ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2511/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 19 august 2011, reclamanta H.C.D. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, în reprezentarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună admiterea acțiunii și să se constate acordul de voință al părților cu privire la plata sumei de 18.854,5 euro, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile ce formează obiectul exproprierii de către pârâtă; obligarea pârâtei la plata sumei de 18.854,5 euro, echivalent în RON, către reclamantă, cu titlu de despăgubire pentru terenurile care formează obiectul exproprierii; obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în RON, cu titlul de daune, reprezentând prejudiciul cauzat.

La data de 09 februarie 2012 reclamanta a solicitat anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii cu nr. 131, 222, 224 și 366 toate adresate la data de 29 septembrie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri având nr. 131 din 29 septembrie 2011, 222 din 29 septembrie 2011, 224 din 29 septembrie 2011, nr. 366 din 30 septembrie 2011, emise în baza Legii nr. 255/2010. Prin aceeași cerere completatoare reclamanta a solicitat să se stabilească cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și urm. din acest ultim act normativ.

Pe calea actului procedural completator depus la dosarul cauzei la data de 08 noiembrie 2012, urmare a efectuării lucrării de specialitate, reclamanta a solicitat instanței să dispună exproprierea totală a următoarelor parcele: cea având nr. cadastral AA, înscrisă în CF AA Balinț, în suprafață de 5940, cea având nr. cadastral BB, înscrisă în CF BB Balinț, în suprafață de 2000 m.p., precum și a parcelelor în întindere de 150 m.p. șt 453 m.p., din aceeași parcelă; cea având nr. cadastral CC în suprafață de 9200 m.p. înscrisă în CF XX Balinț, precum și exproprierea suprafeței de 78 m.p. din parcela cadastrală nr. cad. DD înscrisă în CF DD Balinț, în suprafață totală de 5600 m.p., rămase în proprietatea sa, cu plata unor despăgubiri raportate la suma de 3,5 euro/m.p.

Totodată, reclamanta a solicitat și exproprierea suprafeței de teren limitrofă rămasă în proprietatea sa și neexpropriată ce nu mai poate fi utilizată potrivit destinației sale. Prin sentința civilă nr. 1121/PI din 28 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 5981/30/2011, s-a admis în parte acțiunea, astfel curn a fost precizată și completată, s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a despăgubirilor în cuantum de 18.854,5 euro, în echivalent RON la data plății efective, aferente următoarelor imobile-terenuri arabile: suprafața de 1260 m.p. din tarlaua nr. EE, parcela nr. FF, identificată cadastral sub nr. GG, în CF YY Balint; suprafața de 1694 m.p. din tarlaua nr. HH, parcela nr. II, identificată cadastral sub nr. CC, în CF CC Balint; suprafața de 1397 m.p.

din tarlaua nr. JJ parcela nr. KK, identificată cadastral sub nr. BB, în CF BB Balint; suprafața de 1036 m.p. din tarlaua nr. LL parcela nr. MM, identificată cadastral sub nr. DD, în CF DD Balint. Constatând acordul părților asupra cuantumului despăgubirii, s-a dispus anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii cu nr. 131, 222, 224 și 366, toate adresate ia data de 29 septembrie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri având nr. 131 din 29 septembrie 2011, 222 din 29 septembrie 2011, 224 din 29 septembrie 2011 emise la 29 septembrie 2011 și 366 din 30 septembrie 2011. Totodată, s-a dispus exproprierea terenurilor în suprafață de 5940 din parcela identificată cadastral sub nr. AA în CF AA Balint, de 78 m.p.

din parcela identificată cadastral sub nr. DD, în CF DD Balint, de 7506 m.p. din parcela identificată cadastral sub nr. CC, în CF CC Balint și, respectiv, de 603 m.p. (150 m.p. plus 453 m.p.) din parcela identificată cadastral sub nr. BB, în CF BB Balint. A fost respinsă, în rest, acțiunea. De asemenea, s-a respins cererea conexă formulată de reclamanta SC A. SRL și a fost obligat pârâtul-expropriator la plata către petiționară a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9000,92 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că petiționara H.C.D.

