ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2196/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2196/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2196/2016

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 339A din data de 25

mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I

civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva

încheierilor nr. 15 din 19 martie 2013 și nr. 17 din 08 august 2013,

precum și a sentinței nr. 115 din 02 februarie 2016, pronunțate

de Tribunalul Harghita.

Au fost anulate

încheierile și sentința, dispunându-se trimiterea cauzei spre competentă

soluționare instanței investite cu soluționarea Dosarului nr. x/95/2010

aflat pe rolul Tribunalului Harghita, în temeiul art. 120 C. proc. civ.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele

considerente:

Prin încheierea

nr. 15 din 19 martie 2013 s-a constatat tardivitatea formulării cererii reconvenționale

de către pârâta SC A. SA, dispunându-se disjungerea acesteia din dosarul x/96/2010

și formarea unui nou dosar, z/96/2013.

Prin încheierea

din 10 noiembrie 2015 s-a dispus conexarea dosarelor și judecarea lor împreună.

Prin încheierea

din 08 decembrie 2015 s-a dispus din nou disjungerea (principală și reconvențională),

apreciindu-se că dispoziția din încheierea precedentă a fost o eroare,

întrucât cererea reconvențională a fost depusă tardiv.

Prin sentința

civilă nr. 115 din 02 februarie 2016, cererea reconvențională formulată

de pârâta SC A. SA a fost respinsă.

Împotriva încheierilor

de ședință prin care s-a dispus disjungerea a declarat apel pârâta

SC A. SA, invocând încălcarea dispozițiilor art. 120 și 135 C. proc.

civ. și susținând că cererea reconvențională a fost depusă

în termen, iar disjungerea se impune numai atunci când acțiunea principală

este în stare de judecată.

În apelul declarat

împotriva sentinței civile nr. 115 din 02 februarie 2016 s-au formulat critici

pe fond, susținându-se și că probele administrate în cauză au

rămas în Dosarul nr. x/95/2010, cauza fiind soluționată în baza susținerilor

părților.

Examinând hotărârile

atacate prin prisma criticilor formulate, Curtea a reținut următoarele

considerente:

la dispozițiile de disjungere.

1.a. Potrivit

art. 119 C. proc. civ. „dacă pârâtul are pretenții în legătură

cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvențională”.

Cererea reconvențională

a fost depusă pentru termenul de judecată din 25 octombrie 2011, iar din

cuprins rezultă că aceasta se referă „la pretențiile precizate”

ale reclamanților, din data de 27 septembrie 2011, prin care s-a solicitat

plata drepturilor constând în producerea și comercializarea neautorizată

a dinților de cupă care fac obiectul brevetului de invenție din

30 decembrie 2005, solicitare precizată diferă de cea inițială,

prin aceea că nu mai este indicat modelul dinților de cupă, ci doar

brevetul de invenție care îi protejează.

În atare situație,

instanța de fond, primind precizarea de acțiune, putea și trebuia

să constate că cererea reconvențională este depusă în termenul

prevăzut de art. 119 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Dacă ar fi

apreciat că cererea reconvențională a fost depusă tardiv, instanța

putea și trebuia să procedeze potrivit art. 135 C. proc. civ. și

să dispună înregistrarea separată a acesteia încă din anul 2011.

Însă, ulterior înregistrării, procedurile judiciare s-au desfășurat

în contradictoriu cu pârâta reclamantă reconvențional la 13 termene de

judecată, fiind administrate probe.

1.b. La termenul

de judecată din 10 noiembrie 2015, aceeași instanță, din oficiu,

a dispus conexarea celor două dosare, iar prin încheierea din 08 decembrie

2015 a apreciat că dispoziția conexării a fost eronată, astfel

că a dispus încă o dată disjungerea cererii reconvenționale,

cu încălcarea art. 281 și urm. C. proc. civ.

nou dosar după disjungere, probele administrate în Dosarul nr. x/95/2010 au

rămas câștigate acestui din urmă dosar, însă au fost avute în

vedere de instanță la pronunțarea și motivarea sentinței

civile nr. 115/2016, condiții în care instanța de control judiciar este

împiedicată să verifice criticile aduse de apelantă.

