat.
Prin raportare
la raportul de expertiză efectuat în cauză, tribunalul a reținut că terenurile în
suprafață de 5940 m.p. din parcela identificată cadastral sub nr. AA, în CF AA Balinț;
de 78 m.p. din parcela identificată cadastral sub nr. DD, în CF DD Balinț; de 7506
m.p. din parcela identificată cadastral sub nr. CC, în CF CC Balinț; de 603 m.p.
(150 m.p. plus 453 m.p.) din parcela identificată cadastral sub nr. BB, în CF BB
Balinț nu mai pot fi exploatate în mod obiectiv, conform destinației - de terenuri
agricole extravilane, din moment ce nu mai există căi de acces, astfel că s-a concluzionat
că se impune exproprierea totală a topografelor supra anunțate, în condițiile
art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, urmând ca (în absența cuantificării despăgubirilor
aferente de către comisia de experți, așa cum o cere imperativ art. 25 din Legea
nr. 33/1994) despăgubirea aferentă să fie stabilită pe cale administrativă.
Cu privire la
cererea conexă formulată de petiționara SC A. SRL vizând contestarea H.G. nr. 131/11
din 30 septembrie 2011, prin care pârâtul-expropriator a consemnat pe seama celei
dintâi, în concurs cu reclamanta H.C.D. suma de 895 RON, cu titlu de despăgubiri
aferente suprafeței de 1397 m.p. expropriate din parcela având nr. cadastral BB,
înscrisă în CF BB Balinț, tribunalul a reținut următoarele:
Într-adevăr, așa
cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 decembrie 2004,
petiționara SC A. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului arabii
în întindere cantitativă de 2000 m.p. din sola NN, parcela cu nr. OO, înscrisă în
titlul de proprietate cu nr. din 13 noiembrie 1997 emis pe seama defunctului M.N.,
anterior contractului de vânzare-cumpărare perfectat pe seama reclamantei H.C.D.
autentificat de BNP P. din 7 iulie 2010. Numai că cea din urmă a procedat șl Ia
efectuarea formalităților de publicitate Imobiliară, înscriindu-și dreptul de proprietate
astfel dobândit în CF cu nr. BB Balinț. Acest lucru este de natură a-i asigura reclamantei
H.C.D. nu numai opozabilitatea față de terți a dreptului real de proprietate înscris
în cartea funciară, dar și prioritatea înscrierii de la momentul înregistrării cererii
de înscriere, așa cum rezultă din dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996
(în forma în vigoare la data înscrierii în cartea funciară, și incidență potrivit
art. 80 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.).
Împotriva sentinței
civile au declarat apel atât reclamanta H.D.C., cât și pârâtul Statul Român prin
CNADNR.
Reclamanta a susținut
că prima instanță a respins în mod nelegal și cu încălcarea art. 23 și urm. din
Legea nr. 33/1994 cererea de obligarea a pârâtului Ia plata despăgubirii aferente
diferenței de suprafață de 14.127 mp, rămasă în proprietatea ei urmare a exproprierii
administrative și pentru care s-a dispus exproprierea pe cale judiciară. S-a precizat
că prin completarea de acțiune depusă la termenul de judecată din 08 noiembrie 2012,
a solicitat obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de 49.444 euro sau echivalentul
în RON, iar, în subsidiar, să se stabilească și pentru aceste terenuri cuantumul
despăgubirilor și suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010
raportat Ia art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii reglementate
de art. 25 și urm., din acest act normativ, solicitând obligarea pârâtului la plata
acestei sume de bani cu titlu de despăgubire pentru expropriere.
Reclamanta a susținut
că instanța de judecată a ignorat prevederile art. 26 din Legea nr 33/1994 care
cuantifică despăgubirea în raport cu valoarea reală a imobilului, respectiv prețui
cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ
teritorială, și astfel, nu există nici o rațiune pentru care suprafețe de teren
limitrofe, circumscrise indubitabil noțiunii juridice de imobile de același fel,
să aibă valori reale diferite, pentru care să fie stabilit un cuantum diferit al
despăgubirii.
Reclamanta-apeiantă
a mai criticat soluția tribunalului de respingere a petitului privind obligarea
pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, sau echivalentul în RON, cu titlu de daune,
reprezentând valoarea prejudiciului cauzat urmare a faptului că suprafața limitrofa
de 4486 mp, din parcela cu număr cad. DD, nu mai poate fi utilizată și exploatată
corespunzător cu destinația de teren agricol, pe durata lucrărilor prefigurate de
proiectul „Autostrada Lugoj -Deva".