a recurs la concursul justiției, pe calea unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile tranzitorii ale art. 31 (în versiunea inițială, în vigoare la data inițierii demersului judiciar) apartenențe Legii nr. 255/2010, cu trimitere la dreptul comun în materie, reprezentat de Legea cu nr. 33/1994, pentru recunoașterea jurisdicțională a acordului intervenit cu expropriatorul, unnare a acceptării ofertei de despăgubire remisă de cel din urmă, prin Anexa 1 la H.G. nr. 1232/2010 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj-Deva", iar, ca o consecință a constatării acestui acord, a solicitat să fie obligat pârâtul-expropriator la plata despăgubirii inițiale, stabilită și oferită în condițiile H.G.

nr. 1232/2010, ulterior modificată prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011. S-a reținut că, prin derogare de la regulile de drept comun, Legea nr. 198/2004, și, mai apoi, Legea nr. 255/2010, instituie o reglementare specială a procedurii exproprierii. Actul de declarare a utilității publice (în speță - Legea nr. 198/2004) a fost urmat de măsurile premergătoare exproprierii, constând în întocmirea unei documentații tehnico-cadastrale, așa cum prevăd dispozițiile art. 3 din lege, preluate și în anexa ce face parte integrantă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/1994, aprobate prin H.G. nr. 941/2004. În baza acestei documentații, Guvernul, prin H.G. nr. 1232 din 16 decembrie 2010, a aprobat amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului și sursa de finanțare.

Prin Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1232/2010, au fost individualizate imobilele, proprietarii acestora, precum și sumele individuale, defalcate pe fiecare imobil, stabilite cu titlu de despăgubire, în baza raportului de evaluare realizat de un expert evaluator, în cadrul măsurilor premergătoare exproprierii, procedându-se la afișarea listei imobilelor, a planului cu amplasamentul lucrării precum și a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, la sediul consiliului local. Printre proprietarii supuși operațiunii juridice de expropriere s-a aflat și reclamanta care s-a declarat a fi de acord cu despăgubirea stabilită, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar. Prima instanță a constatat că, în speță, a intervenit un acord între expropriator și expropriat (oferta întâinindu-se cu acceptarea) încă de la data de 13 ianuarie 2011 (la care petiționara s-a declarat de acord cu oferta de despăgubire).

împrejurarea că, ulterior, expropriatorul, urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a înțeles să diminueze despăgubirile oferite inițial, modificând H.G. nr. 1232/2010 prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea nici-o relevanță juridică, în ceea ce îi privește pe proprietarii ce au acceptat expres sumele acordate inițial. S-a arătat că posibilitatea de a recurge la concursul justiției, pentru a se stabili jurisdicțional o dreaptă și justă despăgubire, cu respectarea exigențelor art. 26-27 din Legea nr. 33/1994, a fost oferită de legiuitor numai persoanelor nemulțumite de cuantumul despăgubirii oferite de expropriator, neconstituindu­se așadar, într-o procedură obligatorie în toate cazurile.

S-a constatat că solicitarea expropriatorului de a se lua în considerare sumele acordate cu titlu de despăgubire, în temeiul noii evaluări imobiliare, aprobate prin H.G. nr. 492/2011, după ce despăgubirea inițială stabilită prin H.G. nr. 1232/2010 a fost acceptată expres de către expropriați, nu încalcă numai dispozițiile tranzitorii din Legea nr. 255/2010, dar și principiul neretroactivității legii civile consacrat constituțional. Pentru aceste motive tribunalul a admis, în parte acțiunea precizată și completată și, constatând acordul părților asupra cuantumului despăgubirii, intervenit în condițiile art. 5 în corelație cu acelea ale art. 6 din Legea nr. 198/2004, tribunalul a dispus anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii cu nr. 331, 222, 224 și 366 toate adresate la data de 29 septembrie 2011, în condițiile alin. (15) al art. 15 din Normele metodologice de aplicare a Legii cu nr. 255/2010, aprobate prin H.G.

