ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1924/2019

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2012, la data de 27 februarie 2012, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, în principal, să se constate acordul de voință/învoiala părților cu privire la plata sumei de 80.500 RON, cu titlu de despăgubire, pentru terenurile proprietatea lor și care formează obiectul exproprierii de către pârât; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 80.500 RON către reclamanți, cu titlu de despăgubire pentru terenurile care formează obiectul exproprierii; obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 Euro, echivalent în RON, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat; în subsidiar, să se stabilească cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită subsemnaților în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și urm. din acest ultim act normativ, precum și potrivit art. 562 alin. (3) teza finală C. civ. și să dispuneți obligarea pârâtului la plata acestei sume; și în ambele cazuri să se dispună anularea Proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. x din 14 septembrie 2011, nr. y din 14 septembrie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. x din 14 septembrie 2011, nr. y din 14 septembrie 2011, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 27 ianuarie 2007, reclamanții A. și B. au formulat completare de acțiune, solicitând instanței să dispună următoarele:

- exproprierea totală a parcelei x, înscrisă în CF x Lugoj în suprafață totală de 3.884 mp., respectiv și a diferenței de suprafață de teren de 3156 mp, rămasă în proprietatea lor ulterior exproprierii pe cale administrativă a suprafeței de teren de 728 mp din aceeași parcelă, având nr. top. x, nr. cad nou. x, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994;

- să se dispună exproprierea totală a parcelei nr. x înscrisă în CF x Lugoj în suprafață totală de 6.442 mp, respectiv și a diferenței de suprafață de teren de 4.547 mp rămasă în proprietatea reclamanților ulterior exproprierii pe cale administrativă a terenului de 1895 mp din aceeași parcelă, având nr. top. x, nr. cad. nou. x, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994;

- să se dispună obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de 53.921 EUR echivalent în RON, calculată în raport cu echivalentul în RON a sumei de 7 euro/mp pentru suprafețele de teren pentru care se va dispune exproprierea pe cale judiciară (22.092 euro pentru diferența de suprafață de 3156 mp de la pct. 1 și 31.829 euro pentru diferența de suprafață de 4.547 mp. de la pct. 2) sau, în subsidiar, să se stabilească și pentru aceste terenuri cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită subsemnaților în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010, raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și urm. din acest ultim act normativ, și să se dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume de bani cu titlu de despăgubire pentru expropriere.

Prin Sentința civilă nr. 2635/PI din 31 octombrie 2016, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată și completată de reclamanți.

Tribunalul a reținut în motivarea soluției sale că solicitarea reclamanților privind constatarea acordului părților implicate în operațiunea de expropriere cu privire la acordarea despăgubirilor în valoare de 27,90 RON/mp, stabilite în baza Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 1232/2010, în forma anterioară modificărilor intervenite prin H.G. nr. 492/2011, este neîntemeiată, simpla acceptare a valorii despăgubirii inițiale, neputând produce efecte atâta timp cât de această acceptare expropriatorul nu a luat cunoștință în modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv prin constatarea acceptării de către comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010, printr-un proces-verbal, semnat de membrii comisiei și de expropriat.

Hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamanților au fost emise la data de 14 septembrie 2011, sub imperiul Legii nr. 255/2010, lege ce a abrogat Legea nr. 198/2004, iar faptul că procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul Legii nr. 198/2004 și a H.G. nr. 1232/2010 (în forma inițială) nu atrage ultraactivitatea acestor norme în condițiile abrogării legii și ale modificării H.G. nr. 1232/2010.

Corespunde realității că, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 255/2010, orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, însă art. 32 din același act normativ prevede că, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile acestei legi.

Instanța a reținut că valoarea de 27,90 RON/mp, stabilită potrivit raportului de expertiză întocmit în baza Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 1232/2010, în forma anterioară modificărilor intervenite prin H.G. nr. 492/2011, nu poate fi avută în vedere la stabilirea despăgubirilor pentru terenul supus exproprierii, cererea formulată de reclamanți în acest sens, fiind neîntemeiată.

Cât privește cererea reclamanților având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a faptului că intenția de expropriere a vizat toată suprafața imobilelor, terenurile fiind în integralitatea lor indisponibilizate, instanța a reținut că înscrierea intenției de expropriere în cartea funciară nu reprezintă o interdicție de a dispune de bunul aflat în proprietatea privată a expropriatului, dreptul de proprietate rămânând înscris în cartea funciară în favoarea expropriatului, care poate utiliza bunul, îl poate vinde, dona ori ceda.

