ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 921/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 921/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 921/2017

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Tribunalul Gorj prin sentința

civilă nr. 445 din 13 decembrie 2010, pronunțată în Dosar nr. x/95/2010,

a respins acțiunea principală și cererea de chemare în

garanție formulate de reclamanții A., B. și C. împotriva

pârâtelor SC D. SA și Sucursala x Prigoria, județul Gorj și a

chematei în garanție SC E. SA.

A respins

cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC D. SA împotriva

chematei în garanție SC F. SRL Craiova.

Împotriva

acestei sentințe au declarat și motivat apel în termen

reclamanții A., B. și C., considerând-o ca fiind nelegală, fiind

admis prin Decizia civilă nr. 139 din 03 martie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel Craiova secția I civilă și pentru cauze cu

minori și familie, desființată sentința și

trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva

deciziei Curții de Apel Craiova au formulat recursuri pârâta SC D. SA

și chemata în garanție SC E. SA fiind respinse ca nefondate prin Decizia

nr. 4080 din 05 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/95/2010.

Tribunalul

Gorj, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 115 din 18

iunie 2014 a respins acțiunea principală și cererea de chemare

în garanție formulată de reclamanții A., B. și C., în

contradictoriu cu pârâta SC D. SA- Divizia x Tg-Jiu și chemata în

garanție SC F. SRL Craiova. A respins cererea de chemare în garanție

formulată de pârâtă.

A admis

cererea reclamanților privind diminuarea onorariului expert contabil. A

dispus diminuarea onorariului pentru expertiza contabilă la 500 lei

și obligă expertul contabil G. să restituie reclamanților

suma de 2.500 lei.

Prin sentința

nr. 158 din 10 septembrie 2013 Tribunalul a dispus completarea dispozitivului

sentinței nr. 115/2013 în sensul ca a obligat reclamanții către

parata la 18.000 lei cheltuieli de judecata.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel reclamanții A., B. și C.,

criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de

Apel Craiova, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 4181 din

29 septembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/95/2010* a respins

apelurile ca nefondate și a obligat apelanții intimați către

intimata SC D. SA la 2.000 lei cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr.

4080 din 05 iunie 2012, pronunțata de Înalta Curte de Casație și

Justiție, cu ocazia soluționării recursului declarat împotriva

deciziei prin care s-a transmis cauza spre rejudecare, au fost dezlegate mai

multe probleme de drept și s-a dispus administrarea unor probe necesare

soluționării fondului.

Astfel, în

ceea ce privește dezlegarea problemelor de drept, Înalta Curte a statuat

cu privire la efectele juridice ale sancțiunii decăderii din

drepturile decurgând din brevetul de invenție din 30 iunie 1992, în

absența publicării decăderii în H., precum și cu privire la

obligativitatea și efectele contractului din 14 martie 2000, încheiat

între SC D. SA și reclamanți, privind plata drepturilor

bănești cuvenite acestora, valabil până la 22 ianuarie 2009.

Sub primul aspect,

din probele administrate în cauză rezulta ca apelanții

reclamanți au calitatea de autori ai invenției „ Dispozitiv

electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotorul bobinat”,

emițându-se brevetul de invenție din 30 iunie 1992 în favoarea I.

Pentru

perioada 22 iulie 2007 - 22 ianuarie 2009 J. a atestat faptul ca nu s-a

făcut dovada achitării taxelor legale de menținere în vigoare

pentru brevetul de invenție respectiv, acesta neaflându-se în perioada

legală de protecție.

Înalta Curte

de Casație și Justiție a stabilit prin Decizia nr. 4080 din 05

iunie 2012 ca încetarea valabilității brevetului intervine chiar la

data scadenței anuității legale datorate, dar neachitate,

titularul fiind decăzut din drepturile decurgând din brevet.

Ca urmare a

constatat că, în speță că brevetul de invenție din 30

iunie 1992 nu mai este valabil încă de la data de 23 ianuarie 1990, chiar

dacă decăderea nu a fost publicată în H.

În consecință,

sub acest aspect problema de drept a fost dezlegată, reținându-se

lipsa protecției brevetului începând cu data de 23 ianuarie 1990.

Sub cel de-al

doilea aspect, Curtea a reținut că la data de 14 martie 2000 între SC

D. SA și reclamanți s-a încheiat contractul al cărui obiect îl

reprezintă invenția cu titlul „ dispozitiv electronic de pornire a

motoarelor asincrone cu rotor bobinat.

Perioada de

valabilitate este cuprinsa intre data de 01 aprilie 1998 și data de 22

ianuarie 2009, cuantumul drepturilor de autor fiind stabilit în procente de 30%

în primul an și 20% în anii următori.

Prin urmare,

la data încheierii acestui contract operase decăderea din drepturile

decurgând din brevetul de invenție părțile semnatare fiind în

cunoștință de cauză în legătură cu situația

juridică a brevetului, în sensul că acesta nu mai este protejat, ca

urmare a operării decăderii.

În atare

situație, se poate trage concluzia ca părțile au încheiat

contractul respectiv, indiferent de situația brevetului și cu

consecința obligativității contractului.

De altfel,

sub acest aspect, Înalta Curte prin Decizia nr. 4080/2012 a stabilit ca, pe de

o parte, acest contract produce efecte relative între părți și,

ca atare, drepturile și obligațiile născute din acesta trebuie

îndeplinite de părți cu bună-credință.