nr. 53 din 19 ianuarie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri având nr. 131, 222, 224 și 366 emise în condițiile art. 18-20 1 din Legea nr. 255/2010, în corelație cu cele ale art. 15 și 16 din Normele metodologice supra anunțate, la 30 septembrie 2011. Același tribunal a constatat că, în compunerea despăgubirilor pendinte, astfel cum statuează dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, se află înglobate și daunele aduse proprietarului expropriat. Prin raportare la raportul de expertiză efectuat în cauză, tribunalul a reținut că terenurile în suprafață de 5940 m.p. din parcela identificată cadastral sub nr. AA, în CF AA Balinț; de 78 m.p. din parcela identificată cadastral sub nr. DD, în CF DD Balinț; de 7506 m.p.

din parcela identificată cadastral sub nr. CC, în CF CC Balinț; de 603 m.p. (150 m.p. plus 453 m.p.) din parcela identificată cadastral sub nr. BB, în CF BB Balinț nu mai pot fi exploatate în mod obiectiv, conform destinației - de terenuri agricole extravilane, din moment ce nu mai există căi de acces, astfel că s-a concluzionat că se impune exproprierea totală a topografelor supra anunțate, în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, urmând ca (în absența cuantificării despăgubirilor aferente de către comisia de experți, așa cum o cere imperativ art. 25 din Legea nr. 33/1994) despăgubirea aferentă să fie stabilită pe cale administrativă. Cu privire la cererea conexă formulată de petiționara SC A. SRL vizând contestarea H.G.

nr. 131/11 din 30 septembrie 2011, prin care pârâtul-expropriator a consemnat pe seama celei dintâi, în concurs cu reclamanta H.C.D. suma de 895 RON, cu titlu de despăgubiri aferente suprafeței de 1397 m.p. expropriate din parcela având nr. cadastral BB, înscrisă în CF BB Balinț, tribunalul a reținut următoarele: Într-adevăr, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 decembrie 2004, petiționara SC A. SRL a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului arabii în întindere cantitativă de 2000 m.p. din sola NN, parcela cu nr. OO, înscrisă în titlul de proprietate cu nr. din 13 noiembrie 1997 emis pe seama defunctului M.N., anterior contractului de vânzare-cumpărare perfectat pe seama reclamantei H.C.D.

autentificat de BNP P. din 7 iulie 2010. Numai că cea din urmă a procedat șl Ia efectuarea formalităților de publicitate Imobiliară, înscriindu-și dreptul de proprietate astfel dobândit în CF cu nr. BB Balinț. Acest lucru este de natură a-i asigura reclamantei H.C.D. nu numai opozabilitatea față de terți a dreptului real de proprietate înscris în cartea funciară, dar și prioritatea înscrierii de la momentul înregistrării cererii de înscriere, așa cum rezultă din dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data înscrierii în cartea funciară, și incidență potrivit art. 80 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.). Împotriva sentinței civile au declarat apel atât reclamanta H.D.C., cât și pârâtul Statul Român prin CNADNR.

Reclamanta a susținut că prima instanță a respins în mod nelegal și cu încălcarea art. 23 și urm. din Legea nr. 33/1994 cererea de obligarea a pârâtului Ia plata despăgubirii aferente diferenței de suprafață de 14.127 mp, rămasă în proprietatea ei urmare a exproprierii administrative și pentru care s-a dispus exproprierea pe cale judiciară. S-a precizat că prin completarea de acțiune depusă la termenul de judecată din 08 noiembrie 2012, a solicitat obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de 49.444 euro sau echivalentul în RON, iar, în subsidiar, să se stabilească și pentru aceste terenuri cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat Ia art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii reglementate de art. 25 și urm., din acest act normativ, solicitând obligarea pârâtului la plata acestei sume de bani cu titlu de despăgubire pentru expropriere.

