Decizia nr. 2196/2016 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva deciziei nr. 339 a Curții de Apel Târgu

Cu referire la dispozițiile de disjungere. 1.a. Potrivit art. 119 C. proc. civ. „dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvențională”. Cererea reconvențională a fost depusă pentru termenul de judecată din 25 octombrie 2011, iar din cuprins rezultă că aceasta se referă „la pretențiile precizate” ale reclamanților, din data de 27 septembrie 2011, prin care s-a solicitat plata drepturilor constând în producerea și comercializarea neautorizată a dinților de cupă care fac obiectul brevetului de invenție din 30 decembrie 2005, solicitare precizată diferă de cea inițială, prin aceea că nu mai este indicat modelul dinților de cupă, ci doar brevetul de invenție care îi protejează. În atare situație, instanța de fond, primind precizarea de acțiune, putea și trebuia să constate că cererea reconvențională este depusă în termenul prevăzut de art. 119 alin. (3) și (4) C. proc. civ. Dacă ar fi apreciat că cererea reconvențională a fost depusă tardiv, instanța putea și trebuia să procedeze potrivit art. 135 C. proc. civ. și să dispună înregistrarea separată a acesteia încă din anul 2011. Însă, ulterior înregistrării, procedurile judiciare s-au desfășurat în contradictoriu cu pârâta reclamantă reconvențional la 13 termene de judecată, fiind administrate probe. 1.b. La termenul de judecată din 10 noiembrie 2015, aceeași instanță, din oficiu, a dispus conexarea celor două dosare, iar prin încheierea din 08 decembrie 2015 a apreciat că dispoziția conexării a fost eronată, astfel că a dispus încă o dată disjungerea cererii reconvenționale, cu încălcarea art. 281 și urm. C. proc. civ.

Formând un nou dosar după disjungere, probele administrate în Dosarul nr. x/95/2010 au rămas câștigate acestui din urmă dosar, însă au fost avute în vedere de instanță la pronunțarea și motivarea sentinței civile nr. 115/2016, condiții în care instanța de control judiciar este împiedicată să verifice criticile aduse de apelantă. Având în vedere considerentele expuse, instanța a apreciat ca fiind nelegale încheierile prin care s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale, mai cu seamă că aceasta, prin legătura strânsă a pretențiilor părților și probele administrate în același dosar pe parcursul celor 13 termene de judecată, se impune a fi judecată împreună cu cererea principală. Ca o consecință a anulării încheierilor prin care s-a dispus disjungerea cauzei, a împrejurării învederate anterior privitor la probațiune, a fost anulată și sentința (criticile de nelegalitate și netemeinicie aduse pe fondul cauzei nemaifiind analizate), dispunându-se trimiterea cauzei spre competentă soluționare instanței inițial investite în Dosarul nr. x/95/2010. Împotriva deciziei au formulat cerere de recurs pârâții B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., criticând-o pentru următoarele motive: Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, respectiv ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Instanța de apel a anulat încheierea nr. 15 din 19 martie 2013, încheierea nr. 17 din 08 august 2013 (neapelată) și sentința nr. 115 din 02 februarie 2016 pronunțate de Tribunalul Harghita. S-a admis apelul împotriva încheierilor de disjungere a cererii reconvenționale cu interpretarea greșită a actului dedus judecății, dar și cu aplicarea greșită a legii, motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Tribunalul Harghita a procedat corect la disjungerea cererii reconvenționale din Dosarul nr. x/95/2010, deoarece a fost formulată tardiv, iar instanța de apel a pronunțat decizia cu încălcarea prevederilor art. 135 C. proc. civ., părțile nefiind de acord cu judecarea cererii împreună cu acțiunea principală. Potrivit art. 119 alin. (3) C. proc. civ., aplicabil în cauză, cererea reconvențională se depune odată cu întâmpinarea, sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfățișare, iar potrivit alin. (4), când reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviința pârâtului spre acest sfârșit. Prima zi de înfățișare în Dosarul nr. x/95/2010 al Tribunalului Gorj a fost la data de 22 septembrie 2010 și au urmat termenele de judecată din 13 octombrie 2010, 3 noiembrie 2010, 24 noiembrie 2010, 15 decembrie 2010, 26 ianuarie 2011, 16 februarie 2011, 9 