Pe de alta

parte că, prin încheierea contractului din anul 2000, părțile au

intenționat tocmai recunoașterea realizării tehnice ce coincide

cu obiectul brevetului de invenție și a drepturilor decurgând din

aceasta, pentru reclamanții din cauză, în calitate de autori ai

invenției și ai realizării tehnice.

În ceea ce

privește necesitatea administrării unor probe, Înalta Curte a dispus

ca prima instanță sa analizeze dacă soluția tehnică a

fost efectiv aplicată de către persoanele chemate în judecată ca

pârâte și sa determine cuantumul despăgubirilor eventual cuvenite.

Împotriva

deciziei Curții de apel au declarat recurs reclamanții. Înalta Curte

de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 472 din 26

februarie 2016 a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța a reținut

următoarele:

Criticile

formulate au fost analizate în ordinea presupusă de finalitatea

urmărită prin invocarea lor, care reflectă soluția ce ar

urma să fie adoptată în cauză prin valorificarea fiecărei

critici. S-a ținut cont de măsura în care eventuala admitere

succesivă a acestora ar face inutilă cercetarea celorlalte și,

totodată, s-a procedat la reîncadrarea juridică a motivelor de recurs

în cazurile descrise de art. 304 C. proc. civ., față de

dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenții

- reclamanți au susținut că hotărârea atacată a fost

pronunțată cu nerespectarea deciziei de casare pronunțate în

ciclul procesual anterior și cu încălcarea prevederilor art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. (primul motiv de recurs).

Instanța

de apel, răspunzând motivului de apel pe acest aspect, a constatat că

prima instanță a dat eficiență celor statuate în acea

decizie de casare și, totodată, a procedat la analiza celorlalte

motive de apel tot din perspectiva deciziei Înaltei Curți.

Astfel, a

reținut că, în formularea cererii în pretenții, reclamanții

nu se pot prevala de drepturile decurgând din brevetul de invenție, dat

fiind că a intervenit decăderea, însă sunt

îndreptățiți să pretindă îndeplinirea de către

pârâtă a obligației asumate prin contractul din 14 martie 2000,

privind plata drepturilor cuvenite reclamanților pe temeiul art. 67 din

Legea nr. 64/1991, în calitate de autori ai realizării tehnice ce coincide

cu obiectul invenției ce nu mai beneficiază de protecție

juridică.

De asemenea,

a constatat că, pentru a-și produce efectele contractul din 14 martie

2000, este necesar ca unitatea pârâtă, succesoarea părții

contractante SC D. SA Tg. Jiu, să fi folosit realizarea tehnică

respectivă, astfel încât să se nască obligația de

plată a drepturilor bănești stabilite.

În acest

cadru, instanța de apel a apreciat că, în condițiile în care

pentru pornirea motoarelor asincrone cu rotor bobinat la nivelul

unității s-a folosit echipamentul CSR 630 - P realizat de către SC

F. SA, este necesar să se stabilească dacă acel echipament a

folosit realizarea tehnică ai cărei autori sunt reclamanții,

sens în care a evaluat probele administrate în cauză.

Cele redate

anterior confirmă faptul că instanța de apel a respectat

dezlegările și îndrumările din decizia de casare, prin care s-a

statuat asupra efectelor obligatorii între părți ale contractului din

14 martie 2000 și asupra necesității verificării, cu ocazia

rejudecării fondului, a împrejurării dacă pârâta aplică

soluția tehnică ce face obiectul realizării tehnice, urmând ca,

în caz afirmativ, să se determine cuantumul despăgubirilor eventual cuvenite.

Prin decizia

de casare nu s-a dat vreo dezlegare în sensul necesității admiterii

cererii de chemare în judecată doar prin prisma încheierii contractului,

arătându-se explicit că acordarea despăgubirilor este

condiționată de aplicarea efectivă a realizării tehnice în

legătură cu care succesoarea pârâtei a recunoscut calitatea de autori

a reclamanților și drepturile decurgând din aceasta.

Situația

de fapt referitoare la aplicarea realizării tehnice urma a fi

stabilită cu ocazia rejudecării, fără ca instanța de

casare să fi indicat necesitatea administrării anumitor probe în

acest sens.

În aceste

condiții, s-a constatat că dispozițiile deciziei de casare au fost

respectate în cauză, fiind înlăturate susținerile

recurenților pe acest aspect.

Din

același motiv, nu a putut fi reținut nici motivul de recurs întemeiat

pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la interpretarea contractului din

2000, întrucât analiza motivelor de apel a pornit de la premisa că acel

contract reprezintă cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum

s-a tranșat prin decizia de casare.

În ceea ce

privește nerespectarea de către instanța de apel a puterii de

lucru judecat a hotărârilor judecătorești invocate, s-au

constatat următoarele:

Instanța

de judecată a fost învestită în cauză cu cererea

reclamanților având ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor

bănești ce li se cuvin în calitate de autori ai invenției

„Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat"

pentru utilizarea acesteia în perioada 22 iulie 2007 - 22 ianuarie 2009 la

exploatarea minieră Berbești - Cariera Seciuri - Prigoria, în temeiul

contractului din 2000 încheiat cu SC D. SA.

