ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1718/2017

Asupra cererii de recurs, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Brașov, secția civilă, la data de 25 octombrie 2013, reclamantul Județul Ialomița, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a solicitat instanței:

Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat:

Prin Nota de ședință depusă la termenul de judecată din data de 11 februarie 2014 s-a arătat că suma de 2.064.331,2 RON solicitată cu titlu de despăgubiri reprezintă contravaloarea redevențelor achitate de către societate pentru lunile noiembrie și decembrie 2011 și respectiv pentru anul 2012.

La termenul de judecată din data de 24 septembrie 2014, pârâta a depus cerere de mărire a câtimii pretențiilor la suma de 3.893.973 RON reprezentând contravaloarea despăgubirilor datorate, respectiv redevențele, taxele și impozitele achitate în baza contractului de concesiune.

Însă, sub acest aspect, prin Încheierea din 18 februarie 2015, instanța a luat act de declarația pârâtei, prin avocat, de renunțare la petitul privind majorarea câtimii pretențiilor, întrucât aceasta nu a timbrat-o corespunzător.

Prin Sentința civilă nr. 2.822 din 10 martie 2014 s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Brașov, secția civilă, și s-a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Brașov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 21 martie 2014 sub Dosar nr. x/62/2014 și prin Sentința civilă nr. 669/C din 5 noiembrie 2014 s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Județul Ialomița în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL și, în consecință, s-a constatat intervenită rezilierea de drept a Contractului de concesiune din 25 noiembrie 2009 începând cu data de 1 iulie 2013 și a obligat pârâta la eliberarea terenului în suprafață de 1459,16 ha, situat în extravilanul comunei Gura Ialomiței, și a terenului în suprafață de 233,33 ha situat în extravilanul comunei Giurgeni - sola 10, aflate în proprietatea Județului Ialomița.

S-a dispus disjungerea cererii reconvenționale formulată de pârâta SC A. SRL în contradictoriu cu reclamantul Județul Ialomița.

Cererea reconvențională disjunsă s-a înregistrat sub Dosar nr. x/62/2014.

Prin Sentința civilă nr. 265 din 4 martie 2015, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, a respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC A. SRL, în contradictoriu cu Județul Ialomița. În cuprinsul sentinței, instanța a reținut că pârâta a renunțat la judecarea petitului 1 din cererea reconvențională.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC A. SRL, soluționat prin Decizia civilă nr. 1.600/Ap din 14 noiembrie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, în sensul respingerii cererii de repunere în termen formulată de SC A. SRL și a respingerii ca fiind tardiv formulat apelul declarat. Totodată, s-a respins cererea intimatului Județul Ialomița de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut că Sentința civilă nr. 265 din 4 martie 2013 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost comunicată cu respectarea dispozițiilor legale, la data de 5 iunie 2015 la sediul B., acesta fiind domiciliul ales indicat de reclamantă, neexistând nicio mențiune în dosar cu privire la schimbarea domiciliului care trebuia adusă la cunoștința instanței sub sancțiunea neluării în seamă.

Totodată, s-a mai reținut că, în speță, nu există motive justificative pentru repunerea pârâtei termenul de apel, în sensul prevăzut de art. 186 C. proc. civ., iar faptul că apelul nu a fost exercitat de către un avocat reprezentant al părții nu constituie un motiv de repunere în termenul de declarare a apelului. În consecință, s-a apreciat că sentința apelată a fost comunicată cu respectarea dispozițiilor procedurale în materie.

În plus, instanța de apel a constatat că, din precizările depuse de pârâtă la data de 18 noiembrie 2015, în Dosarul nr. x/62/2014 al Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, faptul că avocatul care a depus aceste precizări avea mandat de reprezentare pentru Dosarul nr. x/62/2014, și nu pentru Dosarul nr. x/62/2014 este lipsit de relevanță, avocatul fiind reprezentantul convențional al reclamantei.

Mai mult decât atât, s-a reținut că sentința apelată a fost depusă în Dosarul nr. x/62/2014 la termenul din 30 martie 2016 de către Județul Ialomița, fiind totodată înmânată o copie și reprezentantului convențional al reclamantei.

În consecință, s-a apreciat că susținerea apelantei în sensul că nu a intrat în posesia acesteia decât la data de 1 septembrie 2016, odată cu fotocopierea Dosarului nr. x/62/2014, nu are relevanță, în speță interesând momentul la care partea a luat la cunoștință despre existența Sentinței nr. 265 din 4 martie 2013, care este cel mai devreme la 5 iunie 2015 și cel mai târziu 18 noiembrie 2015 și putea în 15 zile de la încetarea împiedicării să declare apel.

