ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 199/2016

Decizia nr.

199/2016

Asupra conflictului negativ de

competență, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 28 noiembrie 2013,

reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâta SC E. SA,

solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000.000 lei cu titlu de

despăgubiri pentru neacordarea drepturilor patrimoniale cuvenite în calitate de

autori ai invenției intitulată „procedeu pentru obținerea unui combustibil

Diesel" înregistrată la O.S.I.M. și pentru care s-a acordat brevetul de

invenție, precum și dobânda legală până la plata efectivă a despăgubirii.

Pârâta SC E. SA a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat constatarea nulității brevetului de

invenție.

Tribunalul Prahova a dispus

disjungerea cererii reconvenționale, prin încheierea din data de 3 decembrie 2014,

și a format un nou Dosar cu nr. xxx/105/2014.

Prin sentința nr. 2768 din 3 decembrie

2014, pronunțată în Dosarul nr. xxx/105/2014. Tribunalul Prahova, secția I

civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale în ceea ce privește soluționarea

cererii reconvenționale și a declinat competența de soluționare a cauzei in

favoarea Tribuna/ului București.

Pentru a dispune astfel, instanța a

reținut, în esență, aplicabilitatea dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 64/1991

privind competența teritorială exclusivă a Tribunalului București în

soluționarea cererii de nulitate a unui brevet de invenție.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința nr. 1313 din 5 noiembrie 2015, a admis la, rândul său,

excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Constatând ivit conflict negativ de

competență între cele două instanțe sus-menționate, a înaintat dosarul Înaltei

Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

În motivarea soluției, instanța a

reținut că deși Legea nr. 64/1991 dă în competența exclusivă a Tribunalului

București soluționarea cererii de nulitate a unui brevet de invenție, în cauză

cererea a fost formulată pe cale reconvențională, fiind o cerere incidentală,

conform art. 30 alin. (6) C. proc. civ., iar conform art. 123 alin. (1) din

același cod se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar

dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe

judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute de art. 120 din cod.

În consecință, s-a reținut că deși

cererea având ca obiect anularea brevetului, dacă ar fi fost formulată pe cale

principală ar fi fost de competența Tribunalului București, ea fiind formulată

pe cale incidentală, va fi de competența instanței competente să judece cererea

principală, respectiv Tribunalul Prahova, chiar dacă se încalcă o normă de

competență teritorială exclusivă, așa cum prevede expres art. 123 C. proc. civ.

(care permite chiar și încălcarea unei norme de competență materială în scopul

ca cererea incidentală să fie judecată de aceeași instanță care judecă cererea

principală).

Înalta Curte, competentă să

soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C.

proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Prahova, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 123 alin. (1) C. proc.

civ., cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale, se judecă de

instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența

materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor

prevăzute la art. 120 din același cod (cereri în materia insolvenței sau

concordatului preventiv, care sunt de competența exclusivă a tribunalului în a

cărui circumscripție își are sediul debitorul).

Art. 123 C. proc. civ. reglementează

un caz de prorogare legală a competenței, în sensul că instanța competentă să

soluționeze o cerere principală devine competentă a soluționa și cererile

accesorii, adiționale și incidentale formulate în aceeași cauză, chiar dacă în

mod obișnuit, acestea nu ar fi intrat în competența sa materială ori

teritorială.

Aceste prevederi legale speciale, ce

reglementează o prorogare de competență în ceea ce privește judecata cererilor

accesorii și incidentale în favoarea instanței învestite cu soluționarea

cererii principale, au caracter imperativ și se aplică prin derogare de la

normele generale de competență materială sau teritorială exclusivă.

Potrivit art. 131 verificarea

competenței jurisdicționale se realizează la primul termen de judecată în care

părțile sunt legal citate și, din momentul în care instanța se declară legal

învestită, potrivit art. 132 alin. (1) și (2) C. proc. civ., rămâne competentă

să soluționeze cauza. Dacă stabilirea competenței instanței are loc ca urmare a

incidenței unui caz de prorogare de competență, aceasta continuă să își producă

efecte indiferent de modificările care survin pe parcursul procesului asupra

cauzelor care au determinat prorogarea.