Cu ocazia

rejudecării cererii, în cel de-al doilea ciclu procesual parcurs în

cauză, prima instanță a constatat, pe baza expertizelor tehnice

administrate în mod nemijlocit, că în perioada de referință,

unitatea pârâtă a folosit, pentru pornirea motoarelor asincrone cu rotor

bobinat de la transportatoarele de bandă lignit din Berbești -

Cariera Seciuri - Prigoria, echipamentul CSR 630 P proiectat, executat și

comercializat de către SC F. SA încă din anul 1997, iar acesta este

total diferit, sub aspectul principiului de funcționare și al schemei

de realizare, de dispozitivul realizat de către reclamanți.

În raport de

dezlegările și de îndrumările instanței de casare din

ciclul procesual anterior, instanța de apel a reținut că ceea ce

este esențial de dovedit în cauză este faptul dacă, în concret,

soluția tehnică ce a făcut obiectul invenției (care

coincide cu realizarea tehnică în considerarea căreia a fost încheiat

contractul din 2000) se regăsește în dispozitivele folosite de

către unitatea pârâtă, respectiv dacă echipamentul CSR 630 P

realizat de Indaeltrac a folosit invenția reclamanților.

Față

de considerentele expuse prin decizia recurată, Înalta Curte a constatat

că, în mod greșit, instanța de apel nu a dat eficiență

efectului pozitiv al puterii lucrului judecat de care beneficiază

hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate în cauze

anterioare prin care s-a reținut că reclamanții din prezenta

cauză sunt îndreptățiți la plata drepturilor

bănești convenite prin contractul din 2000 încheiat cu SC D. SA

și aprobate prin Hotărârea nr. 11 din 28 noiembrie 1999 a Consiliului

de administrație al SC D. SA, dată fiind folosirea soluției

tehnice ce a făcut obiectul invenției reclamanților.

S-a mai

reținut că, în temeiul puterii lucrului judecat care reprezintă

manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat,

constatările în fapt și în drept din cuprinsul hotărârii nu pot

fi contrazise în litigiul ulterior, impunându-se, așadar, fără

posibilitatea de a se proba contrariul.

Pârâta din

prezenta cauză, SC D. SA, a fost înființată prin H.G. nr. 1024

din 12 octombrie 2011, publicată în M. Of. 744 din 24 octombrie 2011, ca

urmare a fuziunii societăților implicate în activitatea de producere

a energiei electrice și termice pe bază de lignit și/sau

exploatarea minelor și carierelor de lignit, respectiv: SC D. SA, SC E. SA,

SC K. SA și SN L. SA, societăți care, astfel, și-au încetat

existența, potrivit legii.

În conformitate

cu art. 4 din acest act normativ, „de la data înregistrării în registrul

comerțului, SC D. SA preia toate drepturile și va fi ținută

de toate obligațiile fostelor societăți comerciale supuse

fuziunii și se subrogă în drepturile și obligațiile decurgând

din raporturile juridice ale acestora cu terții, inclusiv în litigiile în

curs."

Întrucât

relativitatea efectelor unei hotărâri judecătorești este

aplicabilă și în cazul avânzilor - cauză, în categoria

cărora intră și succesorii universali, aceștia suportă

în mod direct efectele hotărârilor judecătorești pronunțate

în cauze, anterioare fuziunii, în care au fost părți

societățile care au fuzionat prin contopire.

Pe de

altă parte, intervenienta SC F. SA a avut, la rândul său, calitatea

de parte în două dintre litigiile anterioare, în care a fost chemată

în garanție, la fel ca în cauza de față, astfel încât

hotărârile judecătorești din acele litigii îi sunt opozabile în

mod direct.

Cât

privește chestiunea litigioasă dezlegată în procesele

anterioare, s-a arătat deja că aceasta este reprezentată de

echivalența între utilizarea dispozitivului produs de către SC F. SA

și utilizarea soluției tehnice din brevetul de invenție ce a

aparținut reclamanților (și, deci, cu utilizarea obiectului

realizării tehnice „Modernizarea acționărilor electrice la

transportatoarele de mare capacitate din carierele de lignit ale SC D. SA",

ce coincide cu invenția, soluție tehnică pentru care SC D. SA,

autoarea pârâtei din prezenta cauză, a recunoscut calitatea de autori a

reclamanților și drepturile bănești cuvenite, prin

contractul din 2000).

Această

chestiune coincide cu cea din dosarul de față, în condițiile în

care, după cum s-a arătat, instanța de apel a considerat că

obiectul verificărilor de fapt presupuse de speță este împrejurarea

dacă soluția tehnică ce a făcut obiectul invenției se

regăsește în dispozitivele folosite de către unitatea

pârâtă, respectiv dacă echipamentul CSR 630 P realizat de Indaeltrac

a folosit invenția reclamanților.

În acest

context și față de cele expuse anterior în legătură cu

prezumția puterii de lucru judecat, a rezultat că dezlegările

instanțelor anterioare asupra chestiunii care face obiectul dezbaterii

contradictorii și în speță nu pot fi contrazise, impunându-se ca

atare în prezenta cauză, fără posibilitatea dovezii contrare, în

virtutea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat.