martie 2011, 30 martie 2011 și 20 aprilie 2011 acordate la Tribunalul Gorj (la acest din urmă termen dispunându-se strămutarea cauzei la Tribunalul Harghita), fără ca pârâta reclamantă reconvenientă să depună cererea reconvențională, deși prin cererea de chemare în judecată, fără precizări suplimentare, solicitaseră obligarea pârâtei la despăgubiri pentru producerea și comercializarea neautorizată a „dinților cupă excavator 1400 (II), ce făceau obiectul invenției din 30 decembrie 2005. La Tribunalul Harghita, primul termen a fost la data de 27 septembrie 2011, la aceeași dată reclamanții depunând „precizare la acțiune", în sensul că al doilea capăt al acțiunii are ca obiect obligarea pârâtelor la plata drepturilor constând în producerea (fabricarea) și comercializarea neautorizată a dinților de cupă care fac obiectul brevetului de invenție din 30 decembrie 2005, în perioada 01 august 2007-31 iulie 2010, despăgubiri a căror valoare urmează a se stabili printr-o expertiză tehnică. Această precizare la acțiune, potrivit art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu reprezenta o modificare a cererii de chemare în judecată, putând fi catalogată, cel mult, o mărire a câtimii obiectului cererii. Pârâta a depus la dosar „Întâmpinare-Reconvențională" pentru data de 25 octombrie 2011, respectiv după 1 an și 32 zile de la primul termen de judecată acordat la Tribunalul Gorj (în 22 septembrie 2010) și la al doilea termen de judecată acordat la Tribunalul Harghita, cererea reconvențională neavând nicio legătură cu precizarea la acțiune depusă la termenul din 27 septembrie 2011, deoarece avea ca obiect: constatarea că revalidarea brevetului de invenție a fost făcută prin fraudă la lege, anularea mențiunilor privind revalidarea brevetului din Registrul Național al Brevetelor de Invenție cu menținerea efectului decăderii publicată în BOPI3 din 28 martie 2008, constatarea nulității contractului de cesiune din 30 iulie 2009 încheiat între SC L. SA prin lichidator judiciar și reclamanții din cauză, ștergerea mențiunii din Registrul Național al Brevetelor de Invenție, având ca efect respingerea acțiunii pentru despăgubiri, indiferent de denumirea dată dinților ori desenului de execuție de unitățile producătoare. Instanța a interpretat astfel greșit două acte esențiale deduse judecății, respectiv precizarea la acțiune depusă la data de 27 septembrie 2011 la Tribunalul Harghita și cererea reconvențională depusă de SC A. SA pentru termenul de judecată din 25 octombrie 2011. A fost anulată sentința cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că instanța s-a pronunțat asupra obiectului cererii deduse judecății de însăși reclamanta reconvențională SC A SA. Pârâta reclamantă reconvențională a fost de acord cu disjungerea cererii reconvenționale, dovada constituind-o și concluziile scrise depuse de aceasta la data de 21 octombrie 2015 în Dosarul disjuns, nr. z/96/2013, prin care nu a solicitat judecarea cererii reconvenționale odată cu cererea principală ce face obiectul Dosarului nr. x/95/2010 (practic conexarea Dosarului nr. z/96/2013 la Dosarul nr. x/95/2010), ci admiterea cererii disjunse din Dosarul nr. x/95/2010. Dat fiind faptul că toate părțile au fost de acord cu disjungerea cererii reconvenționale de cererea principală și nu s-a solicitat reconexarea celor două cereri de către niciuna dintre părți, în mod legal s-a procedat la soluționarea cererii reconvenționale, pe fond, numai aceasta fiind în stare de judecată, dar și pentru că instanța avea obligația să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., neavând dreptul să se pronunțe pe reconexarea cererilor, nesolicitată de către niciuna dintre părți, decât cu încălcarea dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., privitoare la pronunțarea asupra unor lucruri care nu s-au cerut. A fost admis un apel prin care solicita pentru prima dată reconexarea cererilor, cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care în apel nu se pot face alte cereri noi și ale art. 164 alin. (1), care prevede că părțile vor putea cere întrunirea mai multor pricini, ce se află înaintea aceleiași instanțe, sau instanțe deosebite, de același grad, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între dânsele o strânsă legătură, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Părțile nu puteau cere conexarea