În speță, cererea reconvențională prin

care pârâta SC E. SA a solicitat constatarea nulității brevetului de invenție,

a fost disjunsă de cerere principală, prin încheierea de ședință din 03

decembrie 2014, formându-se un nou dosar a cărui competența de soluționare a

fost declinată în favoarea Tribunalului București, în raport de art. 52 din

Legea nr. 64/1991 C. proc. civ., ce consacră competența teritorială exclusivă a

Tribunalului București, pentru soluționarea cererilor având ca obiect

constatarea nulității brevetului de invenție.

Cerere reconvențională constituie,

potrivit art. 30 alin. (6) C. proc. civ., o cerere incidentală, caracter care a

atras aplicabilitatea art. 123 alin. (1) C. proc. civ., în sensul ca această

cerere se judecă de către instanța competentă pentru cererea principală, chiar

dacă cererea reconvențională ar fi fost de competența materială sau teritorială

a altei instanțe judecătorești, în ipoteza în care ar fi fost promovată pe

calea unui proces separat ca cerere principală.

Art. 123 alin. (1) nu distinge între

diferitele situații de soluționare a cererii reconvenționale în raport cu

cererea principală și nici nu este prevăzută în mod expres o normă derogatorie

de la această regulă pentru ipoteza disjungerii cererii reconvenționale, astfel

încât, în acest ultim caz, art. 123 alin. (1) este aplicabil.

La rândul său, art. 210 C. proc. civ.

precizează doar că disjungerea cererii reconvenționale de cererea principală nu

poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă soluționarea

ambelor cereri se impune pentru soluționarea unitară a procesului.

Nici unul dintre cele două texte

legale nu duce la concluzia că în cauză funcționează vreo derogare de la

aplicarea art. 123 alin. (1) C. proc. civ., care sa permită repunerea în

discuție a efectelor prorogării de competență asupra cererii reconvenționale.

Ca atare, deși după disjungere cererea

reconvențională se judecă separat, aceasta își păstrează caracterul incidental

dobândit prin formularea cererii în condițiile art. 209 C. proc. civ., neputând

fi considerată o cerere introductivă de instanță, în sensul art. 30 alin. (3) C.

proc. civ., care să permită o reanalizare a competenței în condițiile art. 131 alin.

(1) C. proc. civ. Verificarea competenței instanței sesizate de către

reclamant, potrivit art. 131 C. proc. civ., poate viza doar cererea principală,

nu și cererile accesorii și incidentale, în privința cărora este aplicabil art.

123 alin. (1) din cod.

O interpretare contrară ar constitui o

încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, reglementat în art. 6 al

Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, care

presupune ca soluționarea cauzei să se realizeze într-un termen rezonabil, iar

accesul la instanță să fie însoțit de garanții de eficiență. Or, dacă după

disjungere s-ar considera că cererea reconvențională își pierde caracterul

incidental, devenind o cerere principală în raport de care instanța are

obligația de a-și verifica din nou competența, în temeiul art. 131 alin. (1) C.

proc. civ., ar avea loc o prelungire nejustificată a termenului de soluționare

a cauzei ca urmare a posibilității declinării cauzei sau, eventual, a

soluționării unui conflict de competență, ceea ce ar face ca, în ipoteza

disjungerii, instituția prorogării să fie lipsită de eficiență.

Necesitatea respectării principiului

continuității constituie un alt argument în susținerea acestei concluzii și

este menționat în art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al

instanțelor, în care se prevede că, „în caz de disjungere, dosarul nou-format

se repartizează aceluiași complet pentru respectarea principiului

continuității".

Astfel fiind, se poate concluziona că

judecarea cererii reconvenționale este de competența instanței competente să

soluționeze cererea principală, respectiv a Tribunalului Prahova, întrucât

operează prorogarea legală de competență, indiferent dacă, avându-se în vedere

obiectul cererii reconvenționale, aceasta ar fi fost, eventual, de competența

teritorială a Tribunalului București, dacă s-ar fi formulat pe cale principală,

în temeiul art. 52 din Legea nr. 64/1991.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 135 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

29 ianuarie 2016.