Reclamanta a susținut că instanța de judecată a ignorat prevederile art. 26 din Legea nr 33/1994 care cuantifică despăgubirea în raport cu valoarea reală a imobilului, respectiv prețui cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, și astfel, nu există nici o rațiune pentru care suprafețe de teren limitrofe, circumscrise indubitabil noțiunii juridice de imobile de același fel, să aibă valori reale diferite, pentru care să fie stabilit un cuantum diferit al despăgubirii. Reclamanta-apeiantă a mai criticat soluția tribunalului de respingere a petitului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, sau echivalentul în RON, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat urmare a faptului că suprafața limitrofa de 4486 mp, din parcela cu număr cad.

DD, nu mai poate fi utilizată și exploatată corespunzător cu destinația de teren agricol, pe durata lucrărilor prefigurate de proiectul „Autostrada Lugoj -Deva". Pârâtul-apelant Statul Român prin CNADNR, a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, susținând că în mod nelegal s-a reținut acordul asupra cuantumului despăgubirii al subiecților implicați în expropriere, contrar dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, care fac referire la cazul în care părțile se învoiesc în fața instanței asupra exproprierii și despăgubirii, nu și la o eventuală învoială născută anterior.

În speța dedusă judecății, se susține că, relativ la despăgubirile inițiale, nu s-a întocmit nici un proces-verbal între reclamantă și Comisia de Aplicare a Legii nr. 255/2010, prin care să se ia act de acceptarea ofertei de expropriere de către reclamantă, situație în care nu s-a întâlnit oferta și acceptarea și nu s-a format un acord de voință valabil. În ceea ce privește petitul subsidiar solicitat de reclamantă, se arată că instanța era obligată să facă aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, iar la calculul cuantumului despăgubirilor, de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care fac referire la prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în localitatea Balinț, la data întocmirii raportului de expertiză, la care se adaugă daunele aduse proprietarilor.

Prin decizia civilă nr. 159A din 24 octombrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins în tot acțiunea. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în motivarea demersului judiciar, reclamanta a susținut că, prin necontestarea despăgubirilor calculate în baza Legii nr. 255/2010 (la nivelul sumei de 3,5/mp, acceptată de reclamantă), și remiterea către pârât a cererii de acordare efectivă a acestora, s-a realizat în fapt un acord irevocabil al părților asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire. Cu privire la acest aspect instanța de apel a reținut că pretențiile sunt nefondate, întrucât dispozițiile legii reglementează în mod strict și imperativ procedura de contestare a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea Comisiei.

În absența unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor, emisă de expropriator, reclamantului nu îi poate fi recunoscut și validat un demers judiciar care să aibă ca obiect contestarea (sau acordarea, cazul de speță) unor despăgubiri ce nu sunt încă determinate prin Hotărârea Comisiei. De asemenea, și cererea de expropriere suplimentară judiciară a terenurilor rămase neexpropriate apare ca nefondată, având în vedere că reclamanta are la dispoziție procedura prevăzută în mod expres de Legea nr. 255/2010. În raport de aceste considerente, instanța de apel a constatat că tribunalul a făcut o greșită interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor Legii nr. 198/2004 și a Legii nr. 255/2010, sens în care a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins în tot acțiunea.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta H.D.C., indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanta arată că decizia civilă atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 198/2004 și a celor ale Legii nr. 255/2010, precum și a celor ale art. 24 din Legea nr. 33/1994 la care cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 face trimitere și cu încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., cu nemotivarea argumentelor pentru care a fost respins apelul reclamantei și a fost admis apelul pârâtului, precum și cu schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al convenției părților asupra valorii de despăgubire pentru expropriere.