cererii reconvenționale, aflată pe rolul instanței de apel, cu cererea principală aflată pe rolul Tribunalului Harghita, ca instanță de fond, deoarece pricinile nu erau la instanțe de același grad, iar dacă părților nu le este permisă această cerere, instanța de apel nu avea dreptul să admită o cerere inadmisibilă. Este nelegală motivarea în sensul că s-au încălcat dispozițiile art. 281 și urm. C. proc. civ. La data de 10 noiembrie 2015 s-a dispus conexarea celor două cauze, soluție legală permisă de dispozițiile art. 164 alin. (1) C. proc. civ., și s-a constatat ulterior că Dosarul nr. x/95/2010 (având ca obiect cererea principală) a fost suspendat o lungă perioadă de timp, deoarece soluționarea acestuia depindea de soluția dată cu privire la cererea reconvențională, iar soluționarea cu prioritate a cererii reconvenționale aflată în stadiul încheierii cercetării judecătorești impunea disjungerea, din nou, a cererii reconvenționale de cererea principală, această disjungere făcându-se legal prin încheierea din 08 decembrie 2015. Chiar dacă conexarea ar fi fost o eroare a încheierii din 10 noiembrie 2015, aceasta nu intră sub incidența art. 281 alin. (1) C. proc. civ., nefiind eroare sau omisiune cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau de calcul, precum și orice alte erori materiale, ci eroare cu privire la oportunitatea și necesitatea conexării cauzei, o eroare de judecată asupra căreia nu se poate reveni decât printr-o nouă încheiere, prin care să se dispună disjungerea cererii reconvenționale, ceea ce s-a și făcut prin încheierea din 08 decembrie 2015. Instanța a anulat încheierea din 08 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. x/95/2010, prin care s-a dispus încă o dată disjungerea cererii reconvenționale și cu încălcarea dispozițiilor art. 165 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. La data pronunțării încheierii din 08 decembrie 2015, Dosarul nr. x/95/2010 se afla în stadiul administrării probelor cu expertiză contabilă și TCM (în același stadiu fiind și în prezent), iar dosarul disjuns (z/96/2013) era în stare de judecată, în sensul că se administraseră toate probele și se aștepta restituirea Dosarului nr. x/95/2010a1 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a pronunțat decizia nr. 3914 din 22 octombrie 2014. În condițiile în care numai Dosarul nr. z/96/2013 era în stare de judecată, în mod legal prin încheierea din 08 decembrie 2015 s-a dispus disjungerea acestuia de dosar x/95/2010, instanța de fond făcând aplicarea dispozițiilor art. 165 C. proc. civ., conform căruia în orice stare a judecății se pot despărți pricinile întrunite dacă instanța socotește că numai una dintre ele este în stare de judecată. Este nelegal și considerentul potrivit căruia la motivarea sentinței civile nr. 115/2016 (pronunțată în Dosar nr. z/96/2013) s-au avut în vedere și probele administrate în Dosarul nr. x/95/2010 care au rămas câștigate acestui din urmă dosar, iar în aceste condiții instanța de control judiciar este împiedicată să verifice, în prezenta cale de atac, criticile aduse de apelantă. După disjungerea cererii reconvenționale din Dosarul nr. x/95/2010 și formarea Dosarului nr. z/96/2013, obligația completării acestui din urmă dosar cu probele administrate în dosarul din care s-a disjuns revenea Tribunalului Harghita, iar dacă din acesta din urmă lipseau unele probe pe care s-a întemeiat sentința nr. 115/2016, dar care există în Dosarul nr. x/95/2010, și a fost observat de către instanță la pronunțarea sentinței, soluția nu era de nelegalitate a sentinței și anulare a acesteia pe imposibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanța de apel, ci aceea de completare a probelor lipsă ori de atașare a Dosarului nr. x/95/2010 la Dosarul nr. z/96/2013 al Curții de Apel Tg-Mureș, soluții impuse de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune completarea probelor, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc. Fiind vorba de înscrisuri aflate în Dosarul nr. x/95/2010 al Tribunalului Harghita, în temeiul disp. art. 175 C. proc. civ., instanța trebuia să dispună aducerea acestora, fie în copii certificate, fie atașarea întregului Dosar nr. x/95/2010. În final s-a făcut precizarea că recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Cu majoritate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: Faptul că încheierile contestate au fost pronunțate în dosarul inițial, nr. x/95/2010, nu le exclude controlului judiciar solicitat a fi efectuat în prezentul dosar, nr. z/96/2013, acestea constituind acte procedurale de constituire a noului dosar disjuns, ce se regăsesc, cu efecte juridice, în ambele dosare. 