Având în vedere

considerentele expuse, instanța a apreciat ca fiind nelegale încheierile prin

care s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale, mai cu seamă că

aceasta, prin legătura strânsă a pretențiilor părților

și probele administrate în același dosar pe parcursul celor 13 termene

de judecată, se impune a fi judecată împreună cu cererea principală.

Ca o consecință

a anulării încheierilor prin care s-a dispus disjungerea cauzei, a împrejurării

învederate anterior privitor la probațiune, a fost anulată și sentința

(criticile de nelegalitate și netemeinicie aduse pe fondul cauzei nemaifiind

analizate), dispunându-se trimiterea cauzei spre competentă soluționare

instanței inițial investite în Dosarul nr. x/95/2010.

Împotriva deciziei

au formulat cerere de recurs pârâții B., C., D., E., F., G., H., I., J. și

K., criticând-o pentru următoarele motive:

Instanța

a acordat mai mult decât s-a cerut, respectiv ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Instanța

de apel a anulat încheierea nr. 15 din 19 martie 2013, încheierea nr. 17 din 08

august 2013 (neapelată) și sentința nr. 115 din 02 februarie 2016

pronunțate de Tribunalul Harghita.

S-a admis apelul

împotriva încheierilor de disjungere a cererii reconvenționale cu interpretarea

greșită a actului dedus judecății, dar și cu aplicarea

greșită a legii, motive de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Tribunalul Harghita

a procedat corect la disjungerea cererii reconvenționale din Dosarul nr. x/95/2010,

deoarece a fost formulată tardiv, iar instanța de apel a pronunțat

decizia cu încălcarea prevederilor art. 135 C. proc. civ., părțile

nefiind de acord cu judecarea cererii împreună cu acțiunea principală.

Potrivit art.

119 alin. (3) C. proc. civ., aplicabil în cauză, cererea reconvențională

se depune odată cu întâmpinarea, sau, dacă pârâtul nu este obligat la

întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfățișare, iar potrivit

alin. (4), când reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată,

cererea reconvențională se va depune cel mai târziu până la termenul

ce se va încuviința pârâtului spre acest sfârșit.

Prima zi de înfățișare

în Dosarul nr. x/95/2010 al Tribunalului Gorj a fost la data de 22 septembrie 2010

și au urmat termenele de judecată din 13 octombrie 2010, 3 noiembrie 2010,

24 noiembrie 2010, 15 decembrie 2010, 26 ianuarie 2011, 16 februarie 2011, 9 martie

2011, 30 martie 2011 și 20 aprilie 2011 acordate la Tribunalul Gorj (la acest

din urmă termen dispunându-se strămutarea cauzei la Tribunalul Harghita),

fără ca pârâta reclamantă reconvenientă să depună

cererea reconvențională, deși prin cererea de chemare în judecată,

fără precizări suplimentare, solicitaseră obligarea pârâtei

la despăgubiri pentru producerea și comercializarea neautorizată

a „dinților cupă excavator 1400 (II), ce făceau obiectul invenției

din 30 decembrie 2005.

La Tribunalul

Harghita, primul termen a fost la data de 27 septembrie 2011, la aceeași dată

reclamanții depunând „precizare la acțiune", în sensul că al

doilea capăt al acțiunii are ca obiect obligarea pârâtelor la plata drepturilor

constând în producerea (fabricarea) și comercializarea neautorizată a

dinților de cupă care fac obiectul brevetului de invenție din 30

decembrie 2005, în perioada 01 august 2007-31 iulie 2010, despăgubiri a căror

valoare urmează a se stabili printr-o expertiză tehnică.

Această precizare

la acțiune, potrivit art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu reprezenta

o modificare a cererii de chemare în judecată, putând fi catalogată, cel

mult, o mărire a câtimii obiectului cererii.

