ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1335/2016

Decizia nr. 1335/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 20 august 2012, reclamanta SC A. SA în reorganizare judiciară, a chemat în judecată pe pârâții Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România (denumită în continuare U.N.E.J.), Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești din România (denumită în continuare C.A.E.J.R.), Ministerul Justiției și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună: 1. constatarea nulității absolute a prevederilor art. 31 din Statutul Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești; 2. angajarea răspunderii legale a acestei pârâte în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești republicată și obligarea la plata sumei de 2.059.327 RON și a dobânzilor aferente sumei precizate; 3. obligarea celorlalte pârâte în solidar cu pârâta Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești la plata sumei de 2.059.327 RON și a dobânzilor aferente sumei precizate, în condițiile dispozitivului sentinței nr. 174 din 16 octombrie 2010 pronunțate de Tribunalul Hunedoara în Dosarul civil nr. x/97/2009.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România și a Casei de Asigurări pentru Asigurarea de Răspundere Civilă a Executorilor Judecătorești, sau după caz, numai obligarea Casei de Asigurări pentru Asigurarea de Răspundere Civilă a Executorilor Judecătorești, la plata sumei de 2.059.327 RON și a dobânzilor aferente sumei precizate, în condițiile dispozitivului sentinței nr. 174 din 16 octombrie 2010 pronunțate de Tribunalul Hunedoara în Dosarul civil nr. x/97/2009.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că, în temeiul sentinței civile nr. 174 din 16 octombrie 2010 a Tribunalului Hunedoara, pronunțată în Dosarul nr. x/97/2009, prin care pârâta B.E.J. B. a fost obligată să achite suma de 2.059.327 RON, a formulat cererea de executare silită din 04 octombrie 2010, fiind înregistrat pe rolul B.E.J. C. dosarul execuțional nr. x/2010. În vederea încasării creanței asupra debitoarei, prin intermediul executorului judecătoresc au fost promovate mai multe forme de executare, respectiv somarea executorului judecătoresc, poprirea conturilor bancare ale debitoarei, înființarea mai multor popriri în mâinile unor terțe instituții bancare, înființarea mai multor popriri în mâinile unor terțe societăți comerciale, multiple deplasări la sediul B.E.J. B., în vederea urmăririi bunurilor mobile sau imobile ale debitoarei.

Arată reclamanta că, în ciuda variatelor și multiplelor forme de executare silită, la aproape doi ani de la declanșarea executării silite nu s-a reușit încasarea nici măcar parțială a sumei ce a fost consemnată în titlul executoriu, acest fapt datorându-se practicilor dolosive ale debitoarei, prin care s-a sustras de la executare.

Astfel, deși a fost notificată în mod repetat debitoarea despre faptul deplasării reclamantei la sediul său, în vederea executării silite, nicio persoană nu a fost găsită la sediul acesteia, așa cum de altfel rezultă din chiar procesele-verbale de executare. De la data înființării popririi asupra conturilor executorului judecătoresc, în aceste conturi nu a mai fost încasat nici un onorariu. Toate sumele reprezentând onorariile executorului judecătoresc urmărit sunt încasate în contul de consemnare debite și, ulterior, din dispoziția executorului judecătoresc, sunt încasate de proprii salariați ai B.E.J B. Toți creditorii sau debitorii în mâinile cărora s-au înființat popriri, tocmai în scopul recuperării creanței precizate, au comunicat faptul ca nu datorează sume de bani către debitoare.

Pentru acest comportament al său reclamanta a promovat mai multe plângeri penale și chiar a adresat Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România și Camerei Executorilor Judecătorești Alba o serie de sesizări și petiții, însă nici aceste demersuri nu au determinat debitoarea sa se supună executării silite și nici nu au condus la încasarea creanței.

În privința angajării răspunderii Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești, arată reclamanta că sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești privind asigurarea de răspundere profesională a executorilor judecătorești.