În mod nelegal instanța de apel a reținut că pretențiile reclamantei nu pot fi primite, pe considerentul că acestea ar excede procedurii de contestare a despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 255/2010 și de Legea nr. 198/2004. Precizează că pretențiile pecuniare pendinte își găsesc deplină fundamentare juridică în norma legală tranzitorie circumscrisă art. 31 apartenent Legii nr. 255/2010 (în versiunea în vigoare la data recurgerii la concursul justiției), în corelație cu exigențele imperativului art. 969 C. civ. de la 1864 și ambele puse în corelație cu imperativul art. 24 din Legea nr. 33/1994. Incidența prevederilor H.G. nr. 1232/2010 și aplicabilitatea cuantumului despăgubirilor statuate prin acest act normativ nu este înlăturată de adoptarea Legii nr. 255/2010 și nici de emiterea H.G.

nr. 492/2011, întrucât s-ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii civile. Conținutul juridic al dreptului la acțiune cu privire la cuantumul despăgubirii este însă identic și atât prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, cât și cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 fac trimitere la procedura de drept comun în materia exproprierii reglementată de dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994. Prevederile art. 24 din Legea nr. 33/1994 statuează în mod indubitabil asupra principiului stabilirii prioritare a despăgubirii pentru expropriere pe cale convențională, ingerința forului judiciar fiind îngăduită numai în subsidiar, în ipoteza în care părțile nu au determinat mutual despăgubirea, ceea ce nu este cazul în speță.

Înțelegerea dintre părți poate interveni în orice etapă, fie cu privire la expropriere, cât și la cuantumul despăgubirilor, inclusiv în etapa administrativă a procedurii exproprierii, iar convenția încheiată între părți justifică pe deplin și nevalorizarea procedurii judiciare instituite legislativ de art. 9 din Legea nr. 198/2004 și, mai apoi, de art. 22 din Legea nr. 255/2010. Caracterul convențional al acordului părților cu privire la cuantumul despăgubirii rezultă în mod implicit din dispozițiile art. 24 din Legea nr. 33/1994, la care cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 fac trimitere, și care se referă la tranzacția sau „învoiala" părților.

Curtea de Apel Timișoara, în mod eronat a reținut că instanțele nu sunt abilitate să dispună exproprierea totală („suplimentară"). Se arată că, și în această materie prevederile Legii nr. 198/2004 și cele ale Legii nr. 255/2010 trimit la procedura reglementată de art. 24 din Legea nr. 33/1994, iar alin. (3) al acestui text legal abilitează în mod expres instanța sa dispună exproprierea totală, dacă situația reală o impune, soluția fiind concordantă și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea din 24 septembrie 1981 pronunțată în cauza Sporrong et Lonnroth c. Suediei. Mai susține că, într-o cauză similară, care a format obiectul Dosarului nr. 5979/30/2011 al Curții de Apel Timișoara, reclamantului i s-a recunoscut dreptul la despăgubirea oferită și acceptată prevăzută în Anexa nr. 2 la H.G.

nr. 1232/2010, astfel că, aplicarea unui alt tratament judiciar ar concretiza o discriminare a reclamantei. Consideră că apelul reclamantei era fondat și în raport cu imperativul reformării sentinței civile a Tribunalului Timiș cu privire la respingerea greșită a cererii de obligare a pârâtului la piața despăgubirilor cuvenite pentru terenurile limitrofe celor expropriate inițial de pârât pe cale administrativă, terenuri rămase în proprietatea reclamantei, și pentru care s-a dispus exproprierea pe cale judiciară de către prima instanță. Arată că, prima instanță a respins în mod nelegal și cu încălcarea art. 23 și urm. din Legea nr. 33/1994 cererea de obligare a pârâtului la piața despăgubirii aferente diferenței de suprafață de 14.127 mp.

(5940 mp. + 78 mp. + 7506 mp. + 603 mp-) rămasă în urma exproprierii administrative și pentru care s-a dispus exproprierea pe cale judiciară. Învederează ca, prin completarea de acțiune depusă ia termenul de judecată din data de 08 noiembrie 2012, a solicitat să se dispună obligarea pârâtului ia plata unei despăgubiri de 49.444 euro - echivalent în RON (3,5 euro/mp. x 14.127 mp.) sau, în subsidiar, să se stabilească și pentru aceste terenuri cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și urm., din acest ultim act normativ, și să se dispună obligarea pârâtului la piața acestei sume de bani cu titlu despăgubire pentru expropriere.