1. Prin încheierea din data de 29 iunie 2016 s-a îndreptat, din oficiu, eroarea materială din decizie, în sensul că s-a dispus anularea încheierilor cu privire la disjungere, caz în care primul motiv de recurs rămâne fără obiect. Nu s-a putut lua act de precizarea recurenților, prin apărător, în sensul că nu mai susțin acest motiv, față de cele anterior arătate, în lipsa unei procuri speciale, după cum prevede art. 69 alin. (1) C. proc. civ. 2. Din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut că s-au interpretat greșit două acte deduse judecății, respectiv precizarea acțiunii și cererea reconvențională. Pentru a fi incident acest motiv de recurs, este necesar ca instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, să schimbe natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, iar cererile de învestire a instanței nu au regimul unor acte juridice deduse judecății, în sensul normei procedurale.

Criticile formulate ca subsumându-se motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se circumscriu acestuia, ci celui reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind pusă în discuție încălcarea unor forme de procedură. Potrivit art. 119 C. proc. civ. „(1) Dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvențională..(...). (3) Cererea reconvențională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfățișare. (4) Când reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviința pârâtului spre acest sfârșit.” 3.1. Norma procedurală impune ca prin cererea reconvențională să se formuleze pretenții în legătură cu cererea de chemare în judecată sau modificarea cererii de chemare în judecată. Contrar celor reținute de instanța de apel și așa cum susțin recurenții reclamanți, dat fiind că cererea reconvențională cuprinde pretenții care tind a paraliza drepturile reclamate prin cererea de chemare în judecată, respectiv fundamentul acestora, fiind formulată după prima zi de înfățișare în fața Tribunalului Gorj (de la care s-a strămutat judecata cauzei, cu păstrarea actelor de procedură), s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 119 C. proc. civ. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că pârâtele au încălcat drepturile de proprietate industrială ale reclamanților asupra invenției denumită ”Cupă poligonală pentru excavator”, protejată prin brevetul de invenție din 30 decembrie 2005, și obligarea acestora la plata drepturilor constând în contravaloarea încasărilor rezultând din producerea (fabricarea) și comercializarea neautorizată a dinților de cupă excavator 1400 (II), părți componente ale invenției ”Cupă poligonală pentru excavator”, în perioada 1 august 2007-31 iulie 2010, despăgubiri a căror valoare urmează a se stabili printr-o expertiză tehnică. Ulterior s-a precizat al doilea capăt de cerere, în sensul că are ca obiect obligarea pârâtelor la plata drepturilor constând în contravaloarea încasărilor rezultând din producerea (fabricarea) și comercializarea neautorizată a dinților de cupă care fac obiectul brevetul de invenție din 30 decembrie 2005 , în perioada 1 august 2007-31 iulie 2010, despăgubiri a căror valoare urmează a se stabili printr-o expertiză tehnică. Cererea reconvențională formulată ulterior precizării are ca obiect constatarea că revalidarea brevetului de invenție a fost făcută prin fraudă la lege, anularea mențiunilor privind revalidarea brevetului din Registrul Național al Brevetelor de Invenție cu menținerea efectului decăderii publicată în BOPI3 din 28 martie 2008, constatarea nulității contractului de cesiune din 30 iulie 2009 încheiat între SC L. SA prin lichidator judiciar și reclamanții din cauză și ștergerea mențiunii din Registrul Național al Brevetelor de Invenție. Prin cererea reconvențională s-au formulat pretenții proprii în legătură cu dreptul pretins și reclamat a fi încălcat prin cererea de chemare în judecată, nu în legătură cu cererea precizatoare, care, oricum, nici nu modifică pretenția formulată prin cel de-al doilea capăt de cerere. Tardivitatea cererii