Pârâtul-apelant
Statul Român prin CNADNR, a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a
sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, susținând că
în mod nelegal s-a reținut acordul asupra cuantumului despăgubirii al subiecților
implicați în expropriere, contrar dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat
la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, care fac referire la cazul în care părțile
se învoiesc în fața instanței asupra exproprierii și despăgubirii, nu și la o eventuală
învoială născută anterior.
În speța dedusă
judecății, se susține că, relativ la despăgubirile inițiale, nu s-a întocmit nici
un proces-verbal între reclamantă și Comisia de Aplicare a Legii nr. 255/2010, prin
care să se ia act de acceptarea ofertei de expropriere de către reclamantă, situație
în care nu s-a întâlnit oferta și acceptarea și nu s-a format un acord de voință
valabil.
În ceea ce privește
petitul subsidiar solicitat de reclamantă, se arată că instanța era obligată să
facă aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, iar la calculul cuantumului
despăgubirilor, de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care fac
referire la prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în
localitatea Balinț, la data întocmirii raportului de expertiză, la care se adaugă
daunele aduse proprietarilor.
Prin decizia civilă
nr. 159A din 24 octombrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins
apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat, în
parte, sentința atacată, în sensul că a respins în tot acțiunea.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a reținut că, în motivarea demersului judiciar, reclamanta
a susținut că, prin necontestarea despăgubirilor calculate în baza Legii nr. 255/2010
(la nivelul sumei de 3,5/mp, acceptată de reclamantă), și remiterea către pârât
a cererii de acordare efectivă a acestora, s-a realizat în fapt un acord irevocabil
al părților asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire.
Cu privire la
acest aspect instanța de apel a reținut că pretențiile sunt nefondate, întrucât
dispozițiile legii reglementează în mod strict și imperativ procedura de contestare
a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea Comisiei. În absența unei hotărâri de
stabilire a cuantumului despăgubirilor, emisă de expropriator, reclamantului nu
îi poate fi recunoscut și validat un demers judiciar care să aibă ca obiect contestarea
(sau acordarea, cazul de speță) unor despăgubiri ce nu sunt încă determinate prin
Hotărârea Comisiei.
De asemenea, și
cererea de expropriere suplimentară judiciară a terenurilor rămase neexpropriate
apare ca nefondată, având în vedere că reclamanta are la dispoziție procedura prevăzută
în mod expres de Legea nr. 255/2010.
În raport de aceste
considerente, instanța de apel a constatat că tribunalul a făcut o greșită interpretare
și aplicare în cauză a dispozițiilor Legii nr. 198/2004 și a Legii nr. 255/2010,
sens în care a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de
pârât și a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins în tot acțiunea.
Împotriva acestei
decizii civile a declarat recurs reclamanta H.D.C., indicând motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului,
reclamanta arată că decizia civilă atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea
greșită a dispozițiilor Legii nr. 198/2004 și a celor ale Legii nr. 255/2010, precum
și a celor ale art. 24 din Legea nr. 33/1994 la care cele ale art. 22 alin. (3)
din Legea nr. 255/2010 face trimitere și cu încălcarea prevederilor art. 969 C.
civ., cu nemotivarea argumentelor pentru care a fost respins apelul reclamantei
și a fost admis apelul pârâtului, precum și cu schimbarea înțelesului lămurit și
vădit neîndoielnic al convenției părților asupra valorii de despăgubire pentru expropriere.
În mod nelegal
instanța de apel a reținut că pretențiile reclamantei nu pot fi primite, pe considerentul
că acestea ar excede procedurii de contestare a despăgubirilor prevăzută de Legea
nr. 255/2010 și de Legea nr. 198/2004.
Precizează că
pretențiile pecuniare pendinte își găsesc deplină fundamentare juridică în norma
legală tranzitorie circumscrisă art. 31 apartenent Legii nr. 255/2010 (în versiunea
în vigoare la data recurgerii la concursul justiției), în corelație cu exigențele
imperativului art. 969 C. civ. de la 1864 și ambele puse în corelație cu imperativul
art. 24 din Legea nr. 33/1994.