Arată că deși textul de lege își are originea într-o lege ordinară, la data de 28 martie 2003 pârâta U.N.E.J.R., prin lucrările Congresului al II-lea, a ratificat statutul Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești, în sensul limitării răspunderii asigurătorului la suma de 1.000 RON, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat cu prilejul desfășurării acestui congres.

Arată că modificarea statutului Casei este nelegală și, implicit, nulă absolut întrucât o lege organică, care ab initio instituia o răspundere nelimitată a Casei de Asigurări pentru Asigurarea de Răspundere Civilă a Executorilor Judecătorești, a fost modificată printr-un alt act decât printr-o lege ordinara iar, prin modificarea survenită ulterior, a fost prejudiciată pe tărâm delictual tocmai datorită limitării răspunderii asigurătorului. În acest mod a fost golita de conținut răspunderea instituita anterior prin dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.

Arată că o lege ordinară, care a instituit la data promulgării o răspundere nelimitată a Casei, nu poate fi modificată în mod legal de către un Congres, fie el și al U.N.E.J.R., iar, pe de altă parte, pentru că sintagma „condiții stabilite prin statutul propriu, aprobat de Congres” nu se referă la aptitudinea Congresului U.N.E.J.R. de a limita cuantumul de răspundere al Casei, ci de a stabili numai condițiile de funcționare ale Casei de Asigurări.

Mai arată reclamanta că răspunderea U.N.E.J.R. poate fi angajata și pe tărâmul prevederilor art. 29 din Legea nr. 188/2000, potrivit căruia „(1) Executorii judecătorești din România se constituie în Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, organizație profesională cu personalitate juridică, formată din toți executorii judecătorești numiți potrivit legii”.

Considerând ca executarea unei hotărâri judecătorești constituie parte integrantă a procesului civil, în accepțiunea art. 6 parag. 1 (cauza Hornsby v. Greece, 19 martie 1997) și ca Statului îi revine o obligație pozitivă de a organiza un sistem de punere în executare a hotărârilor judecătorești care să fie eficient din punct de vedere normativ și jurisprudențial, sistem care trebuie pus în aplicare fără întârziere (Fuklev v. Ukraine, 7 iunie 2005), arată reclamanta că în prezența obligației pozitive a autorităților statului de a acționa pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, inactivitatea acestora angajează răspunderea statului, în temeiul art. 6 parag. 1 din Convenție (Scollo v. Italy, 28 Septebrie 1995). Statului îi revine obligația de a se echipa cu un arsenal de instrumente juridice apte și suficiente pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor pozitive care îi incumbă (Ruianu v. România).

În calitate de posesor al forței publice, Statul trebuie să acționeze cu diligență pentru a asista creditorul în executarea unei hotărâri judecătorești (Fociac v. România). Mai mult decât atât, apreciază ca refuzul executorului de a se supune dispozitivului sentinței precizate, în sensul plății sumelor la care a fost obligat de instanța de judecată, constituie abatere disciplinară grava, nesancționată de către instituțiile cu prerogative de control ale Ministerului Justiției, în pofida nenumăratelor plângeri și sesizări adresate acestor instituții, cu atât mai mult cu cât faptele imputate cad în sarcina unei persoane care are competența exclusivă de a executa sentințe judecătorești în numele Președintelui României și în virtutea suveranității statului.

La data de 29 aprilie 2013, pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, admisă de instanța la termenul de judecata din data de 13 septembrie 2013.

La data de 17 octombrie 2013, pârâta Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, excepție unită cu fondul cauzei, la termenul din 13 septembrie 2013.

În ședința de judecată din data de 13 septembrie 2013, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 49 din 17 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea acestei pârâte la plata sumei de 2.059.327 RON și dobânzi aferente, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală, a admis, în parte, acțiunea reclamantei SC A. SA, a anulat prevederile art. 31 din Statutul Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești și, pe cale de consecință, a obligat pârâta Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești la plata sumei de 2.059.327 RON și dobânzi aferente, conform sentinței civile nr. 174 din 16 iunie 2010 pronunțate de Tribunalul Hunedoara.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâta Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești din România și reclamanta SC A. SA.