reconvenționale, constată de prima instanță prin încheierea din 19 martie 2013 și înlăturată de instanța de apel prin aplicarea greșită a dispozițiilor alin. (4) al normei, este confirmată și de dispozițiile art. 135 C. proc. civ., care prevăd că „Cererea reconvențională și introducerea unei alte persoane în judecată, care nu se vor fi făcut înăuntrul termenului prevăzut de lege, se vor judeca deosebit, afară de cazul când amândouă părțile consimt să se judece împreună.” Recurenții au formulat răspuns la cererea reconvențională, în care au susținut tardivitatea acestei cereri, justificată pe faptul că nu se poate aplica alin. (4) al art. 119 C. proc. civ., întrucât nu s-a făcut o modificare a cererii de chemare în judecată - partea neexprimându-și astfel consimțământul ca cele două cereri să fie judecate împreună. Deși instanța de apel a anulat greșit prima încheiere de disjungere, nu este atrasă casarea deciziei sub acest aspect, din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât măsura judecării împreună a cererilor dispusă prin decizia de apel a fost confirmată prin prezenta decizie, cum se va arăta în cele ce urmează. 3.2. Prin încheierea din 10 noiembrie 2015 s-a dispus conexarea celor două dosare, reținându-se și că în orice stadiu al judecății cauzele disjunse pot fi conexate. La următorul termen cele două cereri au fost disjunse din nou, prin încheierea din 08 decembrie 2015, cu motivarea că măsura conexării a fost o eroare în condițiile în care, urmare admiterii excepției tardivității formulării cererii reconvenționale, s-a disjuns judecata acestei cereri. Instanța de apel a reținut că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 281 și urm. C. proc. civ., motivare contestată prin cererea de recurs, în care recurenții au mai susținut și că se impune păstrarea soluției de disjungere întrucât măsura conexării, chiar dacă ar fi fost o eroare a încheierii din 10 noiembrie 2015, aceasta nu intră sub incidența art. 281 alin. (1) C. proc. civ., nefiind eroare sau omisiune cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau de calcul, precum și orice alte erori materiale, ci este o eroare cu privire la oportunitatea și necesitatea luării acestei măsuri, o eroare de judecată asupra căreia nu se poate reveni decât printr-o nouă încheiere, prin care să se dispună disjungerea cererii reconvenționale, ceea ce s-a și făcut prin încheierea din 08 decembrie 2015. Deși instanța de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. atunci când a anulat ultima încheiere de disjungere, nefiind vorba de o eroarea materială în sensul acestei norme, păstrarea măsurii procedurale a disjungerii luată prin ultima încheiere, cu motivarea invocată de către aceștia, nu poate fi însă făcută față de regimul juridic al dosarelor, în urma conexării dispusă de instanță, validată prin cererea de recurs ca fiind permisă de dispozițiile art. 164 alin. (1) C. proc. civ. (regim valorificat și prin cererea de apel). Asupra celor două cauze, reunite prin încheierea din 10 noiembrie 2015, încheiere necenzurabilă în această etapă procesuală (văzând aspectele subliniate prin cererea de recurs), nu se putea interveni prin încheierea din 8 decembrie 2015 cu aplicarea dispozițiilor art. 165 C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs, care prevăd că „În orice stare a judecății se pot despărți pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una din ele este în stare de judecată”, deoarece nu aceste norme sunt aplicabile, ci numai în conformitate cu dispozițiile art. 120 C. proc. civ., potrivit căruia „(1) Cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală. (2) Când însă numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanța o poate judeca deosebit”, normă specială în materia cererilor reconvenționale. În aceste condiții, măsura disjungerii se putea lua prin încheierea din 8 decembrie 2015 numai dacă cererea principală era în stare de judecată, situație neregăsită în speță. Mai susțin recurenții că inclusiv intimata a fost de acord de disjungerea, însă măsurile de disjungere și de conexare s-au luat în lipsa părților, iar interpretarea recurenților relativ la concluziile scrise formulate de către intimată (reclamanta reconvențională) pentru judecata cauzei nu poate fi primită, acestea susținând poziția părții în judecarea cererii aflată în fața instanței.