Incidența prevederilor
H.G. nr. 1232/2010 și aplicabilitatea cuantumului despăgubirilor statuate prin acest
act normativ nu este înlăturată de adoptarea Legii nr. 255/2010 și nici de emiterea
H.G. nr. 492/2011, întrucât s-ar încălca principiul constituțional al neretroactivității
legii civile.
Conținutul juridic
al dreptului la acțiune cu privire la cuantumul despăgubirii este însă identic și
atât prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, cât și cele ale art. 22
alin. (3) din Legea nr. 255/2010 fac trimitere la procedura de drept comun în materia
exproprierii reglementată de dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
Prevederile
art. 24 din Legea nr. 33/1994 statuează în mod indubitabil asupra principiului stabilirii
prioritare a despăgubirii pentru expropriere pe cale convențională, ingerința forului
judiciar fiind îngăduită numai în subsidiar, în ipoteza în care părțile nu au determinat
mutual despăgubirea, ceea ce nu este cazul în speță.
Înțelegerea dintre
părți poate interveni în orice etapă, fie cu privire la expropriere, cât și la cuantumul
despăgubirilor, inclusiv în etapa administrativă a procedurii exproprierii, iar
convenția încheiată între părți justifică pe deplin și nevalorizarea procedurii
judiciare instituite legislativ de art. 9 din Legea nr. 198/2004 și, mai apoi, de
art. 22 din Legea nr. 255/2010. Caracterul convențional al acordului părților cu
privire la cuantumul despăgubirii rezultă în mod implicit din dispozițiile art.
24 din Legea nr. 33/1994, la care cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010
fac trimitere, și care se referă la tranzacția sau „învoiala" părților.
Curtea de Apel
Timișoara, în mod eronat a reținut că instanțele nu sunt abilitate să dispună exproprierea
totală („suplimentară"). Se arată că, și în această materie prevederile Legii
nr. 198/2004 și cele ale Legii nr. 255/2010 trimit la procedura reglementată de
art. 24 din Legea nr. 33/1994, iar alin. (3) al acestui text legal abilitează în
mod expres instanța sa dispună exproprierea totală, dacă situația reală o impune,
soluția fiind concordantă și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
în Hotărârea din 24 septembrie 1981 pronunțată în cauza Sporrong et Lonnroth c.
Suediei.
Mai susține că,
într-o cauză similară, care a format obiectul Dosarului nr. 5979/30/2011 al Curții
de Apel Timișoara, reclamantului i s-a recunoscut dreptul la despăgubirea oferită
și acceptată prevăzută în Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1232/2010, astfel că, aplicarea
unui alt tratament judiciar ar concretiza o discriminare a reclamantei.
Consideră că apelul
reclamantei era fondat și în raport cu imperativul reformării sentinței civile a
Tribunalului Timiș cu privire la respingerea greșită a cererii de obligare a pârâtului
la piața despăgubirilor cuvenite pentru terenurile limitrofe celor expropriate inițial
de pârât pe cale administrativă, terenuri rămase în proprietatea reclamantei, și
pentru care s-a dispus exproprierea pe cale judiciară de către prima instanță. Arată
că, prima instanță a respins în mod nelegal și cu încălcarea art. 23 și urm. din
Legea nr. 33/1994 cererea de obligare a pârâtului la piața despăgubirii aferente
diferenței de suprafață de 14.127 mp. (5940 mp. + 78 mp. + 7506 mp. + 603 mp-) rămasă
în urma exproprierii administrative și pentru care s-a dispus exproprierea pe cale
judiciară.
Învederează ca,
prin completarea de acțiune depusă ia termenul de judecată din data de 08
noiembrie 2012, a solicitat să se dispună obligarea pârâtului ia plata unei despăgubiri
de 49.444 euro - echivalent în RON (3,5 euro/mp. x 14.127 mp.) sau, în subsidiar,
să se stabilească și pentru aceste terenuri cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită
reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin.
(2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și urm., din acest ultim
act normativ, și să se dispună obligarea pârâtului la piața acestei sume de bani
cu titlu despăgubire pentru expropriere. Arată că a considerat, prin actul procedural
completator al cererii de chemare în judecată, că valoarea de despăgubire de 3,5
euro/mp stabilită pentru suprafețele de 1260 mp. + 1694 mp. + 1397 mp.+ 1036 mp.,
încorporate topografic în parcelele care au format obiectul exproprierii administrative
inițiale de către pârât, și pentru care instanța de judecată a acordat despăgubirea
de 3,5 euro/mp, este identică și pentru suprafața rămasă de 14.127 mp. care complinește
și compune aceleași parcele.