Prin urmare, cererea reclamanților privind obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 euro, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin înscrierea în cartea funciară a intenției de expropriere s-a constatat a fi neîntemeiată, fiind respinsă, ca atare.

Cererea reclamanților privind exproprierea totală a parcelei cu nr. cad. x, înscrisă în CF nr. x Lugoj, în suprafață totală de 3884 mp, respectiv a diferenței de 3.156 mp, precum și exproprierea totală a parcelei cu nr. cad. x, înscrisă în CF nr. x Lugoj, în suprafață de 6.442 mp, respectiv a diferenței de 4547 mp, s-a considerat a fi inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, potrivit cărora, persoanele nemulțumite se pot plânge doar de cuantumul despăgubirilor acordate, fără a avea posibilitatea prevăzută de legea generală de a solicita exproprierea în natură a suprafețelor de teren rămase în urma exproprierii.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor solicitate de către reclamanți în calitate de persoane îndreptățite, instanța a reținut că prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 9 din 14 septembrie 2011, reclamanților le-a fost acordată prin consemnare suma de 2.833 RON pentru suprafața de 1.895 mp teren nr. cad. x, iar prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 10 din 14 septembrie 2011 a fost acordată reclamanților suma de 1.089 RON, pentru suprafața de 728 mp teren nr. cad. 404.464.

Tribunalul a constatat că sumele oferite ca despăgubire prin hotărârile de stabilire a despăgubirilor reflectă valoarea reală a imobilului și a prejudiciului creat prin exproprierea terenurilor arabile ale reclamantei, situate în municipiul Lugoj, jud. Timiș, fără utilități, destinat strict pentru practicarea agriculturii, având în vedere și concluziile expertului C. din conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză, potrivit cărora, cu luarea în considerare și a tranzacțiilor imobiliare obișnuite, pentru imobile similare, efectuate în unitatea administrativ-teritorială, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 aprilie 2010, nr. y din 3 octombrie 2011, nr. z din 12 noiembrie 2010 valoarea reală a terenurilor expropriate la momentul efectuării exproprierii, respectiv anul 2011, este de 3.055 RON, inferioară celei stabilite prin hotărârile de acordare a despăgubirilor, care au stabilit o valoare totală de 3.922 RON.

Tribunalul a reținut că valoarea totală de despăgubire cuvenită reclamanților este în sumă totală de 3.055 RON, stabilită prin compararea cu prețul de vânzare-cumpărare al unor imobile învecinate la momente apropiate momentului exproprierii.

Totodată, a reținut că la această sumă nu se impune acordarea de daune suplimentare, compuse din cheltuieli suplimentare de transport, daună pentru redobândirea aceleiași suprafețe de teren, daună datorată pierderii subvenției și daună datorată lipsei veniturilor pe un an de zile, întrucât terenurile expropriate nu au fost anterior exploatate de către reclamanți cu destinație agricolă, nu s-a făcut dovada intenției reclamanților de a redobândi un teren cu caracteristici similare, iar drumul de acces la parcelele de teren rămase în urma exproprierii este același cu drumul de acces la parcelele de teren expropriate.

Aceste despăgubiri reținute prin raportul de expertiză sunt inferioare celor stabilite prin hotărârile administrative de expropriere, astfel că cererea reclamanților a fost respinsă.

În ceea ce privește opiniile experților D. și E., din raportul de expertiză, tribunalul a reținut că valoarea stabilită de către aceștia ca fiind valoarea totală a despăgubirilor, nu poate fi primită.

Astfel, tribunalul a reținut că acești experți au stabilit valoarea de circulație a terenurilor în litigiu la 12,7 RON/mp, raportat la contracte de vânzare cumpărare încheiate apropiat de data exproprierii, fără însă a se arăta dacă aceste terenuri sunt învecinate cu terenul expropriat.