Apelanta-reclamantă a arătat, contrar argumentelor instanței de fond, în baza cărora a fost admisă excepția lipsei calități procesuale pasive a U.N.E.J.R., că, în raport de temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare in judecata, respectiv art. 1349, 1381, 1382 și urm. noul C. civ., și față de conduita delictuală a pârâtei U.N.E.J.R., constatată și reținută în considerentele sentinței chiar de prima instanța, se impunea admiterea acțiunii așa cum aceasta a fost formulată în subsidiarul acesteia, în sensul obligării, în solidar, alături de pârâta Casa de Asigurări pentru Asigurarea de Răspundere Civilă a Executorilor Judecătorești și a pârâtei Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din Romania.

În motivarea apelului său, apelanta-pârâtă Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești a arătat că sentința atacată a fost pronunțată de către o instanță necompetentă material, atât din punct de vedere funcțional, cât și din punct de vedere procesual, întrucât, față de obiectul litigiului, competența de soluționare ar fi aparținut Curții de Apel București, secția de contencios administrativ

Prin decizia civilă nr. 552 din 9 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost anulat apelul apelantei-reclamante A. SA, ca fiind introdus de o persoană fără calitate de reprezentant, a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești din România, fiind anulată sentința civilă nr. 49 din 17 ianuarie 2014 a Tribunalului București și trimisă cauza spre competentă soluționare Secției de contencios administrativ a Curții de Apel București.

Pronunțând această decizie, instanța de apel a reținut, cu privire la apelul promovat de pârâta Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești din România, că, în privința primului motiv de critică, referitor la excepția de necompetență, pârâta invocă, în esență, caracterul administrativ al litigiului, natură juridică ce este de natură să atragă competența altei instanțe decât cea care a judecat în primă instanță.

A reținut Curtea că obiectul cererii de chemare în judecată constă în anularea unui act administrativ, reprezentat de Statul Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești și acordarea unor despăgubiri bănești, ca o consecință a invalidării acestui act, prin raportare la sentința nr. 174/2010 a Tribunalului Hunedoara.

Făcând referire la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 și constatând că litigiul se poartă între un particular și o autoritate publică, fiind determinat de adoptarea Statului Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești, ce constituie un act administrativ cu caracter normativ, Curtea a reținut că prezenta cauză este de contencios administrativ, neavând natură civilă, în mod eronat fiind soluționată de către o instanță civilă.

Cauza a fost înregistrată, spre rejudecare pe fond, pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 20 martie 2015.

La data de 06 aprilie 2015, pârâta Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești a depus întâmpinare, intitulată concluzii scrise, prin care a invocat excepția prematurității acțiunii, prin prisma dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru lipsa procedurii prealabile.

La termenul de judecată din data de 06 aprilie 2015, Curtea a respins excepția de necompetență materială, invocată de reclamantă, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei U.N.E.J.R. De asemenea, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepția inadmisibilității acțiunii în anularea art. 31 din Statut, pentru lipsa procedurii prealabile.

Tot la termenul de judecată din 06 aprilie 2015, Curtea a pus în discuție și excepția prescripției dreptului material la acțiune pe acțiunea în pretenții, excepție a cărei soluționare ce a fost prorogată pentru lămuriri pentru termenul din 27 aprilie 2015, când a fost unită cu fondul cauzei.

Prin sentința nr. 1318 din 11 mai 2015, Curtea de Apel București a respins cererea reclamantei SC A. SA prin Administrator D. și SPRL E. SPRL în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, Ministerul Justiției și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice având ca obiect anularea art. 31 din Statutul Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești, ca inadmisibilă, având în vedere lipsa procedurii prealabile.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere având ca obiect plata de despăgubiri și a respins cererea având ca obiect obligarea pârâtelor Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești și Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești din România la plata despăgubirilor în cuantum de 2.059.327 RON, precum și a dobânzilor aferente, ca prescrisă.