În consecință,
instanța de judecată, încălcând și principiul nediscriminării, a ignorat prevederile
art. 26 din Legea nr. 33/1994 care cuantifică despăgubirea în raport cu valoarea
reală a imobilului, respectiv prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de
același fel în unitatea administrativ teritorială.
Instanțele de
fond nu au motivat în considerentele lor argumentul pentru care valoarea de 3,5
euro/mp nu poate fi acreditată și pentru suprafața de 14.127 mp care a format obiectul
dispoziției judiciare de expropriere totală, iar instanța de judecată era cea datoare
să administreze expertiza judiciară evaluatorie pentru terenurile expropriate pe
cale judiciară, întrucât indiferent de împrejurarea că exproprierea este parțială
sau totală, atunci când exproprierea se dispune de către instanța de judecată, aceasta
este cea care constituie comisia de experți, care stabilește despăgubirea și care
o acordă celui îndreptățit.
Pe cale de consecință,
instanța de judecată trebuia să observe că s-a solicitat în mod explicit, în subsidiar,
să se stabilească și pentru terenurile în suprafață totală de 14.127 mp cuantumul
despăgubirilor și suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010
raportat Ia art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la
art. 25 și urm. din acest ultim act normativ, și să se dispună obligarea pârâtului
la plata acestei sume de bani.
De asemenea, instanța
de apel nu a reformat decizia atacată din perspectiva respingerii de către prima
instanță a cererii reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 30.000
euro, echivalent în RON, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului
cauzat de faptul că suprafața limitrofa de 4486 mp., din parcela cu nr. cad DD,
nu mai poate fi utilizată în mod corespunzător și exploatată cu destinația de teren
agricol, pe durata lucrărilor prefigurate prin proiectul „Autostrada Lugoj-Deva".
Nu în ultimul
rând, reclamanta consideră că decizia atacată cuprinde motive contradictorii ori
străine de natura pricinii. Astfel, se arală ca instanța de apel nu a invalidat
existența convenției părților (aspect care intră astfel sub incidența autorității
de lucru judecat), ci doar a apreciat demersul judiciar ca fiind inadmisibil, pe
motiv că nu se poate solicita constatarea și acordarea unor despăgubiri stabilite
mutual, atâta vreme cât „despăgubirile nu sunt încă determinate prin Hotărârea Comisiei
prevăzute de lege". Considerentul este esențialmente eronat în ceea ce privește
terenurile care au format obiectul exproprierii inițiale pe cale administrativă,
întrucât despăgubirile au fost stabilite prin Hotărârile de stabilire a despăgubirilor
nr. 131 din 30 septembrie 2011, nr. 222 din 30 septembrie 201
1,
nr. 224 din 30 septembrie 2011, nr. 366 din 30 septembrie 2011.
În consecință,
motivarea instanței de apel este străină de pricină și de probele administrate în
cauză și de obiectul acțiunii pendinte, așa cum a fost completat Ia termenul de
judecată din data de 09 februarie 2012 în fața primei instanțe.
De asemenea, se
arată că decizia civilă recurată este nemotivată și nelegală din perspectiva admiterii
apelului pârâtului.
Examinând criticile
din cererea de recurs cu care a fost învestită, Înalta Curte constată ca sunt fondate
motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru
următoarele considerente:
Prin acțiunea
civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 19 august 2011, reclamanta
a solicitat instanței să constate acordul de voință al părților cu privire la plata
sumei de 18.854,5 euro, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile ce formează
obiectul exproprierii de către pârâtă; obligarea pârâtei Ia plata sumei de 18.854,5
euro, echivalent în RON, cu titlu de despăgubire pentru terenurile care formează
obiectul exproprierii; obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro, echivalent
în RON, cu titlul de daune, reprezentând prejudiciul cauzat.
La data de 09
februarie 2012 reclamanta a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat
anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii cu nr. 131,
222, 224 și 366 toate adresate la data de 29 septembrie 2011, precum și a Hotărârilor
de stabilire a cuantumului despăgubiri având nr. 131 din 29 septembrie 2011, 222
din 29 septembrie 2011, 224 din 29 septembrie 2011, nr. 366 din 30 septembrie 2011,
emise în baza Legii nr. 255/2010. Prin aceeași cerere completatoare reclamanta a
solicitat să se stabilească cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită în temeiul
art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,
conform procedurii de la art. 25 și urm. din acest ultim act normativ.
Prima instanță
a constatat că, la data de 13 ianuarie 2011 între expropriator și expropriat a intervenit
un acord de voință asupra cuantumului despăgubirilor, în condițiile art. 5 și 6
din Legea nr. 198/2004, motiv pentru care a dispus anularea proceselor-verbale încheiate
ulterior și a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 131, 222, 224 și 366
din 30 septembrie 2011 emise în baza Legii nr. 255/2010 de către expropriator.
Prin decizia recurată,
instanța de apel a reținut că, în motivarea acțiunii reclamanta a susținut că, prin
necontestarea despăgubirilor calculate în baza Legii nr. 255/2010 (la nivelul sumei
de 3,5/mp, acceptată de reclamantă), și remiterea către pârât a cererii de acordare
efectivă a acestora, s-a realizat în fapt un acord irevocabil al părților asupra
sumelor stabilite cu titlu de despăgubire.
Sub acest aspect
instanța de apel a reținut că pretențiile reclamantei nu pot fi primite, întrucât
dispozițiile legii reglementează în mod strict și imperativ procedura de contestare
a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea Comisiei, iar în absența unei hotărâri
de stabilire a cuantumului despăgubirilor, emisă de expropriator, reclamantei nu
îi poate fi recunoscut și validat un demers judiciar care să aibă ca obiect contestarea
unor despăgubiri ce nu sunt încă determinate prin Hotărârea Comisiei.
În cadrul motivelor
de recurs, reclamanta a arătat că decizia atacată este nelegală, fiind pronunțată
cu neobservarea hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 131 din 30 septembrie
2011, nr. 222 din 30 septembrie 2011, nr. 224 din 30 septembrie 2011 și nr. 366
din 30 septembrie 2011, emise în baza Legii nr. 255/2010 de către expropriator.
Critica este fondată,
având în vedere că, ia dosarul instanței de fond se află hotărârile contestate,
după cum urmează nr. 131 din 30 septembrie 2011, nr. 222 din 30 septembrie 2011,
nr. 224 din 30 septembrie 2011 și nr. 366 din 30 septembrie 2011.
Astfel, se constată
că nu a avut loc o cercetare pe fondul cauzei, întrucât instanța de apel a apreciat
greșit în ce privește judecata asupra contestației, pornind de la premisa că nu
există hotărâri care să poată fi supuse analizei. O astfel de modalitate de abordare
echivalează în fapt cu o necercetare, instanța fiînd obligată, în virtutea funcției
jurisdicțjonale ce îi revine, să tranșeze chestiunile litigioase cu observarea corectă
și coerentă a actelor deduse judecății.
Mai muit, prin
neobservarea hotărârilor existente la dosarul cauzei, neanalizând pretențiile părților
din prisma înscrisurilor și temeiurilor legale, prin respingerea acțiunii instanța
de apel a lăsat nedezlegate jurisdicțional aspectele disputate în cadrul litigiului.
În aceste condiții
contestația împotriva hotărârilor emise de expropriator în baza Legii nr. 255/2010
nu a fost cercetată pe fondul ei, astfel încât soluția care se impune este cea de
casare a deciziei atacate, celelalte critici formulate prin cererea de recurs urmând
a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării.
În același timp,
instanța de recurs nu poate suplini motivarea deciziei atacate, deoarece aceasta,
ar însemna ca respectivele chestiuni, rămase nerezolvate în etapa jurisdicționată
anterioară, să fie tranșate în mod irevocabil de către instanța de recurs.
În felul acesta
însă, ar fi suprimată o fază procesuală și în plus, instanța de recurs n-ar mai
exercita o cenzură de legalitate asupra modalității în care a doua instanță a fondului,
într-o judecată devolutivă, trebuie sa dea dezlegare criticilor care au învestit-o.
Față de aceste
argumente, Înalta Curte constată că este incident motivul de nelegalitate prevăzut
de art. 304 pct 9 C. proc. civ., astfel că va admite recursul, potrivit art. 312
pct. 5 raportat la art. 314 C. proc. civ. și va casa decizia recurată, cu consecința
trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamanta H.C.D. împotriva deciziei nr. 159A din 24 octombrie 2013
a Curții de Apel Timișoara, secția
I
civilă.
Casează decizia
atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 2 octombrie 2014.