Prin admiterea cererii de apel și dispoziția de judecare împreună a cererilor nu se încălcă dispozițiile art. 294 alin. (1) și art 164 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele acestor norme procedurale. Judecarea împreună a cererilor este urmarea criticilor prin care s-au contestat măsurile de disjungere, ca o consecință a infirmării acestora, iar dispoziția în acest sens a instanței de apel nu este determinată de aplicarea art. 164 alin. (1) C. proc. civ., ci este ulterioară desființării încheierilor de disjungere și trimiterii cauzei pentru rejudecare tribunalului, instanță pe rolul căreia se află ambele dosare. Dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., invocate în același context, sunt inaplicabile, reglementând un motiv care se poate invoca pe calea extraordinară de atac a revizuirii.

În ceea ce privește dispoziția din decizia de apel aferentă fondului, după disjungerea cererii reconvenționale din Dosarul nr. x/95/2010 și formarea Dosarului nr. z/96/2013, exista obligația instanței sesizată cu soluționarea celui din urmă să ia toate măsurile pentru asigurarea existenței în dosar a probelor/copiilor pe care se întemeiază hotărârea ce urmează a se pronunța, care existau în dosarul din care s-a disjuns. Această obligație revenea primei instanțe și nu instanței de apel, aceasta fiind chemată să verifice legalitatea deciziei de apel, art. 295 C. proc. civ., aplicabil la judecata în faza procesuală a apelului, prevăzând că: „(1) Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu. (2) Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.” (s.n.) Situația dosarului în fața instanței de apel nu se circumscrie dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care vizează ipoteza completării probatoriului deja administrat chiar și împotriva voinței părților, și nici art. 175 din același cod, care are în vedere situația unui înscris aflat în păstrarea unei autorități sau a altei persoane, altele decât instanța și părțile.

Decizia de apel nu poate fi păstrată nici prin prisma motivului de recurs privind faptul că instanța de fond s-a pronunțat asupra obiectului cererii deduse judecății de reclamanta reconvențională SC A. SA, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Nu acesta a fost motivul pentru care a fost desființată decizia de soluționare pe fond a cererii disjunse, iar limitele de judecată în căile de atac sunt fixate de modul de judecată în fazele procesuale de judecată anterioare, legalitatea deciziei de apel, a modului de soluționare de către instanța de apel a căii de atac, fiind cenzurată pe calea recursului, așa cum prevăd dispozițiile art. 299 alin. (1) și art 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Nefiind primite criticile privind nelegalitatea deciziei de apel, nu poate fi afectată, drept consecință, încheierea de îndreptare a erorii materiale, ce face corp comun cu decizia. În considerarea acestor argumente, reținute din perspectiva art. 304 pct. 5 și 8 C. proc. civ. în analiza criticilor formulate, nefiind identificate critici susceptibile a fi analizate din perspectiva pct. 7 al aceluiași art. (indicat în finalul cererii de recurs), Înalta Curte, cu majoritate, va dispune respingerea ca nefondat a recursului, făcând aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.