ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 199/2016

Decizia nr. 199/2016 Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 28 noiembrie 2013, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâta SC E. SA, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru neacordarea drepturilor patrimoniale cuvenite în calitate de autori ai invenției intitulată „procedeu pentru obținerea unui combustibil Diesel" înregistrată la O.S.I.M. și pentru care s-a acordat brevetul de invenție, precum și dobânda legală până la plata efectivă a despăgubirii. Pârâta SC E. SA a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat constatarea nulității brevetului de invenție.

Tribunalul Prahova a dispus disjungerea cererii reconvenționale, prin încheierea din data de 3 decembrie 2014, și a format un nou Dosar cu nr. xxx/105/2014. Prin sentința nr. 2768 din 3 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. xxx/105/2014. Tribunalul Prahova, secția I civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale în ceea ce privește soluționarea cererii reconvenționale și a declinat competența de soluționare a cauzei in favoarea Tribuna/ului București. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut, în esență, aplicabilitatea dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 64/1991 privind competența teritorială exclusivă a Tribunalului București în soluționarea cererii de nulitate a unui brevet de invenție.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1313 din 5 noiembrie 2015, a admis la, rândul său, excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova. Constatând ivit conflict negativ de competență între cele două instanțe sus-menționate, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia. În motivarea soluției, instanța a reținut că deși Legea nr. 64/1991 dă în competența exclusivă a Tribunalului București soluționarea cererii de nulitate a unui brevet de invenție, în cauză cererea a fost formulată pe cale reconvențională, fiind o cerere incidentală, conform art. 30 alin. (6) C. proc.

civ., iar conform art. 123 alin. (1) din același cod se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute de art. 120 din cod. În consecință, s-a reținut că deși cererea având ca obiect anularea brevetului, dacă ar fi fost formulată pe cale principală ar fi fost de competența Tribunalului București, ea fiind formulată pe cale incidentală, va fi de competența instanței competente să judece cererea principală, respectiv Tribunalul Prahova, chiar dacă se încalcă o normă de competență teritorială exclusivă, așa cum prevede expres art. 123 C. proc. civ. (care permite chiar și încălcarea unei norme de competență materială în scopul ca cererea incidentală să fie judecată de aceeași instanță care judecă cererea principală).

Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale, se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120 din același cod (cereri în materia insolvenței sau concordatului preventiv, care sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul).

Art. 123 C. proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a competenței, în sensul că instanța competentă să soluționeze o cerere principală devine competentă a soluționa și cererile accesorii, adiționale și incidentale formulate în aceeași cauză, chiar dacă în mod obișnuit, acestea nu ar fi intrat în competența sa materială ori teritorială. Aceste prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competență în ceea ce privește judecata cererilor accesorii și incidentale în favoarea instanței învestite cu soluționarea cererii principale, au caracter imperativ și se aplică prin derogare de la normele generale de competență materială sau teritorială exclusivă. Potrivit art. 131 verificarea competenței jurisdicționale se realizează la primul termen de judecată în care părțile sunt legal citate și, din momentul în care instanța se declară legal învestită, potrivit art. 132 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., rămâne competentă să soluționeze cauza. Dacă stabilirea competenței instanței are loc ca urmare a incidenței unui caz de prorogare de competență, aceasta continuă să își producă efecte indiferent de modificările care survin pe parcursul procesului asupra cauzelor care au determinat prorogarea. În speță, cererea reconvențională prin care pârâta SC E. SA a solicitat constatarea nulității brevetului de invenție, a fost disjunsă de cerere principală, prin încheierea de ședință din 03 decembrie 2014, formându-se un nou dosar a cărui competența de soluționare a fost declinată în favoarea Tribunalului București, în raport de art. 52 din Legea nr. 64/1991 C. proc. civ., ce consacră competența teritorială exclusivă a Tribunalului București, pentru soluționarea cererilor având ca obiect constatarea nulității brevetului de invenție.

Cerere reconvențională constituie, potrivit art. 30 alin. (6) C. proc. civ., o cerere incidentală, caracter care a atras aplicabilitatea art. 123 alin. (1) C. proc. civ., în sensul ca această cerere se judecă de către instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă cererea reconvențională ar fi fost de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, în ipoteza în care ar fi fost promovată pe calea unui proces separat ca cerere principală. Art. 123 alin. (1) nu distinge între diferitele situații de soluționare a cererii reconvenționale în raport cu cererea principală și nici nu este prevăzută în mod expres o normă derogatorie de la această regulă pentru ipoteza disjungerii cererii reconvenționale, astfel încât, în acest ultim caz, art. 123 alin. (1) este aplicabil.

La rândul său, art. 210 C. proc. civ. precizează doar că disjungerea cererii reconvenționale de cererea principală nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă soluționarea ambelor cereri se impune pentru soluționarea unitară a procesului. Nici unul dintre cele două texte legale nu duce la concluzia că în cauză funcționează vreo derogare de la aplicarea art. 123 alin. (1) C. proc. civ., care sa permită repunerea în discuție a efectelor prorogării de competență asupra cererii reconvenționale. Ca atare, deși după disjungere cererea reconvențională se judecă separat, aceasta își păstrează caracterul incidental dobândit prin formularea cererii în condițiile art. 209 C. proc. civ., neputând fi considerată o cerere introductivă de instanță, în sensul art. 30 alin. (3) C. proc.

civ., care să permită o reanalizare a competenței în condițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. Verificarea competenței instanței sesizate de către reclamant, potrivit art. 131 C. proc. civ., poate viza doar cererea principală, nu și cererile accesorii și incidentale, în privința cărora este aplicabil art. 123 alin. (1) din cod. O interpretare contrară ar constitui o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, reglementat în art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, care presupune ca soluționarea cauzei să se realizeze într-un termen rezonabil, iar accesul la instanță să fie însoțit de garanții de eficiență. Or, dacă după disjungere s-ar considera că cererea reconvențională își pierde caracterul incidental, devenind o cerere principală în raport de care instanța are obligația de a-și verifica din nou competența, în temeiul art. 131 alin. (1) C. proc.

civ., ar avea loc o prelungire nejustificată a termenului de soluționare a cauzei ca urmare a posibilității declinării cauzei sau, eventual, a soluționării unui conflict de competență, ceea ce ar face ca, în ipoteza disjungerii, instituția prorogării să fie lipsită de eficiență.

Necesitatea respectării principiului continuității constituie un alt argument în susținerea acestei concluzii și este menționat în art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, în care se prevede că, „în caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiași complet pentru respectarea principiului continuității". Astfel fiind, se poate concluziona că judecarea cererii reconvenționale este de competența instanței competente să soluționeze cererea principală, respectiv a Tribunalului Prahova, întrucât operează prorogarea legală de competență, indiferent dacă, avându-se în vedere obiectul cererii reconvenționale, aceasta ar fi fost, eventual, de competența teritorială a Tribunalului București, dacă s-ar fi formulat pe cale principală, în temeiul art. 52 din Legea nr. 64/1991.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 135 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 ianuarie 2016.