Drept urmare,

Înalta Curte a apreciat că instanța de apel, în mod nelegal, a

apreciat că poate fi primită dovada contrară dezlegărilor

instanțelor anterioare, confirmând în mod greșit soluția

adoptată de tribunal, prin care au fost validate concluziile expertizelor

specialitatea electrotehnică (expert M.), respectiv proprietate

intelectuală - brevete (expert N.), realizate în etapa rejudecării

cererii reclamanților, în sensul că dispozitivul ai cărui autori

sunt reclamanții și dispozitivul ar fi diferite, ca schemă de

realizare și ca principiu de funcționare.

Or, după

cum rezultă chiar din Hotărârea nr. 4 din 20 februarie 2012 a

Comisiei de Reexaminare Invenții din cadrul J., atașată

raportului de expertiză întocmit de expert N. (file 268 - 273 dosar

rejudecare Tribunalul Gorj), nu s-a dispus revocarea brevetului, ci s-a

constatat că cererea de revocare formulată de către SC F. SA

este rămasă fără obiect, ca urmare a renunțării

de către titularii brevetului la două dintre revendicările

inițiale și a renunțării titularului cererii de revocare la

capătul de cerere referitor la cea de-a treia revendicare, dispunându-se

republicarea brevetului în forma modificată de către titulari.

Așadar,

ceea ce rezultă din hotărârea menționată este faptul

că brevetul nu a fost revocat, întrucât, în forma modificată,

obiectul său era diferit de echipamentul CSR 630 P, astfel încât

invenția putea fi considerată nouă, în raport de stadiul tehnicii.

în aceste condiții, este lipsită de relevanță compararea

brevetului cu soluția tehnică a reclamanților, împrejurarea

că acel brevet diferă chiar de echipamentul CSR 630 P nu spune nimic

despre identitatea sau echivalența dintre acesta din urmă și

soluția tehnică a reclamanților.

Față

de toate considerentele expuse, au fost reținute ca fondate motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitor

la încălcarea, de către instanța de apel, a puterii de lucrului

judecat a hotărârilor anterioare, dar și cel vizând motivarea

deciziei recurate pe baza rapoartelor de expertiză, prin ignorarea dezlegărilor

instanțelor anterioare privind chestiunea litigioasă, întemeiat pe

prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (motivul 3 de recurs).

În

consecință, Înalta Curte a înlăturat concluzia contrară a

instanței de apel sub acest aspect, potrivit celor arătate.

În ceea ce

privește întinderea pretențiilor formulate de către

reclamanți, cu referire la expertiza contabilă efectuată în

fața instanței de apel (motivul 6 de recurs), s-a reținut

că acest aspect nu a fost analizat de către instanța de apel,

din moment ce, prin aplicarea greșită a legii, a reținut că

pârâta nu a utilizat realizarea tehnică ai cărei autori sunt

reclamanții în perioada de referință a litigiului.

În acest

context, s-a impus casarea deciziei recurate, în vederea stabilirii certe a

situației de fapt în privința întinderii pretențiilor

reclamanților, în aplicarea art. 314 C. proc. civ.

În

condițiile în care au fost găsite întemeiate motive de recurs care

atrag modificarea deciziei (conform art. 312 alin. (3) teza I cu referire la art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.), dar, în același timp, se impune

casarea deciziei pe temeiul art. 314 C. proc. civ., față de

prevederile art. 312 alin. (3) teza finală, Înalta Curte a admis recursul,

a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel.

Rejudecarea a

vizat, de asemenea, și apelul reclamanților împotriva sentinței nr.

158/2013 pronunțate de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. x/95/2010*, dat

fiind că desocotirea părților în privința cheltuielilor de

judecată are loc odată cu soluționarea fondului cauzei, urmând a

se avea în vedere și susținerile din recurs pe acest aspect (motivul

7 de recurs).

În rejudecare,

dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, sub nr. x/95/2010**.

Intimata

pârâtă SC D. SA, în ședința din 20 octombrie 2016 a reiterat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Curtea, a

examinat cu prioritate această excepție, în conformitate cu art. 137 alin.

(1) C. proc. civ. de la 1865, inclusiv prin Decizia nr. 472/2016 a Înaltei Curții

de Casație și Justiție de casare prin care se reține

irevocabil că: în acest context, se constată că hotărârile

judecătorești menționate anterior au produs efecte relative

între părțile din prezenta cauză, chiar dacă pârâta SC D.

SA nu a avut calitatea de parte în vreunul dintre litigiile anterioare.

Pe acest

temei, pârâta din prezenta cauză a devenit succesor universal al fostelor

societăți.

Pentru aceste

motive, Curtea a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de intimata pârâtă.

Curtea,

examinând pe fond sentința atacată, prin prisma criticilor formulate,

raportat la principiul disponibilității, precum și în raport de

îndrumările obligatorii date de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin Decizia nr. 472 din 26 februarie 2016, conform art.

315 C. proc. civ., a apreciat că apelul declarat împotriva sentinței

civile nr. 115 din 28 iunie 2013 este fondat, pentru următoarele

considerente:

Prin

această decizie de casare amintită, Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin dezlegările problemelor de drept deduse

judecății, implicit a dat o rezolvare motivelor de apel formulate de

către reclamanți la pct. 1, 5, 6, 7, 8, 9.