Pârâta a depus

la dosar „Întâmpinare-Reconvențională" pentru data de 25

octombrie 2011, respectiv după 1 an și 32 zile de la primul termen de

judecată acordat la Tribunalul Gorj (în 22 septembrie 2010) și la al doilea

termen de judecată acordat la Tribunalul Harghita, cererea reconvențională

neavând nicio legătură cu precizarea la acțiune depusă la termenul

din 27 septembrie 2011, deoarece avea ca obiect: constatarea că revalidarea

brevetului de invenție a fost făcută prin fraudă la lege, anularea

mențiunilor privind revalidarea brevetului din Registrul Național al Brevetelor

de Invenție cu menținerea efectului decăderii publicată în BOPI3

din 28 martie 2008, constatarea nulității contractului de cesiune din

30 iulie 2009 încheiat între SC L. SA prin lichidator judiciar și reclamanții

din cauză, ștergerea mențiunii din Registrul Național al Brevetelor

de Invenție, având ca efect respingerea acțiunii pentru despăgubiri,

indiferent de denumirea dată dinților ori desenului de execuție de

unitățile producătoare.

Instanța

a interpretat astfel greșit două acte esențiale deduse judecății,

respectiv precizarea la acțiune depusă la data de 27 septembrie 2011 la

Tribunalul Harghita și cererea reconvențională depusă de SC

A. SA pentru termenul de judecată din 25 octombrie 2011.

A fost anulată

sentința cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că instanța s-a pronunțat

asupra obiectului cererii deduse judecății de însăși reclamanta

reconvențională SC A SA.

Pârâta reclamantă

reconvențională a fost de acord cu disjungerea cererii reconvenționale,

dovada constituind-o și concluziile scrise depuse de aceasta la data de 21

octombrie 2015 în Dosarul disjuns, nr. z/96/2013, prin care nu a solicitat judecarea

cererii reconvenționale odată cu cererea principală ce face obiectul

Dosarului nr. x/95/2010 (practic conexarea Dosarului nr. z/96/2013 la Dosarul

nr. x/95/2010), ci admiterea cererii disjunse din Dosarul nr. x/95/2010.

Dat fiind faptul

că toate părțile au fost de acord cu disjungerea cererii reconvenționale

de cererea principală și nu s-a solicitat reconexarea celor două

cereri de către niciuna dintre părți, în mod legal s-a procedat la

soluționarea cererii reconvenționale, pe fond, numai aceasta fiind în

stare de judecată, dar și pentru că instanța avea obligația

să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății,

potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., neavând dreptul să se pronunțe

pe reconexarea cererilor, nesolicitată de către niciuna dintre părți,

decât cu încălcarea dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., privitoare

la pronunțarea asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

A fost admis un

apel prin care solicita pentru prima dată reconexarea cererilor, cu încălcarea

dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care în

apel nu se pot face alte cereri noi și ale art. 164 alin. (1), care prevede

că părțile vor putea cere întrunirea mai multor pricini, ce se află

înaintea aceleiași instanțe, sau instanțe deosebite, de același

grad, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte

părți și al căror obiect și cauză au între dânsele

o strânsă legătură, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Părțile

nu puteau cere conexarea cererii reconvenționale, aflată pe rolul instanței

de apel, cu cererea principală aflată pe rolul Tribunalului Harghita,

ca instanță de fond, deoarece pricinile nu erau la instanțe de același

grad, iar dacă părților nu le este permisă această cerere,

instanța de apel nu avea dreptul să admită o cerere inadmisibilă.

Este nelegală

motivarea în sensul că s-au încălcat dispozițiile art. 281 și

urm. C. proc. civ.

La data de 10

noiembrie 2015 s-a dispus conexarea celor două cauze, soluție legală

permisă de dispozițiile art. 164 alin. (1) C. proc. civ., și s-a

constatat ulterior că Dosarul nr. x/95/2010 (având ca obiect cererea principală)

a fost suspendat o lungă perioadă de timp, deoarece soluționarea

acestuia depindea de soluția dată cu privire la cererea reconvențională,

iar soluționarea cu prioritate a cererii reconvenționale aflată în

stadiul încheierii cercetării judecătorești impunea disjungerea,

din nou, a cererii reconvenționale de cererea principală, această

disjungere făcându-se legal prin încheierea din 08 decembrie 2015.

