ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 921/2017

Decizia nr. 921/2017 Asupra cauzei de față constată următoarele: Tribunalul Gorj prin sentința civilă nr. 445 din 13 decembrie 2010, pronunțată în Dosar nr. x/95/2010, a respins acțiunea principală și cererea de chemare în garanție formulate de reclamanții A., B. și C. împotriva pârâtelor SC D. SA și Sucursala x Prigoria, județul Gorj și a chematei în garanție SC E. SA. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC D. SA împotriva chematei în garanție SC F. SRL Craiova. Împotriva acestei sentințe au declarat și motivat apel în termen reclamanții A., B. și C., considerând-o ca fiind nelegală, fiind admis prin Decizia civilă nr. 139 din 03 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova secția I civilă și pentru cauze cu minori și familie, desființată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva deciziei Curții de Apel Craiova au formulat recursuri pârâta SC D. SA și chemata în garanție SC E. SA fiind respinse ca nefondate prin Decizia nr. 4080 din 05 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/95/2010. Tribunalul Gorj, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 115 din 18 iunie 2014 a respins acțiunea principală și cererea de chemare în garanție formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA- Divizia x Tg-Jiu și chemata în garanție SC F. SRL Craiova. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă. A admis cererea reclamanților privind diminuarea onorariului expert contabil. A dispus diminuarea onorariului pentru expertiza contabilă la 500 lei și obligă expertul contabil G. să restituie reclamanților suma de 2.500 lei.

Prin sentința nr. 158 din 10 septembrie 2013 Tribunalul a dispus completarea dispozitivului sentinței nr. 115/2013 în sensul ca a obligat reclamanții către parata la 18.000 lei cheltuieli de judecata. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții A., B. și C., criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 4181 din 29 septembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/95/2010* a respins apelurile ca nefondate și a obligat apelanții intimați către intimata SC D. SA la 2.000 lei cheltuieli de judecată. Prin Decizia nr. 4080 din 05 iunie 2012, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu ocazia soluționării recursului declarat împotriva deciziei prin care s-a transmis cauza spre rejudecare, au fost dezlegate mai multe probleme de drept și s-a dispus administrarea unor probe necesare soluționării fondului.

Astfel, în ceea ce privește dezlegarea problemelor de drept, Înalta Curte a statuat cu privire la efectele juridice ale sancțiunii decăderii din drepturile decurgând din brevetul de invenție din 30 iunie 1992, în absența publicării decăderii în H., precum și cu privire la obligativitatea și efectele contractului din 14 martie 2000, încheiat între SC D. SA și reclamanți, privind plata drepturilor bănești cuvenite acestora, valabil până la 22 ianuarie 2009. Sub primul aspect, din probele administrate în cauză rezulta ca apelanții reclamanți au calitatea de autori ai invenției „ Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotorul bobinat”, emițându-se brevetul de invenție din 30 iunie 1992 în favoarea I. Pentru perioada 22 iulie 2007 - 22 ianuarie 2009 J. a atestat faptul ca nu s-a făcut dovada achitării taxelor legale de menținere în vigoare pentru brevetul de invenție respectiv, acesta neaflându-se în perioada legală de protecție.

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 4080 din 05 iunie 2012 ca încetarea valabilității brevetului intervine chiar la data scadenței anuității legale datorate, dar neachitate, titularul fiind decăzut din drepturile decurgând din brevet. Ca urmare a constatat că, în speță că brevetul de invenție din 30 iunie 1992 nu mai este valabil încă de la data de 23 ianuarie 1990, chiar dacă decăderea nu a fost publicată în H. În consecință, sub acest aspect problema de drept a fost dezlegată, reținându-se lipsa protecției brevetului începând cu data de 23 ianuarie 1990. Sub cel de-al doilea aspect, Curtea a reținut că la data de 14 martie 2000 între SC D. SA și reclamanți s-a încheiat contractul al cărui obiect îl reprezintă invenția cu titlul „ dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat.

Perioada de valabilitate este cuprinsa intre data de 01 aprilie 1998 și data de 22 ianuarie 2009, cuantumul drepturilor de autor fiind stabilit în procente de 30% în primul an și 20% în anii următori. Prin urmare, la data încheierii acestui contract operase decăderea din drepturile decurgând din brevetul de invenție părțile semnatare fiind în cunoștință de cauză în legătură cu situația juridică a brevetului, în sensul că acesta nu mai este protejat, ca urmare a operării decăderii. În atare situație, se poate trage concluzia ca părțile au încheiat contractul respectiv, indiferent de situația brevetului și cu consecința obligativității contractului. De altfel, sub acest aspect, Înalta Curte prin Decizia nr. 4080/2012 a stabilit ca, pe de o parte, acest contract produce efecte relative între părți și, ca atare, drepturile și obligațiile născute din acesta trebuie îndeplinite de părți cu bună-credință.