Prin urmare, în

apelul de față examinarea s-a circumscris numai motivelor legate de

existența și întinderea despăgubirilor solicitate de către

reclamanți precum și criticile referitoare la modul de

soluționare a cererii de recuzare.

S-a constatat

că prin încheierea din 4 iunie 2013, instanța a respins cererile de

probatorii formulată de apărătorul reclamanților cu

argumentarea circumscrisă faptului că experții desemnați în

cauză au răspuns în raport de obiectivele stabilite.

În

această situație, tribunalul în mod corect a apreciat că cererea

de recuzare este neîntemeiată, respingerea unei probe de către

instanță în contextul argumentări prezentate neavând

semnificația unei antepronunțării, instanța

exercitându-și atribuțiile în conformitate cu normele de

procedură în materie de probatorii.

Pe fondul

cauzei, sub aspectul anterior invocat se reține că între inventatorii

salariați și unitatea angajatoare, cu privire la drepturile

patrimoniale acordate pentru realizarea invenției „Dispozitiv electronic de

pornire a motoarelor asincrone cu rotor bobinat”, s-a încheiat contractul din 14

martie 2000, contract care, așa cum s-a reținut, cu putere de lucru

judecat, în ciclurile procesuale anterioare, este opozabil societății

pârâte. Potrivit clauzelor acestui contract, autorii invenției urmau

să primească, în primul an un cuantum al drepturilor de 30%, iar în

anii următorii de 20%.

Văzând

dispozițiile 36 din Legea nr. 64/1991, coroborate cu dispozițiile art.

969 V.C.P.C. ce prevăd ca o convenție legal făcută are

putere de lege între părțile contractante, s-a apreciat că

reclamanții sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor,

ca urmare a exploatării invenției acestora în perioada 22 iulie 2007

- 22 ianuarie 2009, în cadrul pârâtei, despăgubiri ce au fost stabilite

raportat la aportul economic al invenției.

După o

serie de mai multe expertize încuviințate și efectuate la

instanța anterioară, inclusiv în apel, s-a dispus efectuarea unei

lucrări comune de către experții de specialitate, respectiv

expert tehnic O., expert contabil P., aceștia răspunzând la

obiectivele stabilite și la obiecțiunile încuviințate,

întocmindu-se și supliment la expertiza efectuată (fila 46-63 dosar

apel) din vol. III, data de 07 septembrie 2015, în dosarul Curții de Apel

Craiova.

Curtea a apreciat

că s-a impus omologarea ultimului supliment la raportul de expertiză

depus de experți având în vedere că prin acesta se răspunde

obiectivelor stabilite, obiecțiunilor formulate, s-a determinat

eficiența economică ce decurge din folosirea invenției prin

raportare la contractul din 14 martie 2000, actul adițional din 24 mai 2012

și înțelegerea între autorii din 21 decembrie 2005.

Este

esențial de reținut că la acest ultim supliment la

expertiză, părțile nu au formulat obiecțiuni, achiesând

prin urmare la acesta. Nu s-au formulat obiecțiuni cu privire la cuantumul

despăgubirilor determinat prin ultimul supliment la expertiză.

Raportat la

aceste considerente, Curtea a admis ca fondat apelul declarat de apelanții

reclamanți împotriva sentinței nr. 115 din 18 iunie 2015 și, în temeiul

art. 296 alin. (1) V.C.P.C., a schimbat în parte această

sentință în sensul că a admis în parte acțiunea

reclamanților și a obligat pârâta la plata către reclamanți

a sumelor cuvenite.

S-au

menținut dispozițiile sentinței în ceea ce privește

soluția de respingere a cererii de chemare în garanție formulată

de către reclamanții apelanți împotriva SC E. SA, având în

vedere soluția de admitere pronunțată cu privire la

acțiunea principală promovată de către reclamanți.

De asemenea, s-au

menținut celelalte dispoziții ale sentinței nr. 115 din 18 iunie

2015, referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție formulate

de intimata pârâtă împotriva SC F. SRL Craiova.

În baza art. 274

V.C.P.C., intimata pârâtă a fost obligată la plata către

apelanții reclamanți a cheltuielilor de judecată efectuate.

S-a respins

apelul declarat împotriva încheierii din 18 iunie 2013, ca nefondat.

Împotriva Deciziei

nr. 4539 din 10 noiembrie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă,

a declarat recurs pârâtul SC D. SA invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Se

susține că decizia recurată este nelegală deoarece a fost

dată cu încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 64/1991

privind brevetele de invenție care precizează că brevetul de

invenție conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare

pe întreaga perioadă de protecție a acestuia, neplata taxei legale de

menținere în vigoare a brevetului se sancționează cu

decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet, potrivit art. 43

alin. (3) din Legea nr. 64/1991, sancțiune care se înregistrează la J.,

respectiv la Registrul Național al Brevetelor de Invenție. Se

precizează că instanța nu a ținut cont de probatoriul

administrat în cauză astfel așa cum rezultă din adresele J., brevetul

de invenție fiind decăzut din drepturi pentru neplata taxelor aflate

în vigoare, mențiunea decăderii fiind înregistrată în registrul

brevetelor de invenție, la poziția respectivă.

Se mai

arată că titulara brevetului de invenție este I. și nu

societatea recurentă, SC D. SA, aceasta din urmă luând

ființă prin H.G.R. nr. 1024 din 12 octombrie 2011. Instanța de

apel și-a motivat decizia precizând că SC D. SA Tg. Jiu nu este

terț în raport de prevederile contractului de cesiune din 14 martie 2003,

cu valabilitate 22 ianuarie 2009, dar contractul este încheiat de I., prin

reprezentanții legali ai acesteia și inventatori, această

subunitate neavând personalitate juridică, iar conform principiului

anterior enunțat efectele contractului nu puteau fi extinse asupra

întregii societăți.

Se

consideră decizia recurată ca fiind nelegală deoarece au fost

încălcate prevederile Legii nr. 64/1991 privind brevetele de

invenție, respectiv art. 73, coroborat cu art. 8 din H.G. nr. 1585/2002

privind aprobarea Normelor privind determinarea cotei de profit sau a venitului

obținut de titularul unui brevet, prevăzut la art. 73 din Legea nr. 64/1991

privind brevetele de invenție.

Invenția

denumită „Dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor

bobinat” nu a fost folosită de Sucursala x conform brevetului, aceasta

utilizând „Convertizoare statice rotrice” achiziționate de la SC F. SRL

Craiova, conform Deciziei nr. 302238 din 23 februarie 1999 a J. ce are în comun

cu invenția doar principiul de funcționare.

Se

consideră că judecătorul poate, din oficiu, să pună în

discuția părților necesitatea administrării altor probe pe

care le poate ordona, chiar dacă părțile se împotrivesc, iar

instanța de apel avea obligația de a verifica, pentru

individualizarea drepturilor ce se cuvin inventatorilor, ce elemente tehnice

ale brevetului de invenție s-au avut în vedere la calcularea drepturilor

bănești.

Consideră

recurentul că instanța de apel nu a făcut o apreciere

corectă și reală asupra drepturilor bănești cuvenite

inventatorilor, încălcând prevederile art. 8 din H.G. nr. 1585/2002

privind aprobarea Normelor privind determinarea cotei de profit sau a venitului

obținut de titularul unui brevet, prevăzut la art. 73 din Legea nr. 64/1991

privind brevetele de invenție, republicată deoarece nu a luat în

calcul doar elementul comun, respectiv principiul de funcționare, așa

cum se specifică în concluziile expertizei tehnice ce au fost omologate în

litigiile anterioare reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia de îndrumare.

Se arată

că raportul de expertiză nu se bazează pe date reale (nu există

măsurători la locul de consum pentru stabilirea consumului de energie

ca element al determinării eficientei economice, expertul tehnic lasă

la latitudinea instanței și a experților ori a terților

să stabilească elemente în funcție de care să se calculeze

eficiența economică), iar în ce privește raportul contabil,

expertiza nu se bazează pe date reale, ci pe un algoritm, ipotetic, care

reprezintă numai o situație estimativa nebazată pe date

contabile concrete.

Cu privire la

elementele de calcul al eficienței, dacă instanța de rejudecare

solicita reclamanților să își probeze cererea se observă că,

unul din elementele de calcul al eficienței - energia - nu este avută

în vedere în mod corect datorită diferențelor tehnice dintre cele două

echipamente, expertiza tehnică trebuind să răspundă în mod

practic pe o situație de fapt (teoretică) diferită, nereală.

Ori, în

raport de aceste elemente tehnice, expertiza comună tehnică și

contabilă O. și P. efectuată în apel, trebuia să

stabilească situația certă a întinderii pretențiilor la

care probabil se referă și Înalta Curte de Casație și Justiție

când a trimis cauza spre rejudecare.

Instanța

nu a ținut cont în elaborarea raportului de expertiză contabilă

de specificul tehnic al unității în care s-au implementat

convertizoarele statice rotorice, acest lucru ducând la erori în interpretarea

algoritmului de calcul și elaborarea economiei realizate (algoritmul

bazându-se pe simple prezumții, date neverificate practic).

Se

susține că simpla răspundere contractuală reținută

atât de către instanța de apel cât și de către

instanța de recurs în primul ciclu procesual, ar trebui să stea la

baza justificării pretențiilor reclamanților câtă vreme tot

instanțele superioare au dat îndrumări obligatorii pentru

judecătorul fondului de a verifica prin expertize tehnice și

contabile dacă s-a utilizat invenția, dacă există beneficii

și care este procentul aferent autorilor.

Instanța

de apel se referă doar la aspectele privind calitatea procesuală

activă a reclamanților și la natura răspunderii juridice

dintre părți însă, nu face nicio referire la îndrumările

instanței de recurs cu privire la probatoriul care le incumbă în

dovedirea stării de fapt.

Astfel,

potrivit îndrumărilor date de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, instanța de fond este ținută să

verifice dacă a fost aplicată efectiv soluția și să

calculeze eventual eficiența economică.

Susținerea

că, doar pe baza contractului din 2000 ar interveni de drept

răspunderea pârâtei SC D. SA este greșită deoarece temeiul de

drept, contractual, trebuie să fie însoțit de probatoriul necesar

dovedirii stării de fapt iar îndrumarea de a se efectua expertiza în

cauză avea rolul de a demonstra sau nu temeinicia cererii indiferent de

numele dispozitivului folosit.

Se arată

că în mod greșit s-a făcut o aplicare a prevederilor

contractului din 2000 în sensul că, instanța de apel nu a observat că,

din totalul cuantumului pretențiilor solicitate de către reclamanți,

li se cuvine numai o cotă de 30%, restul de 70% revenind colaboratorilor.

În fine, recurentul

consideră că în mod greșit instanța de apel a respins

cererea de chemare în garanție a SC F. SRL pe considerentul că intimata

SC D. SA nu a criticat soluția instanței de fond care ar fi analizat

pe fond cererea.

Analizând

recursul declarat prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor

legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție,

constată că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Primul motiv

de recurs vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținându-se, pe de o parte, încălcarea de către

instanța de apel a prevederilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 64/1991,

iar pe de altă parte, a dispozițiilor art. 73, coroborat cu art. 8

din H.G. nr. 1585/2002 privind aprobarea Normelor de determinare a cotei de

profit sau a venitului obținut de titularul unui brevet.

Pentru a fi

incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca instanța de apel

să fi interpretat sau aplicat în mod eronat dispozițiile legale

invocate, ipoteză ce nu se verifică în speța supusă

judecății.

Invocarea de

către

recurentul-pârât a aplicării

greșite a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 64/1991, învederându-se

în acest context că, sub aspectul pretențiilor și a cuantumului

acestora, brevetul de invenție în litigiu era decăzut din perioada de

protecție, astfel că nu li se cuveneau drepturile legale autorilor

invenției respective, nu poate fi primită, deoarece prin acest motiv

de recurs se reiterează de către recurentul pârât unul din aspectele

soluționate irevocabil prin Decizia de casare 4080 din 05 iunie 2012 a Înaltei

Curții de Casație și Justiție.

În

aplicarea art. 315 C. proc. civ., acest aspect nu a făcut obiectul

analizei instanței de apel nici cu ocazia primei rejudecări a

apelului și - cu atât mai puțin - în cadrul judecății

finalizate prin decizia recurată în cauză.

Astfel,

critica nu vizează modul de aplicare sau de interpretare a legii de

către instanța de apel, neavând legătură cu chestiunile

dezlegate prin decizia ce face obiectul prezentului recurs.

Mai

mult, se observă că recurentul pârât formulează susțineri

referitoare la decăderea din drepturi a titularului de brevet pentru a

invoca dreptul de folosire a invenției de către terți, ulterior

decăderii, cu titlu gratuit, drept prevăzut de art. 32 din Legea nr. 64/1991.

Or,

după cum se arată chiar prin motivele de recurs, calitatea de „terț”

a fost analizată de către instanța de apel în raport cu titlul

pe care se fundamentează pretențiile reclamanților, anume

contractul de cesiune din 14 martie 2003, și nu cu brevetul de

invenție, astfel încât, și din acest punct de vedere, nu se

conturează vreo critică de nelegalitate față de

considerentele deciziei recurate.

În

ceea ce privește calitatea de „terț”, prin motivele de recurs s-a

susținut că efectele contractului de cesiune din 14 martie 2003 nu

pot fi extinse asupra întregii societăți, deoarece contractul a fost

încheiat de o subunitate fără personalitate juridică, respectiv I.

Această

susținere tinde să repună în discuție un aspect

tranșat încă din primul ciclu procesual parcurs în cauză, acela

al persoanei care a încheiat cu inventatorii contractul ce reprezintă

cauza cererii de chemare în judecată din speță.

Astfel,

în prima Decizie de casare nr. 4080 din 5 iunie 2012 a Înaltei Curții de

Casație și Justiție s-a menționat că, după cum a

reținut în mod corect instanța de apel, contractul în discuție,

prin care s-au negociat drepturile cuvenite autorilor invenției, a fost

încheiat între reclamanți și SC D. SA, autoarea pârâtei SC D. SA.

În

acest cadru și reținând, în plus, dezlegările din cea de-a doua Decizie

de casare nr. 472/2016 a Înaltei Curții de Casație și

Justiție, prin decizia recurată în cauză a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive, constatându-se

că pârâtul a devenit succesor universal al fostelor societăți,

înființate prin reorganizarea fostei SC D. SA.

Recurentul

- pârât nu a formulat în concret critici față de considerentele

referitoare la calitatea de succesor a pârâtului, ce au pornit de la premisa

că efectele contractului s-au produs, în virtutea principiului

relativității, față de SC D. SA, și, ca atare, asupra

succesorului, astfel încât susținerea tinzând la repunerea în

discuție a unui aspect deja tranșat este inadmisibilă și va

fi respinsă ca atare.

În

ceea ce privește motivul de recurs întemeiat tot pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., ce vizează încălcarea art. 73 din Legea nr.

64/1991 și art. 8 din normele de aplicare a acestei legi referitoare la

aprecierea reală a cuantumului drepturilor patrimoniale cuvenite

reclamanților, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

pe de o parte, că textele legale invocate nu sunt incidente în cauză,

întrucât art. 73 din Legea nr. 64/1991 se referă la scutirea de impozit a

titularului de brevet pentru profitul sau venitul obținut de titularul

prin aplicarea unei invenții, iar doar această finalitate este

avută în vedere prin H.G. nr. 1585/2002 pentru aprobarea Normelor privind

determinarea cotei de profit sau a venitului obținut de titularul unui

brevet, prevăzute de art. 73 din Legea nr. 64/1991.