Chiar dacă

conexarea ar fi fost o eroare a încheierii din 10 noiembrie 2015, aceasta nu intră

sub incidența art. 281 alin. (1) C. proc. civ., nefiind eroare sau omisiune

cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau

de calcul, precum și orice alte erori materiale, ci eroare cu privire la oportunitatea

și necesitatea conexării cauzei, o eroare de judecată asupra căreia

nu se poate reveni decât printr-o nouă încheiere, prin care să se dispună

disjungerea cererii reconvenționale, ceea ce s-a și făcut prin încheierea

din 08 decembrie 2015.

Instanța

a anulat încheierea din 08 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Harghita

în Dosarul nr. x/95/2010, prin care s-a dispus încă o dată disjungerea

cererii reconvenționale și cu încălcarea dispozițiilor art.

165 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La data pronunțării

încheierii din 08 decembrie 2015, Dosarul nr. x/95/2010 se afla în stadiul administrării

probelor cu expertiză contabilă și TCM (în același stadiu fiind

și în prezent), iar dosarul disjuns (z/96/2013) era în stare de judecată,

în sensul că se administraseră toate probele și se aștepta restituirea

Dosarului nr. x/95/2010a1 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în care s-a pronunțat decizia nr. 3914 din 22 octombrie 2014.

În condițiile

în care numai Dosarul nr. z/96/2013 era în stare de judecată, în mod legal

prin încheierea din 08 decembrie 2015 s-a dispus disjungerea acestuia de dosar x/95/2010,

instanța de fond făcând aplicarea dispozițiilor art. 165 C. proc.

civ., conform căruia în orice stare a judecății se pot despărți

pricinile întrunite dacă instanța socotește că numai una dintre

ele este în stare de judecată.

Este nelegal și

considerentul potrivit căruia la motivarea sentinței civile nr. 115/2016

(pronunțată în Dosar nr. z/96/2013) s-au avut în vedere și probele

administrate în Dosarul nr. x/95/2010 care au rămas câștigate acestui

din urmă dosar, iar în aceste condiții instanța de control judiciar

este împiedicată să verifice, în prezenta cale de atac, criticile aduse

de apelantă.

După disjungerea

cererii reconvenționale din Dosarul nr. x/95/2010 și formarea Dosarului

nr. z/96/2013, obligația completării acestui din urmă dosar cu probele

administrate în dosarul din care s-a disjuns revenea Tribunalului Harghita, iar

dacă din acesta din urmă lipseau unele probe pe care s-a întemeiat sentința

nr. 115/2016, dar care există în Dosarul nr. x/95/2010, și a fost observat

de către instanță la pronunțarea sentinței, soluția

nu era de nelegalitate a sentinței și anulare a acesteia pe imposibilitatea

exercitării controlului judiciar de către instanța de apel, ci aceea

de completare a probelor lipsă ori de atașare a Dosarului nr. x/95/2010

la Dosarul nr. z/96/2013 al Curții de Apel Tg-Mureș, soluții impuse

de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora dacă probele propuse

nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța

va dispune completarea probelor, pe care le poate ordona chiar dacă părțile

se împotrivesc.

Fiind vorba de

înscrisuri aflate în Dosarul nr. x/95/2010 al Tribunalului Harghita, în temeiul

disp. art. 175 C. proc. civ., instanța trebuia să dispună aducerea

acestora, fie în copii certificate, fie atașarea întregului Dosar nr. x/95/2010.

În final s-a făcut

precizarea că recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6,

7, 8 și 9 C. proc. civ.