În acest context, instanța de apel a reținut că termenul de apel curge de la comunicarea sentinței care s-a realizat corect la domiciliul ales de reclamantă, deci de la 5 iunie 2015, apelul înregistrat la 3 octombrie 2016 împotriva acestei sentințe fiind astfel tardiv.

Tot sub acest aspect s-a mai reținut că, și în ipoteza luării la cunoștință a sentinței apelate cel mai târziu la 18 noiembrie 2015, apelul înregistrat la 3 octombrie 2016 împotriva acestei sentințe este tardiv.

Prin Încheierea din 9 noiembrie 2016 Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a amânat pronunțarea deciziei la data de 14 noiembrie 2016. Totodată, în practicaua încheierii, instanța a respins cererea de prorogare a pronunțării cu prioritate asupra cererii de suspendare, apreciind că este primordială legală sesizare, respectiv pronunțarea asupra excepției tardivității.

La data de 9 decembrie 2016 pârâta SC A. SRL a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 1.600/Ap din 14 noiembrie 2016 și a Încheierii din 9 noiembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

În cuprinsul recursului, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei și încheierii atacate, având în vedere că raportat la motivele de suspendare, apel și de repunere în termenul de apel, invocate de către societatea pârâtă, Încheierea din 14 noiembrie 2016 și hotărârea pronunțată în apel nu cuprind motivele pe care se sprijină, conținând motive străine de natura cauzei și, de asemenea, au fost pronunțate cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă a motivat recursul, în sensul că în mod eronat instanța a luat act de o falsă cerere de renunțare a sa la cererea reconvențională privind rezilierea contractului și a disjuns această cerere cu privire la despăgubiri, formându-se Dosarul nr. x/62/2014.

De asemenea, s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a respins cererea de suspendare a Dosarului nr. x/62/2014, care în opinia sa se afla în strânsă legătură cu Dosarul nr. x/62/2014, din cadrul căruia a fost disjuns primul dosar. În acest sens, s-a mai arătat că cererea reconvențională, având ca obiect stabilirea culpei Consiliului Județean are o influență directă atât asupra legitimității acțiunii formulate de către Consiliul Județean, cât și asupra legitimității cererii pârâtei pentru acordarea despăgubirilor, ca urmare a conduitei culpabile a Consiliului Județean.

Din această perspectivă, s-a mai susținut că cererea de despăgubiri fiind accesorie cererii de constatare a rezoluțiunii contractului, temeinicia acesteia va fi stabilită în funcție de respingerea sau admiterea cererilor de recurs și apel din cauza ce formează obiectul Dosarului nr. x/62/2014 prin care s-a constatat renunțarea societății SC A. SRL la judecarea cererii privind rezoluțiunea contractului și admiterea cererii Consiliului Județean pentru rezilierea contractului din culpa societății reclamante.

Cu privire la respingerea cererii de repunere în termenul de apel, recurenta-pârâtă a învederat că termenul pentru formularea cererii de repunere în termenul de apel a început sa curgă de la 1 septembrie 2016, respectiv data când societatea a luat cunoștința efectiv de conținutul sentinței atacate. În plus, recurenta a susținut că a formulat cerere de apel și cerere de repunere în termenul de apel la data de 3 octombrie 2016, cu respectarea termenului de 30 de zile de la momentul la care a luat cunoștință de conținutul sentinței atacate cu apel, fiind astfel respectat art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, s-a mai arătat că societatea recurentă a avut angajați tot timpul avocați pentru apărarea și conservarea drepturilor sale legitime, transmițându-le datele și informațiile necesare, însă aceștia nu și-au îndeplinit îndatoririle legale, decăderea societății din dreptul de a formula apel fiind, în opinia sa, o sancțiune drastică și neîntemeiată, societatea SC A. SRL efectuând demersurile pe care le putea realiza în limita experienței și cunoștințelor juridice deținute.

Însă, cu toate acestea, s-a susținut că avocatul angajat de societatea pârâtă pentru a-i reprezenta interesele începând cu data de 12 mai 2014 nu a adus la cunoștința societății pârâte dispozițiile instanței cu privire la obligația de achitare a taxei judiciare de timbru pentru cererea reconvențională, nu a formulat cerere de reexaminare a acesteia, a depus o cerere falsă de renunțare la judecată, a omis să informeze societatea asupra pierderii dreptului de exercitare a profesiei și asupra necesității angajării unui alt avocat, nu a formulat apel împotriva hotărârii primite la data de 13 ianuarie 2015 și nu și-a asigurat substituirea de către alt avocat în conformitate cu dispozițiile art. 54 din Statutul profesiei de avocat. Totodată, acesta a omis să solicite instanței schimbarea sediului procesual, astfel încât să se poată evita transmiterea actelor de procedură la sediul fostului apărător ales SCA B.