Experții D. și E. au inclus în categoria contractelor de vânzare cumpărare în comparație, contracte de vânzare cumpărare a unor terenuri aflate în intravilanul extins al Municipiului Lugoj, în condițiile în care terenurile expropriate se află în extravilanul localității.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a reținut că valoarea stabilită de către experții D. și E. este cu mult peste valoarea reală de circulație a terenului, aceasta decurgând din compararea eronată a valorii terenului expropriat cu valoarea unor terenuri cu o categorie de folosință net superioară.

În ceea ce privește valoarea de 14,65 RON/mp. calculată de către experții D. și E., ca fiind prejudiciul cauzat de lipsa de folosință pe o perioadă de 25 de ani, instanța a reținut că aceasta nu poate fi acordată, în condițiile în care reclamanții nu au făcut dovada că, anterior exproprierii terenurilor în litigiu, au exploatat agricol aceste terenuri.

Pentru toate aceste considerente, instanța a validat concluziile expertizei întocmite de experta C., respingând acțiunea formulată și completată de către reclamanți, ca neîntemeiată, iar în ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța a reținut că ele nu au fost solicitate de către pârât.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții.

Prin Decizia nr. 52 din 6 martie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanți.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prima critică, vizând faptul că prima instanță ar fi făcut o aplicare greșită a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a considerat a fi neîntemeiată.

Astfel, prima instanță a valorificat expertiza efectuată în cauză de către expert C., reținând că, atât din cuprinsul acestui raport, cât și din conținutul contractelor de vânzare atașate acestuia (regăsite la filele x; din dosarul Tribunalului Timiș) rezultă că pentru determinarea valorii parcelelor expropriate s-au avut în vedere prețuri achitate efectiv și nicidecum ofertele de preț ale agențiilor imobiliare.

S-a constatat a fi neîntemeiată și susținerea potrivit căreia experții ar fi trebuit să se raporteze la prețurile tranzacționate pentru terenurile de același fel și din aceeași unitatea administrativ teritorială, de la momentul efectuării lucrării de specialitate, reținându-se că prin Decizia nr. 380 din 26 mai 2015, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituționale.

Neîntemeiate s-au considerat a fi și criticile privitoare la faptul că prima instanță nu și-ar fi însușit expertiza întocmită în cauză de către experții E. și D.

Astfel, cât privește valoarea terenului expropriat, aceasta se impune a fi stabilită, având în vedere prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, în conformitate cu art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la momentul transferului dreptului de proprietate, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 380/2015 a Curții Constituționale.

Cei doi experți s-au raportat însă, pentru comparație, la vânzări ce nu îndeplinesc criteriile legale și constituționale menționate. Astfel, unele dintre contractele de vânzare utilizate drept comparabile, se referă la terenuri intravilane (cele din 6 decembrie 2010; 28 septembrie 2011, Dosarul Tribunalului Timiș nr. x/2012*) și în afara zonei temporale de raportare (cel din 6 decembrie 2010), astfel că nu se pot constitui în elemente de referință pentru stabilirea valorii unor terenuri extravilane, precum parcele expropriate din cauză. Un alt contract (cel din 22 noiembrie 2011, aflat la dosarul Tribunalului Timiș), deși se referă la un teren extravilan, acesta privește o vânzare între o societate și asociatul ei, ceea ce îi conferă o notă particulară în economia art. 26 din Legea nr. 33/1996, care se referă la vânzări obișnuite din unitatea administrativ teritorială. În aceste condiții, singurul contract care îndeplinește aparent (nefiind nici el poziționat cu rigoare în perioada de referință) cerințele invocate (cel din 20 februarie 2012 aflat la dosarul Tribunalului Timiș) nu poate constitui, solitar, elementul de referință pentru determinarea valorii la care se vând terenuri similare celor expropriate.

Referitor la pretinsul prejudiciu invocat de către reclamanți pentru lipsa de folosință, experții E. și D. au stabilit că paguba înregistrată de reclamanți pentru lipsa de folosință aferentă unei perioade de 25 de ani este de 14,65 RON/mp.

Curtea a reținut că apelanții nu au criticat statuările primei instanțe relativ la împrejurarea că reclamanții nu au probat că anterior au exploatat agricol terenurile expropriate.

Curtea a reținut și că repararea prejudiciului cauzat este subsumată caracterului cert al acestuia, o atare exigență fiind incompatibilă cu stabilirea prejudiciului în funcție de o durată - aleatorie - la care s-a recurs pentru stabilirea prejudiciului decurgând din lipsa de folosință.