Cu majoritate,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor

ce succed:

Faptul că

încheierile contestate au fost pronunțate în dosarul inițial, nr. x/95/2010,

nu le exclude controlului judiciar solicitat a fi efectuat în prezentul dosar,

nr. z/96/2013, acestea constituind acte procedurale de constituire a noului dosar

disjuns, ce se regăsesc, cu efecte juridice, în ambele dosare.

din data de 29 iunie 2016 s-a îndreptat, din oficiu, eroarea materială din

decizie, în sensul că s-a dispus anularea încheierilor cu privire la disjungere,

caz în care primul motiv de recurs rămâne fără obiect.

Nu s-a putut lua

act de precizarea recurenților, prin apărător, în sensul că

nu mai susțin acest motiv, față de cele anterior arătate, în

lipsa unei procuri speciale, după cum prevede art. 69 alin. (1) C. proc.

civ.

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut că s-au

interpretat greșit două acte deduse judecății, respectiv precizarea

acțiunii și cererea reconvențională.

Pentru a fi incident

acest motiv de recurs, este necesar ca instanța, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, să schimbe natura ori înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia, iar cererile de învestire a instanței

nu au regimul unor acte juridice deduse judecății, în sensul normei procedurale.

ca subsumându-se motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

nu se circumscriu acestuia, ci celui reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

fiind pusă în discuție încălcarea unor forme de procedură.

Potrivit art.

119 C. proc. civ.

„(1) Dacă

pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului, el poate

să facă cerere reconvențională..(...).

(3) Cererea reconvențională

se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare,

cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

(4) Când reclamantul

și-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională

se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviința pârâtului

spre acest sfârșit.”

3.1. Norma procedurală

impune ca prin cererea reconvențională să se formuleze pretenții

în legătură cu cererea de chemare în judecată sau modificarea cererii

de chemare în judecată.

Contrar celor

reținute de instanța de apel și așa cum susțin recurenții

reclamanți, dat fiind că cererea reconvențională cuprinde pretenții

care tind a paraliza drepturile reclamate prin cererea de chemare în judecată,

respectiv fundamentul acestora, fiind formulată după prima zi de înfățișare

în fața Tribunalului Gorj (de la care s-a strămutat judecata cauzei, cu

păstrarea actelor de procedură), s-a făcut o greșită aplicare

a dispozițiilor art. 119 C. proc. civ.

Prin cererea de

chemare în judecată s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin

care să se constate că pârâtele au încălcat drepturile de proprietate

industrială ale reclamanților asupra invenției denumită ”Cupă

poligonală pentru excavator”, protejată prin brevetul de invenție

din 30 decembrie 2005, și obligarea acestora la plata drepturilor constând

în contravaloarea încasărilor rezultând din producerea (fabricarea) și

comercializarea neautorizată a dinților de cupă excavator 1400 (II),

părți componente ale invenției ”Cupă poligonală pentru

excavator”, în perioada 1 august 2007-31 iulie 2010, despăgubiri a căror

valoare urmează a se stabili printr-o expertiză tehnică.

Ulterior s-a precizat

al doilea capăt de cerere, în sensul că are ca obiect obligarea pârâtelor

la plata drepturilor constând în contravaloarea încasărilor rezultând din producerea

(fabricarea) și comercializarea neautorizată a dinților de cupă

care fac obiectul brevetul de invenție din 30 decembrie 2005 , în perioada

1 august 2007-31 iulie 2010, despăgubiri a căror valoare urmează

a se stabili printr-o expertiză tehnică.

Cererea reconvențională

formulată ulterior precizării are ca obiect constatarea că revalidarea

brevetului de invenție a fost făcută prin fraudă la lege, anularea

mențiunilor privind revalidarea brevetului din Registrul Național al Brevetelor

de Invenție cu menținerea efectului decăderii publicată în BOPI3

din 28 martie 2008, constatarea nulității contractului de cesiune din

30 iulie 2009 încheiat între SC L. SA prin lichidator judiciar și reclamanții

din cauză și ștergerea mențiunii din Registrul Național

al Brevetelor de Invenție.

Prin cererea reconvențională

s-au formulat pretenții proprii în legătură cu dreptul pretins și

reclamat a fi încălcat prin cererea de chemare în judecată, nu în legătură

cu cererea precizatoare, care, oricum, nici nu modifică pretenția formulată

prin cel de-al doilea capăt de cerere.

