ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 840/2016

ÎNALTA CURTE DE G.AȚIE ȘI JUSTIȚIE

Decizia nr. 840/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestația la executare înregistrata la data de 4 martie 2013 la Judecătoria Deva, sub nr. de Dosar nr. x/221/2013, contestatoarea SC A. SA în contradictoriu cu creditoarea B. a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună anularea executării silite și a formelor de executare întocmite de B. în baza Ordinului nr. 5 din 30 ianuarie 2013 a vicepreședintelui B..

În motivarea contestației la executare s-a arătat că prin

respectivul

ordin s-a

ordonat înființarea popririi asupra conturilor mai multor societăți identificate prin anexa la ordin, între care și societatea contestatoare, până la concurența sumei de 80.279,27 lei. A menționat contestatoarea că despre această înființare a popririi a aflat de la SC C. SA la data de 14 februarie 2013. S-a susținut nelegalitatea actelor de executare silită pe motiv că acestea trebuie efectuate de către executorii fiscali, iar vicepreședintele B. nu face parte din această categorie, astfel încât ordinul de înființare a popririi este ilegal.

Pe de altă parte, contestatoarea a învederat că suma pentru care s-a înființat poprirea nu este datorată, în condițiile în care aceasta a încheiat cu D. Convenția de eșalonare din 28 martie 2003, cu o durată de 60 de luni, convenție ce privea aceeași creanță pentru care s-a înființat poprirea. Se arată că contestatoarea a respectat eșalonarea stabilită, efectuând plăți către bugetul consolidat până la concurența sumei prevăzută în convenția de eșalonare.

Intimata-creditoare B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Judecătoriei Deva, în motivarea căreia a indicat faptul că, în speță, competența aparține exclusiv Curții de Apel București prin interpretarea art. 2 rap. la art. 44-45 din O.U.G. nr. 51/1998.

De asemenea a invocat excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, prevăzută de art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, solicitând respingerea acțiunii față de prevederile art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, care arată că „judecătorul nu va primi cererea fără dovada îndeplinirii obligației de comunicare”.

S-a invocat de către intimată tardivitatea contestației solicitându-se să se verifice depunerea acesteia în termenul legal de 15 zile, prevăzut de art. 401 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei intimata a solicitat respingerea contestației la executare.

Prin sentința civilă nr. 2339 din 26 aprilie 2013 Judecătoria Deva a admis excepția necompetenței materiale invocată de intimată și a declinat competența de soluționare a cauzei către Curtea de Apel București, unde cauza și-a păstrat numărul unic de dosar.

După înregistrarea cauzei pe rolul Curții de Apel București s-a dispus și citarea chematei în garanție E. Hunedoara.

Chemata în garanție E. Hunedoara a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în motivarea căreia a arătat că D. garantează valabilitatea, realitatea și actualitatea creanțelor transferate, iar nu E. Hunedoara.

Prin sentința civilă nr. 80 din 24 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile tardivității formulării contestației și inadmisibilității, respingând ca nefondată contestația la executare iar cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut în esență, în ceea ce privește excepția tardivității formulării contestației, faptul că aceasta este neîntemeiată față de împrejurarea că, pentru aprecierea tardivității Curtea nu se poate raporta decât la data indicată de contestatoare ca moment al luării la cunoștință, respectiv 14 februarie 2013, față de care aceasta se afla în termen pentru a contesta măsura de executare.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației, Curtea a constatat că obligația prevăzută de art. 46 alin. (1) din O.U.G. nu poate fi interpretată de o manieră ce ar nega liberul acces la instanță. Astfel, comunicarea cererii și a actelor pe care se întemeiază aceasta trebuie văzută ca o garantare a dreptului la apărare a părții adverse (intimată) și a posibilității de asigurare a contradictorialității, eventual de asigurare a unei soluționări amiabile, iar nu ca un impediment absolut.

Asupra fondului contestației la executare, s-a reținut că, în ceea ce privește modalitatea de efectuare a popririi, B.-ul este organ de executare fiscală, în condițiile art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998, iar, conform art. 42 alin. (1) din același act normativ, avea posibilitatea de blocare a conturilor bancare a debitoarei prin poprire, astfel încât nu se poate vorbi de o nelegalitate a respectivului Ordin și implicit, a actelor subsecvente.

Față de soluția formulată pe cererea principală (contestația la executare), de respingere, și reținând caracterul subsidiar al chemării în garanție, Curtea a constatat că cererea de chemare în garanție a rămas fără obiect, nemaifiind necesară analizarea susținerilor chematei în garanție ce privesc calitatea sa procesual pasivă sau fondul chemării în garanție.