Pe de altă parte, invocând

aceste prevederi, recurentul tinde să invoce chestiuni referitoare la

modul de calcul al despăgubirilor cuvenite reclamanților.

Astfel,

r

ecurentul justifică nemulțumirea sa

față de stabilirea valorii reale a drepturilor cuvenite

inventatorilor pentru invenția

„Dispozitiv electronic de pornire a

motoarelor asincrone cu rotor bobinat”

prin aceea

că instanța ar fi trebuit să ia în calcul doar elementul comun,

respectiv, principiul de funcționare, așa cum se specifică în

concluziile rapoartelor de expertiză, concluzionându-se că raportul

de expertiză nu se bazează pe date reale, iar cel contabil are la bază

un algoritm, ipotetic, care reprezintă numai o situație

estimativă.

Mai

susține recurentul pârât că, potrivit deciziei de casare,

instanța de apel avea obligația de a administra probe în dovedirea

întinderii pretențiilor reclamaților cu privire la drepturile de

autor solicitate, că nu au fost respectate indicațiile instanței

de trimitere, instanța de apel nepunând în discuție

încuviințarea de probatorii în acest sens și, fără ca

reclamanții să-și demonstreze pretențiile, a fost omologat

un raport de expertiză din ciclul procesual anterior ce nu putea avea

putere probatorie.

Susținerile

recurentului referitoare la cuantumul drepturilor cuvenite inventatorilor,

stabilite de instanță nu pot conduce la reținerea

nelegalității deciziei recurate, ele constituie chestiuni de fapt,

nemulțumiri ale pârâtului referitoare la modul de calcul de către

expert a valorii drepturilor cuvenite reclamanților pentru invenția

realizată. Aceste eventuale nemulțumiri puteau fi concretizate de

pârât în contextul formulării unor obiecțiuni la rapoartele de

expertiză efectuate în cauză sau circumscrise unor posibile obiective

ale expertizelor dispuse în cauză. Or, așa cum a reținut și

Curtea de apel, cu ocazia soluționării apelului, societatea pârâtă

nu a formulat obiecțiuni cu privire la aceste aspecte.

Astfel,

deși pârâta a formulat obiecțiuni cu privire la raportul inițial

de expertiză, instanța de apel a valorificat, în soluția

adoptată, suplimentul la acel raport, întocmit tocmai pe baza

obiecțiunilor, fără ca pârâta să mai formuleze vreo

critică a constatărilor experților din raportul efectiv

valorificat.

În

schimb, pârâta a susținut constant inutilitatea probei cu expertiză,

câtă vreme pârâta nu s-a folosit de invenția reclamanților,

aspect dezlegat ulterior prin Decizia nr. 472/2016 a Înaltei Curții de

Casație și Justiție, în sensul constatării utilizării

invenției în perioada de referință a litigiului.

Drept

urmare, nu pot fi primite aceste motive întrucât nu vizează aspecte de

nelegalitate ale deciziei instanței de apel. Cum în calea de atac a

recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce poate constitui

obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii

pronunțate în apel.

Aceste

critici, care, de altfel, nici nu precizează în ce constă

greșita aplicare a legii și se referă la împrejurări ce nu

pot fi configurate ca fiind critici de nelegalitate nu pot fi încadrate în

motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În

altă ordine de idei, motivul de recurs ce privește interpretarea

actului juridic dedus judecății, respectiv a contractului din 2003

și a clauzelor acestuia și ce ar fi putut atrage incidența art. 304

pct. 8 C. proc. civ., constituie, în fapt, tot o critică asupra

probatoriului administrat în cauză și nu privește modul de

interpretare a contractului, neputând avea drept consecință

reținerea nelegalității deciziei recurate.

Nici

ultima critică formulată de recurentul pârât referitoare la

respingerea cererii de chemare în garanție nu poate fi primită, în

mod just instanța de apel a menținut soluția instanței de

fond privind această cerere. De altfel, recurentul nici nu invocă

care anume dispoziții legale au fost încălcate sau aplicate

greșit de instanța de apel, cu ocazia soluționării acestui

motiv de apel de către instanță.

Cu

privire la excepția nulității recursului, invocată prin

întâmpinare de intimata chemata în garanție SC F. SRL Craiova,

instanța reține că poziția procesuală a acestei

părți este legată de cererea de chemare în garanție, al

cărei regim este supus dispozițiilor art. 60 C. proc. civ. Cum

cererea de chemare în garanție a fost promovată chiar de pârât, intimata

chemată în garanție nu putea invoca excepția nulității

recursului declarat de recurentul pârât pentru care a fost chemată în

judecată, drept urmare, nu poate fi primită excepția

invocată.

Pentru

aceste considerente, se va respinge recursul declarat de pârâtul

SC D. SA

împotriva Deciziei nr. 4539 din 10 noiembrie 2016 a Curții de Apel

Craiova, secția I civilă,

și în baza art.

312 C. proc. civ., se va menține decizia recurată ca fiind

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul SC D. SA împotriva Deciziei nr. 4539 din

10 noiembrie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 26 mai 2017.