Valoarea de vânzare a unui teren (criteriu avut în vedere și pentru despăgubirea reclamanților) are ea însăși vocația de a încorpora și eventualele pierderi ce decurg din renunțarea vânzătorului la exploatarea pentru viitor a acestuia.

Cât privește dezlegările primei instanțe asupra cererii de obligare a pârâtului la despăgubiri aferente solicitării de expropriere totală a parcelelor, s-a reținut că acestea nu au fost criticate de către apelanți (astfel că argumentul caracterului special al procedurii reglementate de Legea nr. 255/2010, derogatoriu de la regula instituită de art. 24 din Legea nr. 33/1994, își păstrează actualitatea și pertinența, la care se adaugă, în subsidiar, acela ce decurge din concluziile probei științifice administrate în cauză care conduc spre ideea neafectării prin expropriere a căilor de acces la parcelele rămase în proprietatea reclamanților), care au invocat doar un pretins acord al acestuia asupra cuantumului lor dedus din absența formulării unor obiecțiuni la expertiza efectuată în cauză.

Dincolo de faptul că o atare critică nu are aptitudinea de a reconfigura soluția primei instanțe în absența contestării motivate a soluției de respingere a acestei cereri de către tribunal, poziția pârâtei de-a lungul demersului judiciar derulat în fața celei dintâi instanțe a fost de respingere ca neîntemeiată a acestei solicitări și aceasta indiferent de cuantumul despăgubirilor pretinse.

S-a constatat ca fiind neîntemeiată și solicitarea formulată cu ocazia cuvântului pe fond, de a se luat act de către instanța de apel de acordul părților cu privire la plata sumei de 80.500 RON, cu titlu de despăgubiri pentru terenurile expropriate.

O astfel de solicitare nu a fost asociată niciunei critici formulate în termenul legal de apel împotriva modului de rezolvare de către prima instanță a acestui capăt de cerere, astfel că, în aceste coordonate, Curtea nu a putut da eficiență unei atari pretenții, considerând ca fiind neîntemeiată, în condițiile în care, în concordanță cu cele reținute de către prima instanță, consfințirea acordului părților asupra cuantumului despăgubirii nu a avut loc în condițiile de exigență ale art. 18 din Legea nr. 255/2010, de către comisia de verificare a dreptului de proprietate.

O astfel de concluzie este impusă de caracterul special al procedurii exproprierii, ale cărei etape sunt strict prevăzute de lege, astfel că trimiterea la dreptul comun și, implicit, la regula consensualismului, ca sursă legală pentru realizarea acestui acord, nu poate fi primită.

S-a apreciat că nu poate fi ignorat argumentul prevalat de către intimat, în sensul că doar prin Hotărârea nr. 492/2011, de modificare a H.G. nr. 1232/2010, a avut loc individualizarea ofertelor de despăgubire, cea dintâi hotărâre conținând doar o sumă globală, ceea ce infirmă teza susținută de către apelanți în sensul existenței unei oferte neîndoielnice de despăgubire ai cărei beneficiari ar fi fost aceștia.

În final, Curtea a apreciat că trimiterea pe care apelanții au făcut-o la art. 24 din Legea nr. 33/1994 nu este exactă, atât timp cât învoiala la care se referă acest text legal privește acordul realizat în fața instanței de judecată și nicidecum în etapa administrativă ce o precede pe cea jurisdicțională.

În termeni asemănători a fost analizată și cererea reclamanților formulată în fața primei instanțe de acordare a unei despăgubiri în cuantum de 20.000 euro pentru pretinsul prejudiciu suferit.

Astfel, deși reclamanții nu au formulat nicio critică la adresa statuărilor primei instanțe sub acest aspect (cu excepția prejudiciului decurgând din lipsa de folosință, subsumat criticilor ce au vizat neînsușirea raportului de expertiză întocmit de către domnii experți E. și D.), aceștia, totuși, au solicitat admiterea în integralitate a acțiunii, urmare a admiterii apelului de față, coordonate în care Curtea a reținut că, cea dintâi instanță a apreciat în mod corect că înscrierea intenției de expropriere nu are ca efect indisponibilizarea bunului, astfel că, nefiind adusă nicio atingere dreptului de proprietate al reclamanților (care au păstrat, urmare a acestei înscrieri, toate prerogativele asigurate proprietarului), ei nu pot invoca producerea vreunui prejudiciu în patrimoniul lor.