Tardivitatea cererii

reconvenționale, constată de prima instanță prin încheierea

din 19 martie 2013 și înlăturată de instanța de apel prin aplicarea

greșită a dispozițiilor alin. (4) al normei, este confirmată

și de dispozițiile art. 135 C. proc. civ., care prevăd că „Cererea

reconvențională și introducerea unei alte persoane în judecată,

care nu se vor fi făcut înăuntrul termenului prevăzut de lege, se

vor judeca deosebit, afară de cazul când amândouă părțile consimt

să se judece împreună.”

Recurenții

au formulat răspuns la cererea reconvențională, în care au susținut

tardivitatea acestei cereri, justificată pe faptul că nu se poate aplica

alin. (4) al art. 119 C. proc. civ., întrucât nu s-a făcut o modificare a cererii

de chemare în judecată - partea neexprimându-și astfel consimțământul

ca cele două cereri să fie judecate împreună.

Deși instanța

de apel a anulat greșit prima încheiere de disjungere, nu este atrasă

casarea deciziei sub acest aspect, din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

întrucât măsura judecării împreună a cererilor dispusă prin

decizia de apel a fost confirmată prin prezenta decizie, cum se va arăta

în cele ce urmează.

3.2. Prin încheierea

din 10 noiembrie 2015 s-a dispus conexarea celor două dosare, reținându-se

și că în orice stadiu al judecății cauzele disjunse pot fi conexate.

La următorul

termen cele două cereri au fost disjunse din nou, prin încheierea din 08

decembrie 2015, cu motivarea că măsura conexării a fost o eroare

în condițiile în care, urmare admiterii excepției tardivității

formulării cererii reconvenționale, s-a disjuns judecata acestei cereri.

Instanța

de apel a reținut că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor

art. 281 și urm. C.  proc. civ., motivare contestată prin cererea de recurs,

în care recurenții au mai susținut și că se impune păstrarea

soluției de disjungere întrucât măsura conexării, chiar dacă

ar fi fost o eroare a încheierii din 10 noiembrie 2015, aceasta nu intră sub

incidența art. 281 alin. (1) C. proc. civ., nefiind eroare sau omisiune cu

privire la numele, calitatea și susținerile părților sau de

calcul, precum și orice alte erori materiale, ci este o eroare cu privire la

oportunitatea și necesitatea luării acestei măsuri, o eroare de judecată

asupra căreia nu se poate reveni decât printr-o nouă încheiere, prin care

să se dispună disjungerea cererii reconvenționale, ceea ce s-a și

făcut prin încheierea din 08 decembrie 2015.

Deși instanța

de apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 281 C.

proc. civ. atunci când a anulat ultima încheiere de disjungere, nefiind vorba de

o eroarea materială în sensul acestei norme, păstrarea măsurii procedurale

a disjungerii luată prin ultima încheiere, cu motivarea invocată de către

aceștia, nu poate fi însă făcută față de regimul juridic

al dosarelor, în urma conexării dispusă de instanță, validată

prin cererea de recurs ca fiind permisă de dispozițiile art. 164

alin. (1) C. proc. civ. (regim valorificat și prin cererea de apel).

Asupra celor două

cauze, reunite prin încheierea din 10 noiembrie 2015, încheiere necenzurabilă

în această etapă procesuală (văzând aspectele subliniate prin

cererea de recurs), nu se putea interveni prin încheierea din 8 decembrie 2015 cu

aplicarea dispozițiilor art. 165 C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs,

care prevăd că „În orice stare a judecății se pot despărți

pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una din

ele este în stare de judecată”, deoarece nu aceste norme sunt aplicabile, ci

numai în conformitate cu dispozițiile art. 120 C. proc. civ., potrivit căruia

„(1) Cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală.

(2) Când însă numai cererea principală este în stare de a fi judecată,

instanța o poate judeca deosebit”, normă specială în materia cererilor

reconvenționale.