A respins acțiunea îndreptată împotriva pârâților Ministerul Justiției și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești din România, în raport de cererea privind obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 2.059.327 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei, Curtea a reținut că problema calificării juridice a cererii de chemare în judecată a fost deja tranșată în mod irevocabil prin decizia nr. 552 din 09 decembrie 2014 a Curții de Apel București, prin care s-a statuat că obiectul cererii de chemare în judecată constă în anularea unui act administrativ, reprezentat de Statul Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești și acordarea unor despăgubiri bănești, ca o consecință a invalidării acestui act, prin raportare la sentința civilă nr. 174/2010 a Tribunalului Hunedoara.

Deși reclamanta a susținut în mod constant în fața instanței de contencios administrativ că obiectul cererii sale constă într-o acțiune în pretenții civile, reprezentând obligarea pârâților, în solidar, la repararea unui prejudiciu cauzat ca urmare a faptelor acestora, litigiul având așadar o natură pur civilă, Curtea a constatat că aceasta nu a promovat calea de atac a recursului împotriva deciziei nr. 552/2014 a Curții de Apel București, prin care s-a dat o altă calificare juridică cererii sale.

Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că orice argumente contrare calificării date în mod irevocabil în apel, într-un prim ciclu procesual, nu au relevanță cu ocazia rejudecării cauzei și nu pot fi avute în vedere în urma admiterii apelului și a anulării sentinței instanței de fond, cu stabilirea competenței de soluționare la o instanță de contencios administrativ.

Având în vedere că în privința calificării juridice a cererii de chemare în judecată Curtea nu mai poate interveni, fiind ținută de soluția dată în apel de secția civilă a Curții de Apel București, în mod corespunzător și în privința termenului de prescripție aplicabil acțiunii în despăgubire, incidente devin prevederile art. 18 alin. (3) și (4) și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Termenul de prescripție pentru acțiunile în despăgubiri, de competența instanțelor de contencios administrativ, este un termen unic, de 1 an de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască întinderea pagubei, indiferent dacă actul a cărui anulare se solicită are caracter normativ sau individual.

A constatat instanța de fond, din înscrisurile atașate la dosarul cauzei, că momentul la care reclamanta a luat cunoștință de existența și întinderea pagubei este situat cel mai târziu la data de 10 septembrie 2008, când acesteia i-a fost comunicat de către SC Banca F. extrasul de cont, din care rezultă că a fost supusă de executor unei duble popriri a aceleiași sume.

Prin raportare la acest moment, al cunoașterii pagubei și al cunoașterii celui răspunzător de ea, Curtea a apreicat că dreptul material la acțiune al reclamantei, pentru formularea ambelor capete de cerere, a luat naștere cel mai târziu la nivelul lunii septembrie a anului 2008, împlinindu-se cu mult înaintea promovării prezentei acțiuni, respectiv anterior datei de 20 august 2012.

Instanța a înlăturat susținerile reclamantei, potrivit cărora prejudiciul a fost cauzat ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătorești prin care executorul a fost obligat la plata unei sume de bani, reținând că nu acesta este faptul cauzator de prejudicii, potrivit propriilor susțineri din cuprinsul acțiunii, ci existența unei duble popriri a conturilor, prin dubla executare a aceleiași creanțe, acesta fiind singurul aspect care are legătură cu modul de executare a atribuțiilor specifice de către executorul judecătoresc, de natură a atrage răspunderea asiguratorului.

Deși reclamanta invocă în mod constant obligația de garanție a pârâtei Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești, pentru modul în care executorul își îndeplinește atribuțiile profesionale, în litigiul având ca obiect plata sumei de 2.059.327 RON aceasta nu a formulat o cerere de chemare în garanție a pârâtei, ocazie cu care ar fi avut posibilitatea să formuleze și orice apărări în legătură cu plafonul de despăgubire stabilit prin Statut, pe calea excepției de nelegalitate.