Pe de alta parte că, prin încheierea contractului din anul 2000, părțile au intenționat tocmai recunoașterea realizării tehnice ce coincide cu obiectul brevetului de invenție și a drepturilor decurgând din aceasta, pentru reclamanții din cauză, în calitate de autori ai invenției și ai realizării tehnice. În ceea ce privește necesitatea administrării unor probe, Înalta Curte a dispus ca prima instanță sa analizeze dacă soluția tehnică a fost efectiv aplicată de către persoanele chemate în judecată ca pârâte și sa determine cuantumul despăgubirilor eventual cuvenite. Împotriva deciziei Curții de apel au declarat recurs reclamanții. Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 472 din 26 februarie 2016 a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele: Criticile formulate au fost analizate în ordinea presupusă de finalitatea urmărită prin invocarea lor, care reflectă soluția ce ar urma să fie adoptată în cauză prin valorificarea fiecărei critici. S-a ținut cont de măsura în care eventuala admitere succesivă a acestora ar face inutilă cercetarea celorlalte și, totodată, s-a procedat la reîncadrarea juridică a motivelor de recurs în cazurile descrise de art. 304 C. proc. civ., față de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Recurenții - reclamanți au susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu nerespectarea deciziei de casare pronunțate în ciclul procesual anterior și cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. (primul motiv de recurs). Instanța de apel, răspunzând motivului de apel pe acest aspect, a constatat că prima instanță a dat eficiență celor statuate în acea decizie de casare și, totodată, a procedat la analiza celorlalte motive de apel tot din perspectiva deciziei Înaltei Curți. Astfel, a reținut că, în formularea cererii în pretenții, reclamanții nu se pot prevala de drepturile decurgând din brevetul de invenție, dat fiind că a intervenit decăderea, însă sunt îndreptățiți să pretindă îndeplinirea de către pârâtă a obligației asumate prin contractul din 14 martie 2000, privind plata drepturilor cuvenite reclamanților pe temeiul art. 67 din Legea nr. 64/1991, în calitate de autori ai realizării tehnice ce coincide cu obiectul invenției ce nu mai beneficiază de protecție juridică.

De asemenea, a constatat că, pentru a-și produce efectele contractul din 14 martie 2000, este necesar ca unitatea pârâtă, succesoarea părții contractante SC D. SA Tg. Jiu, să fi folosit realizarea tehnică respectivă, astfel încât să se nască obligația de plată a drepturilor bănești stabilite. În acest cadru, instanța de apel a apreciat că, în condițiile în care pentru pornirea motoarelor asincrone cu rotor bobinat la nivelul unității s-a folosit echipamentul CSR 630 - P realizat de către SC F. SA, este necesar să se stabilească dacă acel echipament a folosit realizarea tehnică ai cărei autori sunt reclamanții, sens în care a evaluat probele administrate în cauză.

Cele redate anterior confirmă faptul că instanța de apel a respectat dezlegările și îndrumările din decizia de casare, prin care s-a statuat asupra efectelor obligatorii între părți ale contractului din 14 martie 2000 și asupra necesității verificării, cu ocazia rejudecării fondului, a împrejurării dacă pârâta aplică soluția tehnică ce face obiectul realizării tehnice, urmând ca, în caz afirmativ, să se determine cuantumul despăgubirilor eventual cuvenite. Prin decizia de casare nu s-a dat vreo dezlegare în sensul necesității admiterii cererii de chemare în judecată doar prin prisma încheierii contractului, arătându-se explicit că acordarea despăgubirilor este condiționată de aplicarea efectivă a realizării tehnice în legătură cu care succesoarea pârâtei a recunoscut calitatea de autori a reclamanților și drepturile decurgând din aceasta.

Situația de fapt referitoare la aplicarea realizării tehnice urma a fi stabilită cu ocazia rejudecării, fără ca instanța de casare să fi indicat necesitatea administrării anumitor probe în acest sens. În aceste condiții, s-a constatat că dispozițiile deciziei de casare au fost respectate în cauză, fiind înlăturate susținerile recurenților pe acest aspect. Din același motiv, nu a putut fi reținut nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la interpretarea contractului din 2000, întrucât analiza motivelor de apel a pornit de la premisa că acel contract reprezintă cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum s-a tranșat prin decizia de casare.

În ceea ce privește nerespectarea de către instanța de apel a puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești invocate, s-au constatat următoarele: Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu cererea reclamanților având ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești ce li se cuvin în calitate de autori ai invenției „Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat" pentru utilizarea acesteia în perioada 22 iulie 2007 - 22 ianuarie 2009 la exploatarea minieră Berbești - Cariera Seciuri - Prigoria, în temeiul contractului din 2000 încheiat cu SC D. SA.