Arată recurenta că doamna avocat angajată să asigure reprezentarea în cadrul Dosarului nr. x/62/2014 nu a comunicat societății pârâte că ar fi primit hotărârea atacată cu apel și nici nu a formulat apel împotriva acesteia în temeiul dispozițiilor art. 87 din C. proc. civ. pentru a evita decăderea societății din dreptul de a formula apel, lucru care a condus la neîndeplinirea actelor de procedură din motive obiective și independente de voința societății, avocații angajați acționând împotriva legii și împotriva intereselor societății.

Mai mult decât atât, s-a arătat că societatea recurentă a aflat pentru prima dată despre neatacarea hotărârii pronunțate de către Tribunalul Brașov pe fondul cauzei abia la data de 1 septembrie 2016 cu ocazia cercetării Dosarului nr. x/62/2014*, iar de restul actelor de procedură din prezenta cauză la data de 15 septembrie 2016, când i-au fost eliberate fotocopii ale înscrisurile aflate la dosar.

Raportat la aceste motive, societatea recurentă apreciază că se află în situația prevăzută de dispozițiile art. 186 C. proc. civ., respectiv întârzierea depunerii cererii de apel s-a datorat unor motive temeinic justificate.

Referitor la aprecierea instanței de apel potrivit căreia societatea reclamantă avea cunoștință despre sentințele nr. 669/C din 5 noiembrie 2014 și nr. 265/C din 4 martie 2016 din data de 18 noiembrie 2015 și respectiv 30 martie 2016, s-a arătat că societatea nu a contestat acest lucru, ci faptul că nu avea cunoștință de împrejurarea că avocatul său nu a promovat apel împotriva acestor hotărâri.

În consecință, s-a solicitat casarea hotărârii de respingere a cererii de repunere în termenul de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, atât sub aspectul cererii de repunere în termenul de apel, cât și sub aspectul subsecvent al respingerii cererii de apel ca tardivă.

La data de 7 februarie 2017, intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Ialomița a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat instanței să constate faptul că recursul nu poate fi primit, să-l respingă ca atare și să mențină hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică. În acest sens au fost invocate dispozițiile art. 95 pct. 1, art. 96 pct. 2 C. proc. civ., raportate la art. 483 alin. (21) teza finală același cod, precum și art. 12 alin. (2) C. proc. civ., susținându-se că litigiul dintre Județul Ialomița și SC A. SRL a fost soluționat în mod definitiv prin Sentința civilă nr. 265/C din 4 martie 2015 și Decizia nr. 1.600/Ap din 14 noiembrie 2016.

La data de 15 februarie 2017, pârâta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a învederat că prezentul dosar are ca obiect cererea sa reconvențională în valoare de 5.477.289,45 RON, fiind o cerere evaluabilă în bani, care depășește valoarea prag pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, stabilită de art. 483 C. proc. civ., având în vedere și că hotărârea atacată cu recurs este pronunțată în apel, motiv pentru care a apreciat că recursul este admisibil în principiu.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin Încheierea din camera de consiliu din 2 mai 2017 a fost încuviințat raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 19 mai 2017, intimatul-reclamant a depus la dosar punct de vedere asupra raportului prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.

Prin Încheierea din 26 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins excepția inadmisibilității recursului, motivat de faptul că valoarea litigiului depășește pragul de 1.000.000 RON prevăzut de art. XVIII din Legea nr. 2/2013. Prin aceiași încheiere s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen de judecată la data de 21 noiembrie 2017.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept incidente, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă SC A. SRL a susținut că hotărârea pronunțata în apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conținând motive străine de natura cauzei, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și, de asemenea, că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport cu criticile formulate, Înalta Curtea apreciază că motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri pentru motivele prevăzute de aceste dispoziții legale poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura de natura cauzei.

Analizând recursul, Înalta Curte reține că recurenta a atacat atât Decizia nr. 1.600/Ap din 14 noiembrie 2016, cât și Încheierea din 9 noiembrie 2016, ambele pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva Încheierii din 9 noiembrie 2016, se constată că recurenta a formulat critici invocând faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu prioritate asupra cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea Dosarului nr. x/62/2014, din care a fost disjunsă cererea reconvențională.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că, prin Încheierea din 9 noiembrie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în practicaua încheierii, a respins cererea de prorogare a pronunțării cu prioritate asupra cererii de suspendare, apreciind că este primordială legala sesizare, respectiv pronunțarea asupra excepției tardivității.

În acest context, Înalta Curte reține că, într-adevăr, instanța de apel, în mod corect, nu s-a pronunțat cu prioritate asupra cererii de suspendare, ci a apreciat în mod just că mai întâi trebuie să verifice dacă a fost legal învestită cu soluționarea unui apel formulat în termen și după ce această chestiune era dezlegată, urma, în funcție de concluzie, să analizeze și cererea de suspendare.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ. care prevăd că instanța trebuie să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor care fac inutilă administrarea de probe sau, după caz, cercetarea în fond a cauzei, iar în cazul în care sunt invocate simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc.