Neprocedând în acest mod, reclamanta a ieșit din termenul de prescripție de 1 an stabilit de art. 19 din Legea nr. 554/2004, termen care curge, astfel cum s-a constatat anterior, de la data cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de aceasta, atât pentru debitorul principal cât și pentru asigurător, respectiv cel mai târziu de la finele lunii septembrie 2008.

Împotriva sentinței nr. 1318/2015 a Curții de Apel București a formulat recurs reclamanta SC A. SA, în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar – Consorțiul D. și E. SPRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a adus, în esență, următoarele critici sentinței atacate:

- În mod greșit instanța de fond a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

S-a arătat că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut sau a avut reprezentarea faptului că se află în imposibilitatea de a executa sentința civilă nr. 174 din 16 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Hunedoara împotriva B.E.J. B., respectiv după data de 04 octombrie 2010, data punerii în executare a sentinței și nu de la data la care a avut reprezentarea faptului că a suferit un prejudiciu.

De asemenea, s-a susținut de recurentă că, prin modificarea nelegală din anul 2003 a Statutului Casei de Asigurări a Executorilor, a fost prejudiciată tocmai datorită limitării răspunderii asigurătorului și implicit imposibilitatea sa de a recupera integral paguba, fiind golită de conținut instituția prevăzută de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.

- În mod greșit a fost soluționată de instanța de fond excepția inadmisibilității, vizând lipsa procedurii prealabile.

S-a menționat de recurentă că, față de parcurgerea primului ciclu procesual, finalizat prin casarea în apel a sentinței nr. 49 din 17 ianuarie 2014 a Tribunalului București pronunțată în cauza nr. x/3/2012, lipsa procedurii prealabile a fost suplinită de judecarea fondului cauzei anterior precizate.

Intimata Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești din România a formulat întâmpinare și Concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului cu consecința menținerii sentinței nr. 1318/2015, apreciată ca temeinică și legală, fiind combătute criticile recurentei.

Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești a depus la dosar Concluzii scrise.

Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția tardivității formulării recursului invocată de Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești, reține că aceasta nu este întemeiată.

Analizând actele dosarului, se constată că sentința recurată a fost comunicată recurentei la 03 august 2015, recursul fiind înregistrat prin fax la data de 19 august 2015, astfel că, în raport de disp. art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul a fost formulat în termenul legal.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-reclamantă, reține că acesta este nefondat.

Se impune a sublinia că instanța de fond, în cuprinsul sentinței recurate, a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată constă în anularea parțială a unui act administrativ cu caracter normativ, respectiv art. 31 din Statutul C.A.E.J. și acordarea unor despăgubiri, ca urmare a invalidării parțiale a acestui act.

De altfel, aceste aspecte nu au făcut obiectul unor critici în calea de atac a recursului, cadrul procesual fiind definitiv stabilit.

Criticile privind greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cererea având ca obiect plata de despăgubiri solicitate în contradictoriu cu C.A.E.J.R. și U.N.E.J., cât și a excepției inadmisibilității acțiunii vizând anularea art. 31 din Statutul C.A.E.J.R. pentru lipsa procedurii prealabile, sunt neîntemeiate.

În mod corect a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile, având în vedere următoarele considerente:

Conform prevederilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ. – 1865 (art. 193 noul C. proc. civ.), sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.

Dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc faptul că „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia”.

Potrivit prevederilor art. 7 alin. (1

1

) din aceeași lege „în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând”.

Dat fiind faptul că reclamanta a solicitat anularea art. 31 din Statutul Casei de Asigurări a Executorilor Judecătorești, act administrativ normativ, aceasta putea formula plângerea prealabilă oricând, astfel cum impun în mod imperativ dispozițiile legale menționate/citate anterior.

Cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile administrative, sancțiunea este respingerea acțiunii ca inadmisibilă, urmare a admiterii excepției procesuale de fond a neîndeplinirii procedurii prealabile în termenele și condițiile prev. de dispozițiile art. 7 alin. (1) și art. 7 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

Prin urmare, soluția instanței de fond este confirmată de instanța de recurs, referirile reclamantei-reclamante la fondul cauzei fiind fără relevanță.

Instanța de recurs reține că soluția de respingere a solicitării reclamantei privind despăgubirile în cuantum de 2.059.327 RON și a dobânzii aferente, este corectă.

Din modul de formulare a acțiunii rezultă că incidente în cauză sunt în principal disp. art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, potrivit cărora: „(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)”.

De asemenea, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8, art. 11, art. 18 din Legea nr. 554/2004, rezultă regula acțiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cuprinsul căreia, un capăt al cererii privește plata de despăgubiri pentru repararea pagubei și înlăturarea consecințelor vătămătoare ale actului administrativ nelegal.

Calea procesuală prevăzută de art. 19 este una de excepție, la care reclamanta putea apela atunci când aceasta, în mod rezonabil, nu avea posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă la de data formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prev. de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la solicitarea privind despăgubirile, legiuitorul a prevăzut expres că termenul prev. de art. 19 alin. (1) din acest act normativ este un termen de prescripție care curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În mod corect instanța de fond a reținut că momentul în care reclamanta a cunoscut paguba este momentul în care i s-a adus la cunoștință dubla executare a creanței cât și persoana care a generat acest fapt, prin extrasul de cont nr. 88 comunicat și cunoscut de reclamantă la data de 10 septembrie 2008.

Mai mult, analizând cuprinsul sentinței civile nr. 174 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Hunedoara, se constată că reclamanta, în motivarea acțiunii ce a făcut obiectul acestui dosar, de obligare a pârâtei B. și B.E.J. B., a susținut că „prin adresele din 25 septembrie 2009 și din 24 noiembrie 2009 a solicitat restituirea sumei de 2.059.327 RON, însă pârâta a refuzat”.

Astfel, la aceste date reclamanta în mod cert, clar cunoștea întinderea pagubei.

Deci, în raport de aceste date, de faptul că acțiunea a fost formulată de reclamantă la 20 august 2012, rezultă că a fost nesocotit termenul de prescripție prev. de art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă solicitarea privind despăgubirile în sumă de 2.059.327 RON și a dobânzilor aferente.

Argumentele recurentei-reclamante potrivit cărora momentul la care SC A. SA a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba este de fapt momentul în care societatea a avut reprezentarea faptului că se află în imposibilitate de a pune în executare sentința civilă nr. 174 din 16 octombrie 2010, sunt străine de orice interpretare a instituției prescripției.

De asemenea, faptul cauzator de prejudiciu nu este imposibilitatea ducerii la îndeplinire a dispozitivului unei sentințe judecătorești, ci chiar existența unei duble popriri asupra contului reclamantei.

De altfel, sentința nr. 174/2010 a confirmat susținerile reclamantei privind dubla executare a sumei de 2.059.327 RON, fapt cunoscut și afirmat de reclamantă în cuprinsul acțiunii soluționată prin această hotărâre judecătorească.

În altă ordine, întrucât cererea privind despăgubirile solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de existența unei acțiuni, respectiv hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea privind anularea totală/parțială a actului administrativ și având în vedere că a fost confirmată soluția de respingere a acțiunii având ca obiect anularea parțială a actului administrativ normativ menționat, reclamanta nu poate obține, în niciun caz o soluție, favorabilă, în sensul solicitat/urmărit de aceasta.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului invocată de Casa de Asigurări a Executorilor Judecătorești.

Respinge recursul formulat de SC A. SA prin administrator judiciar Consorțiul D. și E. SPRL împotriva sentinței nr. 1318 din 11 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2016.