Cu ocazia rejudecării cererii, în cel de-al doilea ciclu procesual parcurs în cauză, prima instanță a constatat, pe baza expertizelor tehnice administrate în mod nemijlocit, că în perioada de referință, unitatea pârâtă a folosit, pentru pornirea motoarelor asincrone cu rotor bobinat de la transportatoarele de bandă lignit din Berbești - Cariera Seciuri - Prigoria, echipamentul CSR 630 P proiectat, executat și comercializat de către SC F. SA încă din anul 1997, iar acesta este total diferit, sub aspectul principiului de funcționare și al schemei de realizare, de dispozitivul realizat de către reclamanți.

În raport de dezlegările și de îndrumările instanței de casare din ciclul procesual anterior, instanța de apel a reținut că ceea ce este esențial de dovedit în cauză este faptul dacă, în concret, soluția tehnică ce a făcut obiectul invenției (care coincide cu realizarea tehnică în considerarea căreia a fost încheiat contractul din 2000) se regăsește în dispozitivele folosite de către unitatea pârâtă, respectiv dacă echipamentul CSR 630 P realizat de Indaeltrac a folosit invenția reclamanților.

Față de considerentele expuse prin decizia recurată, Înalta Curte a constatat că, în mod greșit, instanța de apel nu a dat eficiență efectului pozitiv al puterii lucrului judecat de care beneficiază hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate în cauze anterioare prin care s-a reținut că reclamanții din prezenta cauză sunt îndreptățiți la plata drepturilor bănești convenite prin contractul din 2000 încheiat cu SC D. SA și aprobate prin Hotărârea nr. 11 din 28 noiembrie 1999 a Consiliului de administrație al SC D. SA, dată fiind folosirea soluției tehnice ce a făcut obiectul invenției reclamanților. S-a mai reținut că, în temeiul puterii lucrului judecat care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, constatările în fapt și în drept din cuprinsul hotărârii nu pot fi contrazise în litigiul ulterior, impunându-se, așadar, fără posibilitatea de a se proba contrariul.

Pârâta din prezenta cauză, SC D. SA, a fost înființată prin H.G. nr. 1024 din 12 octombrie 2011, publicată în M. Of. 744 din 24 octombrie 2011, ca urmare a fuziunii societăților implicate în activitatea de producere a energiei electrice și termice pe bază de lignit și/sau exploatarea minelor și carierelor de lignit, respectiv: SC D. SA, SC E. SA, SC K. SA și SN L. SA, societăți care, astfel, și-au încetat existența, potrivit legii.

În conformitate cu art. 4 din acest act normativ, „de la data înregistrării în registrul comerțului, SC D. SA preia toate drepturile și va fi ținută de toate obligațiile fostelor societăți comerciale supuse fuziunii și se subrogă în drepturile și obligațiile decurgând din raporturile juridice ale acestora cu terții, inclusiv în litigiile în curs." Întrucât relativitatea efectelor unei hotărâri judecătorești este aplicabilă și în cazul avânzilor - cauză, în categoria cărora intră și succesorii universali, aceștia suportă în mod direct efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în cauze, anterioare fuziunii, în care au fost părți societățile care au fuzionat prin contopire. Pe de altă parte, intervenienta SC F. SA a avut, la rândul său, calitatea de parte în două dintre litigiile anterioare, în care a fost chemată în garanție, la fel ca în cauza de față, astfel încât hotărârile judecătorești din acele litigii îi sunt opozabile în mod direct.

Cât privește chestiunea litigioasă dezlegată în procesele anterioare, s-a arătat deja că aceasta este reprezentată de echivalența între utilizarea dispozitivului produs de către SC F. SA și utilizarea soluției tehnice din brevetul de invenție ce a aparținut reclamanților (și, deci, cu utilizarea obiectului realizării tehnice „Modernizarea acționărilor electrice la transportatoarele de mare capacitate din carierele de lignit ale SC D. SA", ce coincide cu invenția, soluție tehnică pentru care SC D. SA, autoarea pârâtei din prezenta cauză, a recunoscut calitatea de autori a reclamanților și drepturile bănești cuvenite, prin contractul din 2000). Această chestiune coincide cu cea din dosarul de față, în condițiile în care, după cum s-a arătat, instanța de apel a considerat că obiectul verificărilor de fapt presupuse de speță este împrejurarea dacă soluția tehnică ce a făcut obiectul invenției se regăsește în dispozitivele folosite de către unitatea pârâtă, respectiv dacă echipamentul CSR 630 P realizat de Indaeltrac a folosit invenția reclamanților.