În consecință, în mod corect, instanța de apel s-a pronunțat mai întâi asupra excepției tardivității, întrucât nerespectarea termenului imperativ de declarare a căii de atac determină, ca efect al decăderii, pierderea dreptului nevalorificat în termenul legal. Or, prin constatarea decăderii este exclusă realizarea controlului judiciar a celorlalte aspecte invocate.

În raport cu argumentele evocate, Înalta Curte va respinge criticile recurentei cu privire la motivul de recurs formulat împotriva Încheierii din 9 noiembrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

În continuare, criticile invocate de recurenta-pârâtă vizează soluția de respingere a cererii de repunere în termen și a apelului ca fiind tardiv formulat.

Sub acest aspect, s-a susținut că neexercitarea apelului în termen a fost cauzată de motive temeinice, independente de voința și culpa societății recurente. În conformitate cu prevederile art. 186 C. proc. civ., cererile de apel și repunere în termenul de apel fiind formulate la data de 3 octombrie 2016, cu respectarea termenului de 30 de zile de la momentul luării la cunoștință de conținutul sentinței apelate.

Pe de altă parte, s-a mai susținut că avocații angajați de societate au acționat împotriva intereselor societății recurente.

În acest sens, s-a învederat că recurenta SC A. SRL a retras mandatul acordat către SCA B. anterior comunicării hotărârii, însă societatea de avocatură nu a solicitat schimbarea sediului procesual ales, astfel încât societatea recurentă nu a cunoscut conținutul sentinței apelate, neputând astfel promova apel până la data de 1 septembrie 2016.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că, instanța de apel, în mod corect, a reținut că nu există motive temeinic justificate, în sensul art. 186 C. proc. civ., pentru repunerea pârâtei SC A. SRL în termenul de apel.

Dispozițiile art. 186 alin. (1) și (2) C. proc. civ. prevăd că (1) "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedura în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac".

În acest context, Înalta Curte apreciază că motivele temeinic justificate, care exclud orice culpă a părții care nu a săvârșit în termen actul de procedură, trebuie să fie apreciate prin raportare la situația concretă a speței.

Astfel, ipoteza comunicării sentinței apelate apărătorului părții, despre care se pretinde că nu ar mai fi avut împuternicire să o reprezinte, nu se încadrează în dispozițiile art. 186 C. proc. civ. și nu constituie prin ea însăși un motiv temeinic justificat, de natură a împiedica partea să declare apelul în termen legal, în condițiile în care partea nu a indicat o schimbare de domiciliu/sediu, nu a precizat că ar fi denunțat contractul de asistență juridică și nu a solicitat expres comunicarea actelor de procedură, inclusiv a hotărârii, la altă adresă.

În consecință, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a constatat că Sentința civilă nr. 265 din 4 martie 2013 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost comunicată la sediul ales indicat de SC A. SRL, în lipsa unei cereri de la dosar cu privire la schimbarea locului de comunicare a actelor de procedură. Astfel, recurenta avea obligația de a aduce la cunoștință instanței orice schimbare de domiciliu/sediu, sub sancțiunea neluării în seamă.

Art. 172 C. proc. civ. prevede că "dacă în cursul procesului una dintre părți și-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoștințeze instanța, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum și partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înștiințează instanța despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoștințare, procedura de citare pentru aceeași instanță este valabil îndeplinită la vechiul loc. de citare".

Întrucât "comunicarea" actelor de procedură se face tot la locul citării, noua adresă va fi folosită și în acest scop.

În consecință, dacă partea nu a comunicat instanței adresa noului sediu/domiciliu, este aplicabilă sancțiunea neluării în seamă a schimbării domiciliului, ceea ce face ca actul procedural al instanței, prin care hotărârea a fost comunicată la sediul ales indicat, să fie legal îndeplinit.

Având în vedere argumentele arătate, în mod just, instanța de apel a reținut că termenul de apel a început să curgă de la data comunicării Sentinței nr. 265 din 2 martie 2013 a Tribunalului Brașov la sediul ales de SC A. SRL, la avocat, respectiv la data de 5 iunie 2015, apelul fiind înregistrat la data de 3 octombrie 2016, deci cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, deși s-au invocat greșit dispozițiile art. 93 și 98 C. proc. civ., în speță fiind incidente prevederile legale anterior menționate, în mod corect, s-a respins apelul apelantei ca fiind tardiv formulat, instanța de apel prezentând argumentele care susțin soluția pronunțată.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1.600/Ap din 14 noiembrie 2016 și a Încheierii din 9 noiembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - N