ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6774/2013

Decizia nr. 6774/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Guvernul României, Președintele României, următoarele:

- obligarea pârâților să ia măsuri administrative pentru aplicarea corectă a Legii nr. 202/2010,

- aprobarea de către Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele României a retragerii din magistratură a judecătorului care judecă Dosarul nr. x/118/2007 al Tribunalului Constanța,

- obligarea pârâților la plata sumei de 20.000 euro, reprezentând contravaloarea dobânzilor bancare achitate de reclamant băncii, pe perioada de la începerea procesului până în prezent.

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, susținând că, atâta timp cât nu a fost angajată răspunderea delictuală, nu poate fi răspunzător pentru eventualul prejudiciu material suferit de reclamant. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, susținând că excluderea din magistratură este o sancțiune ce se poate aplica doar în cazul angajării răspunderii disciplinare a magistratului în condițiile art. 98 din Legea nr. 303/2004.

Pârâtul Guvernul României a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind atât faptul că temeiul acțiunii este eronat, cât și faptul că solicitarea reclamantului încalcă principiul separației puterilor în stat. Totodată, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale, apreciind că, dat fiind obiectul acțiunii, Guvernul României nu se legitimează procesual pasiv, neavând nici o obligație stabilită de lege în prezentul litigiu.

Pârâtul Statul Român a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, apreciind că nu are nici o obligație legală față de părțile din procesul înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin Sentința civilă nr. 317 CA din 28 iunie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins ca inadmisibile cererile formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, Guvernul României, Președintele României, având ca obiect obligarea pârâților de a lua măsuri pentru aplicarea Legii nr. 202/2010, precum și aprobarea retragerii din magistratură,

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și, în consecință, a respins cererea având ca obiect plata dobânzilor bancare ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că reclamantul a învestit instanța de judecată solicitând aplicarea măsurii excluderii din magistratură pentru magistratul care soluționează un dosar în care reclamantul este parte, obligarea pârâților de a lua măsuri administrative pentru aplicarea Legii nr. 202/2010, precum și obligarea pârâților în solidar la plata dobânzilor bancare în sumă de 20.000 euro, iar întreaga motivare a acțiunii este centrată pe existența unui dosar înregistrat pe rolul instanței de judecată, în care problema litigioasă o constituie dreptul de folosință asupra unui imobil, litigiu în care s-ar fi luat măsura procedurală a suspendării judecății.

Instanța a mai reținut că din succesiunea art. 97, art. 98 alin. (1) și art. 101 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, rezultă că legiuitorul a stabilit în mod expres formele răspunderii judecătorilor, precum și modalitatea în care se angajează răspunderea acestora în formele enunțate de text, astfel că persoana nemulțumită de activitatea unui magistrat are posibilitatea de a sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, iar sancțiunea disciplinară va fi aplicată numai de către acesta, după verificările efectuate.

A constatat instanța că legea îi deschide reclamantului calea sesizării Consiliului Superior al Magistraturii, că numai acest organ are competența recunoscută de lege de a aplica sancțiunile disciplinare magistraților și trebuie anterior sesizat de către orice persoană vătămată într-un drept al său, astfel că reclamantul nu are deschisă calea promovării unei acțiuni în justiție prin care să solicite aplicarea sancțiunii cu excluderea din magistratură.

Instanța a apreciat că este inadmisibilă și cererea având ca obiect obligarea pârâților să ia măsuri administrative pentru aplicarea corectă a Legii nr. 202/2010, deoarece pârâții nu pot fi obligați pe calea unei acțiuni în justiție de a lua măsuri administrative pentru aplicarea legii, atât timp cât aceasta este principala obligație constituțională ce le revine magistraților.

În ceea ce privește cererea având ca obiect obligarea la plata dobânzilor bancare, ca o formă de reparație a prejudiciului pe care reclamantul pretinde că l-a suferit datorită modului în care judecătorul soluționează pricina sa, Curtea a reținut că reclamantul nu a învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală a magistratului și că numai în cazul în care s-ar reține ca fiind întrunite elementele răspunderii civile pentru fapta proprie s-ar pune în discuție răspunderea comitentului și ar fi în discuție angajarea răspunderii pârâților.

Instanța a apreciat că pârâții nu se legitimează ca și comitenți, atâta timp cât nu a fost stabilită răspunderea civilă a magistratului, astfel încât excepția lipsei calității procesual pasive este întemeiată.

Față de toate aceste considerente, instanța, reținând ca întemeiate excepțiile inadmisibilității și a lipsei calității procesual pasive, a respins ca inadmisibile primele două capete de cerere, iar cererea de obligare la plata dobânzilor bancare ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără însă a structura criticile invocate și fără a preciza motivele de casare sau de modificare a hotărârii atacate.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant arată, în esență, că deși este adevărat că C.S.M., prin inspecția judiciară, are posibilitatea să aplice sancțiuni disciplinare, inclusiv excluderea din magistratură, problema ridicată nu se rezolvă numai prin excluderea din magistratură, care este necesară în cazul de față, fără antrenarea răspunderii și a celorlalți pârâți, apți de a rezolva problema de fond, prin adoptarea de norme eficiente, astfel încât nici magistratul care îl înlocuiește pe cel exclus să nu repete aceeași greșeală.

Recurentul-reclamant arată că tocmai de aceea a chemat în fața instanței de contencios pe toți factorii implicați direct sau indirect în înfăptuirea actului de justiție din prezenta cauză, pentru a-i repara daunele.