În acest context și față de cele expuse anterior în legătură cu prezumția puterii de lucru judecat, a rezultat că dezlegările instanțelor anterioare asupra chestiunii care face obiectul dezbaterii contradictorii și în speță nu pot fi contrazise, impunându-se ca atare în prezenta cauză, fără posibilitatea dovezii contrare, în virtutea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat. Drept urmare, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel, în mod nelegal, a apreciat că poate fi primită dovada contrară dezlegărilor instanțelor anterioare, confirmând în mod greșit soluția adoptată de tribunal, prin care au fost validate concluziile expertizelor specialitatea electrotehnică (expert M.), respectiv proprietate intelectuală - brevete (expert N.), realizate în etapa rejudecării cererii reclamanților, în sensul că dispozitivul ai cărui autori sunt reclamanții și dispozitivul ar fi diferite, ca schemă de realizare și ca principiu de funcționare.

Or, după cum rezultă chiar din Hotărârea nr. 4 din 20 februarie 2012 a Comisiei de Reexaminare Invenții din cadrul J., atașată raportului de expertiză întocmit de expert N. (file 268 - 273 dosar rejudecare Tribunalul Gorj), nu s-a dispus revocarea brevetului, ci s-a constatat că cererea de revocare formulată de către SC F. SA este rămasă fără obiect, ca urmare a renunțării de către titularii brevetului la două dintre revendicările inițiale și a renunțării titularului cererii de revocare la capătul de cerere referitor la cea de-a treia revendicare, dispunându-se republicarea brevetului în forma modificată de către titulari. Așadar, ceea ce rezultă din hotărârea menționată este faptul că brevetul nu a fost revocat, întrucât, în forma modificată, obiectul său era diferit de echipamentul CSR 630 P, astfel încât invenția putea fi considerată nouă, în raport de stadiul tehnicii.

în aceste condiții, este lipsită de relevanță compararea brevetului cu soluția tehnică a reclamanților, împrejurarea că acel brevet diferă chiar de echipamentul CSR 630 P nu spune nimic despre identitatea sau echivalența dintre acesta din urmă și soluția tehnică a reclamanților. Față de toate considerentele expuse, au fost reținute ca fondate motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitor la încălcarea, de către instanța de apel, a puterii de lucrului judecat a hotărârilor anterioare, dar și cel vizând motivarea deciziei recurate pe baza rapoartelor de expertiză, prin ignorarea dezlegărilor instanțelor anterioare privind chestiunea litigioasă, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. (motivul 3 de recurs). În consecință, Înalta Curte a înlăturat concluzia contrară a instanței de apel sub acest aspect, potrivit celor arătate. În ceea ce privește întinderea pretențiilor formulate de către reclamanți, cu referire la expertiza contabilă efectuată în fața instanței de apel (motivul 6 de recurs), s-a reținut că acest aspect nu a fost analizat de către instanța de apel, din moment ce, prin aplicarea greșită a legii, a reținut că pârâta nu a utilizat realizarea tehnică ai cărei autori sunt reclamanții în perioada de referință a litigiului. În acest context, s-a impus casarea deciziei recurate, în vederea stabilirii certe a situației de fapt în privința întinderii pretențiilor reclamanților, în aplicarea art. 314 C. proc.

civ. În condițiile în care au fost găsite întemeiate motive de recurs care atrag modificarea deciziei (conform art. 312 alin. (3) teza I cu referire la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.), dar, în același timp, se impune casarea deciziei pe temeiul art. 314 C. proc. civ., față de prevederile art. 312 alin. (3) teza finală, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Rejudecarea a vizat, de asemenea, și apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 158/2013 pronunțate de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. x/95/2010*, dat fiind că desocotirea părților în privința cheltuielilor de judecată are loc odată cu soluționarea fondului cauzei, urmând a se avea în vedere și susținerile din recurs pe acest aspect (motivul 7 de recurs).

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, sub nr. x/95/2010**. Intimata pârâtă SC D. SA, în ședința din 20 octombrie 2016 a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Curtea, a examinat cu prioritate această excepție, în conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, inclusiv prin Decizia nr. 472/2016 a Înaltei Curții de Casație și Justiție de casare prin care se reține irevocabil că: în acest context, se constată că hotărârile judecătorești menționate anterior au produs efecte relative între părțile din prezenta cauză, chiar dacă pârâta SC D. SA nu a avut calitatea de parte în vreunul dintre litigiile anterioare. Pe acest temei, pârâta din prezenta cauză a devenit succesor universal al fostelor societăți.

Pentru aceste motive, Curtea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de intimata pârâtă. Curtea, examinând pe fond sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, raportat la principiul disponibilității, precum și în raport de îndrumările obligatorii date de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 472 din 26 februarie 2016, conform art. 315 C. proc.

civ., a apreciat că apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 115 din 28 iunie 2013 este fondat, pentru următoarele considerente: Prin această decizie de casare amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin dezlegările problemelor de drept deduse judecății, implicit a dat o rezolvare motivelor de apel formulate de către reclamanți la pct. 1, 5, 6, 7, 8, 9. Prin urmare, în apelul de față examinarea s-a circumscris numai motivelor legate de existența și întinderea despăgubirilor solicitate de către reclamanți precum și criticile referitoare la modul de soluționare a cererii de recuzare. S-a constatat că prin încheierea din 4 iunie 2013, instanța a respins cererile de probatorii formulată de apărătorul reclamanților cu argumentarea circumscrisă faptului că experții desemnați în cauză au răspuns în raport de obiectivele stabilite.

În această situație, tribunalul în mod corect a apreciat că cererea de recuzare este neîntemeiată, respingerea unei probe de către instanță în contextul argumentări prezentate neavând semnificația unei antepronunțării, instanța exercitându-și atribuțiile în conformitate cu normele de procedură în materie de probatorii. Pe fondul cauzei, sub aspectul anterior invocat se reține că între inventatorii salariați și unitatea angajatoare, cu privire la drepturile patrimoniale acordate pentru realizarea invenției „Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat”, s-a încheiat contractul din 14 martie 2000, contract care, așa cum s-a reținut, cu putere de lucru judecat, în ciclurile procesuale anterioare, este opozabil societății pârâte.

Potrivit clauzelor acestui contract, autorii invenției urmau să primească, în primul an un cuantum al drepturilor de 30%, iar în anii următorii de 20%. Văzând dispozițiile 36 din Legea nr. 64/1991, coroborate cu dispozițiile art. 969 V.C.P.C. ce prevăd ca o convenție legal făcută are putere de lege între părțile contractante, s-a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor, ca urmare a exploatării invenției acestora în perioada 22 iulie 2007 - 22 ianuarie 2009, în cadrul pârâtei, despăgubiri ce au fost stabilite raportat la aportul economic al invenției.

După o serie de mai multe expertize încuviințate și efectuate la instanța anterioară, inclusiv în apel, s-a dispus efectuarea unei lucrări comune de către experții de specialitate, respectiv expert tehnic O., expert contabil P., aceștia răspunzând la obiectivele stabilite și la obiecțiunile încuviințate, întocmindu-se și supliment la expertiza efectuată (fila 46-63 dosar apel) din vol. III, data de 07 septembrie 2015, în dosarul Curții de Apel Craiova.

Curtea a apreciat că s-a impus omologarea ultimului supliment la raportul de expertiză depus de experți având în vedere că prin acesta se răspunde obiectivelor stabilite, obiecțiunilor formulate, s-a determinat eficiența economică ce decurge din folosirea invenției prin raportare la contractul din 14 martie 2000, actul adițional din 24 mai 2012 și înțelegerea între autorii din 21 decembrie 2005. Este esențial de reținut că la acest ultim supliment la expertiză, părțile nu au formulat obiecțiuni, achiesând prin urmare la acesta. Nu s-au formulat obiecțiuni cu privire la cuantumul despăgubirilor determinat prin ultimul supliment la expertiză.

Raportat la aceste considerente, Curtea a admis ca fondat apelul declarat de apelanții reclamanți împotriva sentinței nr. 115 din 18 iunie 2015 și, în temeiul art. 296 alin. (1) V.C.P.C., a schimbat în parte această sentință în sensul că a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumelor cuvenite. S-au menținut dispozițiile sentinței în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de chemare în garanție formulată de către reclamanții apelanți împotriva SC E. SA, având în vedere soluția de admitere pronunțată cu privire la acțiunea principală promovată de către reclamanți. De asemenea, s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței nr. 115 din 18 iunie 2015, referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție formulate de intimata pârâtă împotriva SC F. SRL Craiova.

În baza art. 274 V.C.P.C., intimata pârâtă a fost obligată la plata către apelanții reclamanți a cheltuielilor de judecată efectuate. S-a respins apelul declarat împotriva încheierii din 18 iunie 2013, ca nefondat. Împotriva Deciziei nr. 4539 din 10 noiembrie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul SC D. SA invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Se susține că decizia recurată este nelegală deoarece a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție care precizează că brevetul de invenție conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe întreaga perioadă de protecție a acestuia, neplata taxei legale de menținere în vigoare a brevetului se sancționează cu decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet, potrivit art. 43 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, sancțiune care se înregistrează la J., respectiv la Registrul Național al Brevetelor de Invenție. Se precizează că instanța nu a ținut cont de probatoriul administrat în cauză astfel așa cum rezultă din adresele J., brevetul de invenție fiind decăzut din drepturi pentru neplata taxelor aflate în vigoare, mențiunea decăderii fiind înregistrată în registrul brevetelor de invenție, la poziția respectivă.

Se mai arată că titulara brevetului de invenție este I. și nu societatea recurentă, SC D. SA, aceasta din urmă luând ființă prin H.G.R. nr. 1024 din 12 octombrie 2011. Instanța de apel și-a motivat decizia precizând că SC D. SA Tg. Jiu nu este terț în raport de prevederile contractului de cesiune din 14 martie 2003, cu valabilitate 22 ianuarie 2009, dar contractul este încheiat de I., prin reprezentanții legali ai acesteia și inventatori, această subunitate neavând personalitate juridică, iar conform principiului anterior enunțat efectele contractului nu puteau fi extinse asupra întregii societăți. Se consideră decizia recurată ca fiind nelegală deoarece au fost încălcate prevederile Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, respectiv art. 73, coroborat cu art. 8 din H.G.

nr. 1585/2002 privind aprobarea Normelor privind determinarea cotei de profit sau a venitului obținut de titularul unui brevet, prevăzut la art. 73 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție. Invenția denumită „Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat” nu a fost folosită de Sucursala x conform brevetului, aceasta utilizând „Convertizoare statice rotrice” achiziționate de la SC F. SRL Craiova, conform Deciziei nr. 302238 din 23 februarie 1999 a J. ce are în comun cu invenția doar principiul de funcționare. Se consideră că judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe pe care le poate ordona, chiar dacă părțile se împotrivesc, iar instanța de apel avea obligația de a verifica, pentru individualizarea drepturilor ce se cuvin inventatorilor, ce elemente tehnice ale brevetului de invenție s-au avut în vedere la calcularea drepturilor bănești.

Consideră recurentul că instanța de apel nu a făcut o apreciere corectă și reală asupra drepturilor bănești cuvenite inventatorilor, încălcând prevederile art. 8 din H.G. nr. 1585/2002 privind aprobarea Normelor privind determinarea cotei de profit sau a venitului obținut de titularul unui brevet, prevăzut la art. 73 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, republicată deoarece nu a luat în calcul doar elementul comun, respectiv principiul de funcționare, așa cum se specifică în concluziile expertizei tehnice ce au fost omologate în litigiile anterioare reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de îndrumare.

Se arată că raportul de expertiză nu se bazează pe date reale (nu există măsurători la locul de consum pentru stabilirea consumului de energie ca element al determinării eficientei economice, expertul tehnic lasă la latitudinea instanței și a experților ori a terților să stabilească elemente în funcție de care să se calculeze eficiența economică), iar în ce privește raportul contabil, expertiza nu se bazează pe date reale, ci pe un algoritm, ipotetic, care reprezintă numai o situație estimativa nebazată pe date contabile concrete. Cu privire la elementele de calcul al eficienței, dacă instanța de rejudecare solicita reclamanților să își probeze cererea se observă că, unul din elementele de calcul al eficienței - energia - nu este avută în vedere în mod corect datorită diferențelor tehnice dintre cele două echipamente, expertiza tehnică trebuind să răspundă în mod practic pe o situație de fapt (teoretică) diferită, nereală.

Ori, în raport de aceste elemente tehnice, expertiza comună tehnică și contabilă O. și P. efectuată în apel, trebuia să stabilească situația certă a întinderii pretențiilor la care probabil se referă și Înalta Curte de Casație și Justiție când a trimis cauza spre rejudecare. Instanța nu a ținut cont în elaborarea raportului de expertiză contabilă de specificul tehnic al unității în care s-au implementat convertizoarele statice rotorice, acest lucru ducând la erori în interpretarea algoritmului de calcul și elaborarea economiei realizate (algoritmul bazându-se pe simple prezumții, date neverificate practic).

Se susține că simpla răspundere contractuală reținută atât de către instanța de apel cât și de către instanța de recurs în primul ciclu procesual, ar trebui să stea la baza justificării pretențiilor reclamanților câtă vreme tot instanțele superioare au dat îndrumări obligatorii pentru judecătorul fondului de a verifica prin expertize tehnice și contabile dacă s-a utilizat invenția, dacă există beneficii și care este procentul aferent autorilor. Instanța de apel se referă doar la aspectele privind calitatea procesuală activă a reclamanților și la natura răspunderii juridice dintre părți însă, nu face nicio referire la îndrumările instanței de recurs cu privire la probatoriul care le incumbă în dovedirea stării de fapt.

Astfel, potrivit îndrumărilor date de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de fond este ținută să verifice dacă a fost aplicată efectiv soluția și să calculeze eventual eficiența economică. Susținerea că, doar pe baza contractului din 2000 ar interveni de drept răspunderea pârâtei SC D. SA este greșită deoarece temeiul de drept, contractual, trebuie să fie însoțit de probatoriul necesar dovedirii stării de fapt iar îndrumarea de a se efectua expertiza în cauză avea rolul de a demonstra sau nu temeinicia cererii indiferent de numele dispozitivului folosit. Se arată că în mod greșit s-a făcut o aplicare a prevederilor contractului din 2000 în sensul că, instanța de apel nu a observat că, din totalul cuantumului pretențiilor solicitate de către reclamanți, li se cuvine numai o cotă de 30%, restul de 70% revenind colaboratorilor.

În fine, recurentul consideră că în mod greșit instanța de apel a respins cererea de chemare în garanție a SC F. SRL pe considerentul că intimata SC D. SA nu a criticat soluția instanței de fond care ar fi analizat pe fond cererea. Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Primul motiv de recurs vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se, pe de o parte, încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, iar pe de altă parte, a dispozițiilor art. 73, coroborat cu art. 8 din H.G.

nr. 1585/2002 privind aprobarea Normelor de determinare a cotei de profit sau a venitului obținut de titularul unui brevet. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca instanța de apel să fi interpretat sau aplicat în mod eronat dispozițiile legale invocate, ipoteză ce nu se verifică în speța supusă judecății. Invocarea de către recurentul-pârât a aplicării greșite a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 64/1991, învederându-se în acest context că, sub aspectul pretențiilor și a cuantumului acestora, brevetul de invenție în litigiu era decăzut din perioada de protecție, astfel că nu li se cuveneau drepturile legale autorilor invenției respective, nu poate fi primită, deoarece prin acest motiv de recurs se reiterează de către recurentul pârât unul din aspectele soluționate irevocabil prin Decizia de casare 4080 din 05 iunie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

În aplicarea art. 315 C. proc. civ., acest aspect nu a făcut obiectul analizei instanței de apel nici cu ocazia primei rejudecări a apelului și - cu atât mai puțin - în cadrul judecății finalizate prin decizia recurată în cauză. Astfel, critica nu vizează modul de aplicare sau de interpretare a legii de către instanța de apel, neavând legătură cu chestiunile dezlegate prin decizia ce face obiectul prezentului recurs. Mai mult, se observă că recurentul pârât formulează susțineri referitoare la decăderea din drepturi a titularului de brevet pentru a invoca dreptul de folosire a invenției de către terți, ulterior decăderii, cu titlu gratuit, drept prevăzut de art. 32 din Legea nr. 64/1991.

Or, după cum se arată chiar prin motivele de recurs, calitatea de „terț” a fost analizată de către instanța de apel în raport cu titlul pe care se fundamentează pretențiile reclamanților, anume contractul de cesiune din 14 martie 2003, și nu cu brevetul de invenție, astfel încât, și din acest punct de vedere, nu se conturează vreo critică de nelegalitate față de considerentele deciziei recurate. În ceea ce privește calitatea de „terț”, prin motivele de recurs s-a susținut că efectele contractului de cesiune din 14 martie 2003 nu pot fi extinse asupra întregii societăți, deoarece contractul a fost încheiat de o subunitate fără personalitate juridică, respectiv I. Această susținere tinde să repună în discuție un aspect tranșat încă din primul ciclu procesual parcurs în cauză, acela al persoanei care a încheiat cu inventatorii contractul ce reprezintă cauza cererii de chemare în judecată din speță.

Astfel, în prima Decizie de casare nr. 4080 din 5 iunie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a menționat că, după cum a reținut în mod corect instanța de apel, contractul în discuție, prin care s-au negociat drepturile cuvenite autorilor invenției, a fost încheiat între reclamanți și SC D. SA, autoarea pârâtei SC D. SA. În acest cadru și reținând, în plus, dezlegările din cea de-a doua Decizie de casare nr. 472/2016 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin decizia recurată în cauză a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, constatându-se că pârâtul a devenit succesor universal al fostelor societăți, înființate prin reorganizarea fostei SC D. SA.

Recurentul - pârât nu a formulat în concret critici față de considerentele referitoare la calitatea de succesor a pârâtului, ce au pornit de la premisa că efectele contractului s-au produs, în virtutea principiului relativității, față de SC D. SA, și, ca atare, asupra succesorului, astfel încât susținerea tinzând la repunerea în discuție a unui aspect deja tranșat este inadmisibilă și va fi respinsă ca atare. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., ce vizează încălcarea art. 73 din Legea nr. 64/1991 și art. 8 din normele de aplicare a acestei legi referitoare la aprecierea reală a cuantumului drepturilor patrimoniale cuvenite reclamanților, Înalta Curte de Casație și Justiție constată pe de o parte, că textele legale invocate nu sunt incidente în cauză, întrucât art. 73 din Legea nr. 64/1991 se referă la scutirea de impozit a titularului de brevet pentru profitul sau venitul obținut de titularul prin aplicarea unei invenții, iar doar această finalitate este avută în vedere prin H.G. nr. 1585/2002 pentru aprobarea Normelor privind determinarea cotei de profit sau a venitului obținut de titularul unui brevet, prevăzute de art. 73 din Legea nr. 64/1991.