Arată că a considerat, prin actul procedural completator al cererii de chemare în judecată, că valoarea de despăgubire de 3,5 euro/mp stabilită pentru suprafețele de 1260 mp. + 1694 mp. + 1397 mp.+ 1036 mp., încorporate topografic în parcelele care au format obiectul exproprierii administrative inițiale de către pârât, și pentru care instanța de judecată a acordat despăgubirea de 3,5 euro/mp, este identică și pentru suprafața rămasă de 14.127 mp. care complinește și compune aceleași parcele. În consecință, instanța de judecată, încălcând și principiul nediscriminării, a ignorat prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 care cuantifică despăgubirea în raport cu valoarea reală a imobilului, respectiv prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială.

Instanțele de fond nu au motivat în considerentele lor argumentul pentru care valoarea de 3,5 euro/mp nu poate fi acreditată și pentru suprafața de 14.127 mp care a format obiectul dispoziției judiciare de expropriere totală, iar instanța de judecată era cea datoare să administreze expertiza judiciară evaluatorie pentru terenurile expropriate pe cale judiciară, întrucât indiferent de împrejurarea că exproprierea este parțială sau totală, atunci când exproprierea se dispune de către instanța de judecată, aceasta este cea care constituie comisia de experți, care stabilește despăgubirea și care o acordă celui îndreptățit.

Pe cale de consecință, instanța de judecată trebuia să observe că s-a solicitat în mod explicit, în subsidiar, să se stabilească și pentru terenurile în suprafață totală de 14.127 mp cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat Ia art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și urm. din acest ultim act normativ, și să se dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume de bani.

De asemenea, instanța de apel nu a reformat decizia atacată din perspectiva respingerii de către prima instanță a cererii reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în RON, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat de faptul că suprafața limitrofa de 4486 mp., din parcela cu nr. cad DD, nu mai poate fi utilizată în mod corespunzător și exploatată cu destinația de teren agricol, pe durata lucrărilor prefigurate prin proiectul „Autostrada Lugoj-Deva". Nu în ultimul rând, reclamanta consideră că decizia atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel, se arală ca instanța de apel nu a invalidat existența convenției părților (aspect care intră astfel sub incidența autorității de lucru judecat), ci doar a apreciat demersul judiciar ca fiind inadmisibil, pe motiv că nu se poate solicita constatarea și acordarea unor despăgubiri stabilite mutual, atâta vreme cât „despăgubirile nu sunt încă determinate prin Hotărârea Comisiei prevăzute de lege". Considerentul este esențialmente eronat în ceea ce privește terenurile care au format obiectul exproprierii inițiale pe cale administrativă, întrucât despăgubirile au fost stabilite prin Hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. 131 din 30 septembrie 2011, nr. 222 din 30 septembrie 201 1, nr. 224 din 30 septembrie 2011, nr. 366 din 30 septembrie 2011. În consecință, motivarea instanței de apel este străină de pricină și de probele administrate în cauză și de obiectul acțiunii pendinte, așa cum a fost completat Ia termenul de judecată din data de 09 februarie 2012 în fața primei instanțe.

De asemenea, se arată că decizia civilă recurată este nemotivată și nelegală din perspectiva admiterii apelului pârâtului. Examinând criticile din cererea de recurs cu care a fost învestită, Înalta Curte constată ca sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 19 august 2011, reclamanta a solicitat instanței să constate acordul de voință al părților cu privire la plata sumei de 18.854,5 euro, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile ce formează obiectul exproprierii de către pârâtă; obligarea pârâtei Ia plata sumei de 18.854,5 euro, echivalent în RON, cu titlu de despăgubire pentru terenurile care formează obiectul exproprierii; obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în RON, cu titlul de daune, reprezentând prejudiciul cauzat.