În aceste condiții,

măsura disjungerii se putea lua prin încheierea din 8 decembrie 2015 numai

dacă cererea principală era în stare de judecată, situație neregăsită

în speță.

Mai susțin

recurenții că inclusiv intimata a fost de acord de disjungerea, însă

măsurile de disjungere și de conexare s-au luat în lipsa părților,

iar interpretarea recurenților relativ la concluziile scrise formulate de către

intimată (reclamanta reconvențională) pentru judecata cauzei nu poate

fi primită, acestea susținând poziția părții în judecarea

cererii aflată în fața instanței.

cererii de apel și dispoziția de judecare împreună a cererilor nu

se încălcă dispozițiile art. 294 alin. (1) și art 164 alin.

(1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele acestor norme procedurale.

Judecarea împreună

a cererilor este urmarea criticilor prin care s-au contestat măsurile de disjungere,

ca o consecință a infirmării acestora, iar dispoziția în acest

sens a instanței de apel nu este determinată de aplicarea art. 164

alin. (1) C. proc. civ., ci este ulterioară desființării încheierilor

de disjungere și trimiterii cauzei pentru rejudecare tribunalului, instanță

pe rolul căreia se află ambele dosare. Dispozițiile art. 322

pct. 2 C. proc. civ., invocate în același context, sunt inaplicabile, reglementând

un motiv care se poate invoca pe calea extraordinară de atac a revizuirii.

privește dispoziția din decizia de apel aferentă fondului, după

disjungerea cererii reconvenționale din Dosarul nr. x/95/2010 și formarea

Dosarului nr. z/96/2013, exista obligația instanței sesizată cu soluționarea

celui din urmă să ia toate măsurile pentru asigurarea existenței

în dosar a probelor/copiilor pe care se întemeiază hotărârea ce urmează

a se pronunța, care existau în dosarul din care s-a disjuns.

Această obligație

revenea primei instanțe și nu instanței de apel, aceasta fiind chemată

să verifice legalitatea deciziei de apel, art. 295 C. proc. civ., aplicabil

la judecata în faza procesuală a apelului, prevăzând că:

„(1) Instanța

de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt

și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine

publică pot fi invocate și din oficiu. (2) Instanța va putea încuviința

refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum

și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă

consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.” (s.n.)

Situația

dosarului în fața instanței de apel nu se circumscrie dispozițiilor

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care vizează ipoteza completării probatoriului

deja administrat chiar și împotriva voinței părților, și

nici art. 175 din același cod, care are în vedere situația unui înscris

aflat în păstrarea unei autorități sau a altei persoane, altele decât

instanța și părțile.

apel nu poate fi păstrată nici prin prisma motivului de recurs privind

faptul că instanța de fond s-a pronunțat asupra obiectului cererii

deduse judecății de reclamanta reconvențională SC A. SA, potrivit

art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Nu acesta a fost

motivul pentru care a fost desființată decizia de soluționare pe

fond a cererii disjunse, iar limitele de judecată în căile de atac sunt

fixate de modul de judecată în fazele procesuale de judecată anterioare,

legalitatea deciziei de apel, a modului de soluționare de către instanța

de apel a căii de atac, fiind cenzurată pe calea recursului, așa

cum prevăd dispozițiile art. 299 alin. (1) și art 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ.

criticile privind nelegalitatea deciziei de apel, nu poate fi afectată, drept

consecință, încheierea de îndreptare a erorii materiale, ce face corp

comun cu decizia.

În considerarea

acestor argumente, reținute din perspectiva art. 304 pct. 5 și 8 C. proc.

civ. în analiza criticilor formulate, nefiind identificate critici susceptibile

a fi analizate din perspectiva pct. 7 al aceluiași art. (indicat în finalul

cererii de recurs), Înalta Curte, cu majoritate, va dispune respingerea ca nefondat

a recursului, făcând aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâții B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K.

împotriva deciziei nr. 339A din data de 25 mai 2016 și a încheierii din data

de 29 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția

I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2016.