Mai arată recurentul că instanța de fond nu a motivat măsura respingerii acțiunii față de pârâți; că, pentru a se stabili răspunderea disciplinară, a efectuat procedura plângerii prealabile către Consiliul Superior al Magistraturii și celelalte distinse entități, prin care a arătat starea de fapt și reglementarea ce urma să fie aplicată, solicitând aplicarea C. muncii privind sancțiunile ce se aplică tuturor salariaților care comit abateri în muncă, sancțiunea considerată de acesta cea mai potrivită fiind aceea a înlăturării din rândul magistraților.

Recurentul critică faptul că instanța de fond nu a stăruit în cadrul cercetării judecătorești pentru a afla cauzele care determină Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele României la menținerea în corpul magistraților a acelora care pronunță hotărâri vădit nelegale, cu încălcări esențiale ale legii.

Apreciază recurentul că, în situația în care hotărârea este pronunțată în disprețul legii, acel judecător nu s-a supus legii și nici nu mai este imparțial și altă soluție decât aplicarea unei sancțiuni de îndreptare sau excludere din corpul magistraților, după caz, nu există, astfel că în mod greșit a respins instanța de fond acțiunea ca inadmisibilă.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii.

În speță, instanța de contencios administrativ a fost învestită a se pronunța asupra solicitării reclamantului A. de a dispune obligarea pârâților Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Guvernul României și Președintele României să ia măsuri administrative pentru aplicarea corectă a Legii nr. 202/2010, obligarea pârâților Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele României să dispună retragerea din magistratură a judecătorului care judecă Dosarul nr. x/118/2007 al Tribunalului Constanța, precum și obligarea pârâților la plata sumei de 20.000 euro, reprezentând contravaloarea dobânzilor bancare achitate de reclamant băncii, pe perioada de la începerea procesului până în prezent.

Pronunțându-se în limitele acestei învestiri asupra acțiunii reclamantului, prima instanță a reținut în mod corect temeinicia excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Guvernul României, precum și temeinicia excepției lipsei calității procesual pasive, astfel cum a fost invocată de către pârâți.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

Reglementând obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ, art. 8 din Legea nr. 554/2004 prevede că "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă, sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim".

Dispozițiile articolul 2 lit. o) din legea sus-menționată definesc dreptul vătămat ca fiind "orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ".

În considerarea dispozițiilor art. 28 din aceeași lege, jurisdicția contenciosului administrativ este guvernată, aidoma oricărui proces civil, de principiul disponibilității, consacrat prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanța de fond că este inadmisibilă cererea de obligare a pârâților la aplicarea sancțiunii de excludere din magistratură în raport de dispozițiile art. 97, art. 98 alin. (1) și art. 101 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, potrivit cărora:

- art. 97: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac."

- art. 98 alin. (1): "Judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției"

- art. 101: "sancțiunile disciplinare prevăzute la art. 100 se aplică de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice."

Astfel, din analiza textelor legale sus-citate rezultă că persoana nemulțumită de activitatea unui magistrat are posibilitatea de a sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, singurul organ care are competența recunoscută de lege de a aplica sancțiuni disciplinare magistraților și care trebuie sesizat anterior promovării unei acțiuni în justiție prin care să se solicite aplicarea sancțiunii cu excluderea din magistratură.

Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond este întemeiată și în ceea ce privește respingerea ca inadmisibilă a cererii având ca obiect obligarea pârâților să ia măsuri administrative pentru aplicarea corectă a Legii nr. 202/2010, în raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004 care prevăd obligația judecătorului de a aplica legea. Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond că pârâții nu pot fi obligați pe calea unei acțiuni în justiție să ia măsuri administrative pentru aplicarea legii, atâta timp cât aceasta este principala obligație constituțională și legală ce le revine magistraților.

În ceea ce privește cererea având ca obiect obligarea la plata dobânzilor bancare, ca o formă de reparație a prejudiciului pe care reclamantul pretinde că l-a suferit datorită modului în care judecătorul soluționează pricina sa, în mod corect a reținut instanța de fond că reclamantul nu a învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală a magistratului pentru fapta proprie, pentru a se pune în discuție răspunderea comitentului și angajarea răspunderii pârâților în calitate de comitenți.

Or, pentru a avea calitatea de parte în proces, aceasta trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

Cum una dintre condițiile necesare angajării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului este existența raportului de prepușenie, se poate observa că o asemenea condiție nu este îndeplinită în speță, deoarece din motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată nu reiese, în ceea ce privește cererea având ca obiect obligarea la plata dobânzilor bancare, ca o formă de reparație a prejudiciului pe care reclamantul pretinde că l-a suferit datorită modului în care judecătorul soluționează pricina sa, că între pârâți și reclamant ar exista vreun raport juridic de drept material care, prin prezenta cerere, să poată fi transpus într-un raport de drept procesual.

Astfel, împrejurarea că persoanele se adresează instanțelor de judecată care pot pronunța hotărâri nefavorabile unei/unor părți nu deschide acestora calea formulării unei cereri prin care să solicite unor instituții cu care nu au raporturi juridice să repare prejudiciile pe care le afirmă.

Pe de altă parte, răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată în art. 96 din Legea nr. 303/2004, care la alin. (4) stabilește următoarele: "(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară".

Pe de altă parte, Înalta Curte reține faptul că soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, respectiv ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, menținută de către instanța de control judiciar, face de prisos examinarea celorlalte cereri și susțineri ale recurentului, care privesc fondul litigiului dedus judecății.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de nici unul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 317/CA din 28 iunie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2013.

Procesat de GGC - MI