La data de 09 februarie 2012 reclamanta a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii cu nr. 131, 222, 224 și 366 toate adresate la data de 29 septembrie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri având nr. 131 din 29 septembrie 2011, 222 din 29 septembrie 2011, 224 din 29 septembrie 2011, nr. 366 din 30 septembrie 2011, emise în baza Legii nr. 255/2010. Prin aceeași cerere completatoare reclamanta a solicitat să se stabilească cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și urm. din acest ultim act normativ.

Prima instanță a constatat că, la data de 13 ianuarie 2011 între expropriator și expropriat a intervenit un acord de voință asupra cuantumului despăgubirilor, în condițiile art. 5 și 6 din Legea nr. 198/2004, motiv pentru care a dispus anularea proceselor-verbale încheiate ulterior și a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 131, 222, 224 și 366 din 30 septembrie 2011 emise în baza Legii nr. 255/2010 de către expropriator. Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că, în motivarea acțiunii reclamanta a susținut că, prin necontestarea despăgubirilor calculate în baza Legii nr. 255/2010 (la nivelul sumei de 3,5/mp, acceptată de reclamantă), și remiterea către pârât a cererii de acordare efectivă a acestora, s-a realizat în fapt un acord irevocabil al părților asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire.

Sub acest aspect instanța de apel a reținut că pretențiile reclamantei nu pot fi primite, întrucât dispozițiile legii reglementează în mod strict și imperativ procedura de contestare a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea Comisiei, iar în absența unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor, emisă de expropriator, reclamantei nu îi poate fi recunoscut și validat un demers judiciar care să aibă ca obiect contestarea unor despăgubiri ce nu sunt încă determinate prin Hotărârea Comisiei. În cadrul motivelor de recurs, reclamanta a arătat că decizia atacată este nelegală, fiind pronunțată cu neobservarea hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 131 din 30 septembrie 2011, nr. 222 din 30 septembrie 2011, nr. 224 din 30 septembrie 2011 și nr. 366 din 30 septembrie 2011, emise în baza Legii nr. 255/2010 de către expropriator.

Critica este fondată, având în vedere că, ia dosarul instanței de fond se află hotărârile contestate, după cum urmează nr. 131 din 30 septembrie 2011, nr. 222 din 30 septembrie 2011, nr. 224 din 30 septembrie 2011 și nr. 366 din 30 septembrie 2011. Astfel, se constată că nu a avut loc o cercetare pe fondul cauzei, întrucât instanța de apel a apreciat greșit în ce privește judecata asupra contestației, pornind de la premisa că nu există hotărâri care să poată fi supuse analizei. O astfel de modalitate de abordare echivalează în fapt cu o necercetare, instanța fiînd obligată, în virtutea funcției jurisdicțjonale ce îi revine, să tranșeze chestiunile litigioase cu observarea corectă și coerentă a actelor deduse judecății.

Mai muit, prin neobservarea hotărârilor existente la dosarul cauzei, neanalizând pretențiile părților din prisma înscrisurilor și temeiurilor legale, prin respingerea acțiunii instanța de apel a lăsat nedezlegate jurisdicțional aspectele disputate în cadrul litigiului. În aceste condiții contestația împotriva hotărârilor emise de expropriator în baza Legii nr. 255/2010 nu a fost cercetată pe fondul ei, astfel încât soluția care se impune este cea de casare a deciziei atacate, celelalte critici formulate prin cererea de recurs urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării. În același timp, instanța de recurs nu poate suplini motivarea deciziei atacate, deoarece aceasta, ar însemna ca respectivele chestiuni, rămase nerezolvate în etapa jurisdicționată anterioară, să fie tranșate în mod irevocabil de către instanța de recurs.

În felul acesta însă, ar fi suprimată o fază procesuală și în plus, instanța de recurs n-ar mai exercita o cenzură de legalitate asupra modalității în care a doua instanță a fondului, într-o judecată devolutivă, trebuie sa dea dezlegare criticilor care au învestit-o. Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ., astfel că va admite recursul, potrivit art. 312 pct. 5 raportat la art. 314 C. proc. civ. și va casa decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta H.C.D. împotriva deciziei nr. 159A din 24 octombrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2014.