Pe de altă parte, invocând aceste prevederi, recurentul tinde să invoce chestiuni referitoare la modul de calcul al despăgubirilor cuvenite reclamanților. Astfel, r ecurentul justifică nemulțumirea sa față de stabilirea valorii reale a drepturilor cuvenite inventatorilor pentru invenția „Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat” prin aceea că instanța ar fi trebuit să ia în calcul doar elementul comun, respectiv, principiul de funcționare, așa cum se specifică în concluziile rapoartelor de expertiză, concluzionându-se că raportul de expertiză nu se bazează pe date reale, iar cel contabil are la bază un algoritm, ipotetic, care reprezintă numai o situație estimativă.

Mai susține recurentul pârât că, potrivit deciziei de casare, instanța de apel avea obligația de a administra probe în dovedirea întinderii pretențiilor reclamaților cu privire la drepturile de autor solicitate, că nu au fost respectate indicațiile instanței de trimitere, instanța de apel nepunând în discuție încuviințarea de probatorii în acest sens și, fără ca reclamanții să-și demonstreze pretențiile, a fost omologat un raport de expertiză din ciclul procesual anterior ce nu putea avea putere probatorie. Susținerile recurentului referitoare la cuantumul drepturilor cuvenite inventatorilor, stabilite de instanță nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, ele constituie chestiuni de fapt, nemulțumiri ale pârâtului referitoare la modul de calcul de către expert a valorii drepturilor cuvenite reclamanților pentru invenția realizată.

Aceste eventuale nemulțumiri puteau fi concretizate de pârât în contextul formulării unor obiecțiuni la rapoartele de expertiză efectuate în cauză sau circumscrise unor posibile obiective ale expertizelor dispuse în cauză. Or, așa cum a reținut și Curtea de apel, cu ocazia soluționării apelului, societatea pârâtă nu a formulat obiecțiuni cu privire la aceste aspecte. Astfel, deși pârâta a formulat obiecțiuni cu privire la raportul inițial de expertiză, instanța de apel a valorificat, în soluția adoptată, suplimentul la acel raport, întocmit tocmai pe baza obiecțiunilor, fără ca pârâta să mai formuleze vreo critică a constatărilor experților din raportul efectiv valorificat.

În schimb, pârâta a susținut constant inutilitatea probei cu expertiză, câtă vreme pârâta nu s-a folosit de invenția reclamanților, aspect dezlegat ulterior prin Decizia nr. 472/2016 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în sensul constatării utilizării invenției în perioada de referință a litigiului. Drept urmare, nu pot fi primite aceste motive întrucât nu vizează aspecte de nelegalitate ale deciziei instanței de apel. Cum în calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Aceste critici, care, de altfel, nici nu precizează în ce constă greșita aplicare a legii și se referă la împrejurări ce nu pot fi configurate ca fiind critici de nelegalitate nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. În altă ordine de idei, motivul de recurs ce privește interpretarea actului juridic dedus judecății, respectiv a contractului din 2003 și a clauzelor acestuia și ce ar fi putut atrage incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ., constituie, în fapt, tot o critică asupra probatoriului administrat în cauză și nu privește modul de interpretare a contractului, neputând avea drept consecință reținerea nelegalității deciziei recurate. Nici ultima critică formulată de recurentul pârât referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție nu poate fi primită, în mod just instanța de apel a menținut soluția instanței de fond privind această cerere. De altfel, recurentul nici nu invocă care anume dispoziții legale au fost încălcate sau aplicate greșit de instanța de apel, cu ocazia soluționării acestui motiv de apel de către instanță.

Cu privire la excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimata chemata în garanție SC F. SRL Craiova, instanța reține că poziția procesuală a acestei părți este legată de cererea de chemare în garanție, al cărei regim este supus dispozițiilor art. 60 C. proc. civ. Cum cererea de chemare în garanție a fost promovată chiar de pârât, intimata chemată în garanție nu putea invoca excepția nulității recursului declarat de recurentul pârât pentru care a fost chemată în judecată, drept urmare, nu poate fi primită excepția invocată. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de pârâtul SC D. SA împotriva Deciziei nr. 4539 din 10 noiembrie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, și în baza art. 312 C. proc.

civ., se va menține decizia recurată ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul SC D. SA împotriva Deciziei nr. 4539 din 10 noiembrie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2017.