De altfel, acordarea unei astfel de despăgubiri este subsumată dovedirii caracterului cert al prejudiciului, simpla afirmare a existenței unei pagube nefiind suficientă pentru a conduce la repararea ei.

Cât privește prejudiciul decurgând din imposibilitatea folosirii în continuare a parcelelor rămase în proprietatea reclamanților potrivit destinației lor, nu s-a probat de către aceștia că suprafețele rămase nu mai pot fi folosite potrivit destinației agricole inițiale.

De asemenea, rezultă din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză de către expertul C., că exproprierea nu a modificat accesul la parcelele rămase în proprietatea pârâților, astfel că s-a apreciat că nu se justifică acordarea de despăgubiri pentru afectarea căilor de acces la acestea.

Împotriva menționatei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții.

În motivarea cererii de recurs, reclamanții au formulat următoarele susțineri:

Decizia recurată este nelegală, întrucât instanța a considerat că sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și anume, "prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele" are semnificația de preț plătit efectiv și consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare cumpărare, iar nu ofertele de preț ale agențiilor imobiliare ori preturile de tranzacționare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet și din anunțurile de mică publicitate din zonele locale, privind imobile de același fel, din aceeași unitate administrativ teritorială.

În aceste condiții, concluziile comisiei de experți trebuia să aibă la bază prețurile de tranzacționare a terenurilor de același fel și din aceeași unitate administrativ-teritorială la momentul efectuării lucrării.

Susțin recurenții că, potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994, exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, iar conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, în termen de 20 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute la alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligația prezentării la sediul expropriatorului în vederea stabilirii unei juste despăgubiri.

În mod nelegal instanța de fond și instanța de apel au înlăturat expertizele întocmite de E. și D., care au stabilit valoarea reală a imobilelor expropriate, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994.

Recurenții susțin că un alt aspect de nelegalitate al deciziei îl constituie faptul ca instanța nu a luat act de acordul părților cu privire la plata sumei de 80.500 RON, cu titlu de despăgubiri pentru terenurile expropriate.

La termenul de la 17 octombrie 2019, în ședință publică, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția nulității recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Prin exercitarea recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac a apelului, care este devolutivă, în recurs, părțile sunt obligate a-și conforma conduita procesuală la dispozițiile anterior invocate.

Instanța de recurs nu poate verifica modul în care instanțele de fond au analizat și apreciat probatoriile administrate, cu consecința statuării cu privire la săvârșirea de către acestea a unei greșeli de fapt, întrucât o astfel de verificare era permisă numai în cadrul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care însă au fost abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Prin exercitarea recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs părțile sunt obligate a-și conforma conduita procesuală dispozițiilor imperative anterior invocate.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. ori susceptibile de o astfel de încadrare juridică, întrucât în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ., prin dispoziții speciale, de strică interpretare.

Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Recurenții nu au invocat niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar din dezvoltarea susținerilor lor nu se pot identifica critici de nelegalitate sau motive de ordine publică.

Totodată, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia.

Astfel, recurenții redau considerații teoretice cu privire la dispozițiile legale aplicabile speței, respectiv art. 1 și art. 26 din Legea nr. 33/1994 și art. 8 din Legea nr. 255/2010, fără a arăta care sunt argumentele pentru care consideră că nu este legală soluția instanței de apel, raportat la aceste dispoziții legale.

Totodată, recurenții susțin că instanța de apel a înlăturat expertizele întocmite de E. și D., care au stabilit valoarea reală a imobilelor expropriate, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și nu a luat act de acordul părților cu privire la plata sumei de 80.500 RON, cu titlu de despăgubiri pentru terenurile expropriate, fără să arate care sunt dispozițiile legale încălcate de instanța de apel și care este motivul de nelegalitate, dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în care se încadrează aceste susțineri.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenții au nesocotit existența judecății anterioare.

Întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, iar memoriul de recurs nu conține critici propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanța de recurs.

Pe cale de consecință, reținând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C. proc. civ. și nici nu există motive care să poată fi examinate și din oficiu, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanții A. și F. împotriva Deciziei civile nr. 52 din 6 martie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2019.

GGC - LM