Prin Decizia civilă nr. 1882 din 27 mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de G.ație și Justiție în Dosarul nr. x/221/2013, a fost admis recursul declarat de către contestatoarea SC A. SA Deva, împotriva evocatei hotărâri fiind casată sentința civilă nr. 80 din 24 septembrie 2013, a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare, s-au apreciat ca fondate susținerile contestatoarei în sensul că motivarea instanței de fond este în contradicție cu probele administrate în cauză, reținându-se că în fapt prima instanță nu a avut în vedere și nu a examinat înscrisurile depuse de contestatoare prin adresa nr. 34 din 3 iunie 2013, prin care aceasta a susținut că a făcut dovada efectuării plăților către F. conform convenției. De asemenea, Înalta Curte a apreciat că se impune efectuarea unei expertize prin care să se stabilească dacă debitoarea a respectat condițiile de plată din convenție, dacă eventualele plăți ulterioare au fost făcute după notificarea cesiunii către debitorul cedat, dacă sumele au fost achitate în contul creanței cedate, cu determinarea eventualului debit rămas de încasat.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 2 septembrie 2014 sub nr. x/221/2013*.

A fost administrată în cauză proba cu înscrisuri și proba cu expertiza contabilă cu obiectivele stabilite prin încheierea din data de 20 noiembrie 2014, fiind depus la dosar raportul de expertiză întocmit.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 102 din 11 iunie 2015 a admis contestația la executare formulată de contestatoarea SC A. SA.

A anulat executarea silită și formele de executare întocmite de B. în baza Ordinului nr. 5 din 30 ianuarie 2013 a vicepreședintelui B.

A obligat intimata la plata către contestatoare a sumei de 3699 lei cheltuieli de judecată.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție E. Hunedoara.

A admis cererea de chemare în garanție.

A obligat chemata în garanție E. Hunedoara la plata către B. a sumei de 89.279,27 lei.

A obligat chemata în garanție la plata către intimată a sumei de 3.699 lei cheltuieli de judecată efectuate de contestatoare.

În fundamentarea acestei hotărâri instanța de fond, în rejudecare, a reținut, în esență, față de probatoriul administrat că

suma ce face obiectul executării silite a fost achitată de către contestatoare în perioada

15 august 2003 - 11 martie 2008, susținerile contestatoarei expuse în cuprinsul precizărilor depuse la dosar pentru termenul din data de 28 mai 2015 nefiind considerate ca relevante pentru admiterea cererii de chemare în judecată față de obiectul acesteia, întrucât sumele de bani reținute în contul B. la care se face referire nu privesc fondul cererii de chemare în judecată.

Constatând culpa procesuală a intimatei determinată de admiterea contestației la executare, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța a obligat intimata la plata către contestatoare a sumei de 3.699 lei cheltuieli de judecată (199 lei taxa de timbru și timbru judiciar, 1.000 lei onorariu expert și 2.500 lei onorariu avocat).

Curtea a reținut că intimata B. a formulat cerere de chemare în garanție a G. Hunedoara, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 95/2003.

Chemata în garanție a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cererea de chemare în garanție, apreciind că obligația de garanție revine potrivit art.

6 din O.U.G. nr. 95/2003 D. și nu G. Hunedoara. Excepția a fost apreciată ca neîntemeiată având în vedere că, în fapt, astfel cum a susținut și chemata în garanție E. Hunedoara, aceasta a predat soldul neachitat către H., încheindu-se în acest sens protocolul din 25 februarie 2004, procesul verbal de predare-primire din 19 ianuarie 2004 fiind încheiat între chemata în garanție și H. (în prezent B.), astfel încât calitatea procesuală a acesteia este justificată.

În ceea ce privește fondul cererii de chemare în garanție, Curtea a reținut că garanția valabilității, realității și actualității creanței transferate de către E. Hunedoara, către B., revine potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 95/2003 chematei în garanție, plățile fiind efectuate către chemata în garanție E. Hunedoara în loc de-a fi efectuate în contul B. din culpa chematei în garanție.

Chemata în garanție a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligată B., ca urmare a admiterii cererii de chemare în garanție și a solicitării B. de obligare a chematei în garanție la plata oricăror sume de bani în privința cărora B. va cădea în pretenții.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs chemata în garanție E., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție formulată de B. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, sau pe fond, respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând examinarea criticilor din perspectiva art. 304

1

C. proc. civ.

Consideră recurenta-chemată în garanție că sentința recurată este criticabilă atât în ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a G. Hunedoara, cât și cu privire la fondul cererii de chemare în garanție.

În ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a G. Hunedoara, recurenta apreciază că aceasta în mod eronat a fost respinsă de instanța de fond, soluția dată excepției constituind rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 3 din O.U.G. nr. 95/2003 privind preluarea de către H. a unor creanțe bugetare în vederea înG.ării și virării lor la F., conform cărora D. garantează valabilitatea, realitatea și actualitatea creanțelor transferate, precum și legalitatea titlurilor de creață și a titlurilor executorii aferente.

Consideră recurenta că legitimarea procesuală pasivă în prezenta cauză aparține D. și nu G. Hunedoara întrucât nu există identitate între persoana chemată în garanție (G. Hunedoara) și persoana obligată în raportul dedus judecății, condiție obligatorie în justificarea calității procesuale pasive.

În ceea ce privește soluționarea pe fond a cererii de chemare în garanție, recurenta-chemată în garanție apreciază că hotărârea primei instanțe este criticabilă, aducând în susținere următoarea argumentație.

Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 95/2003 „D. garantează valabilitatea, realitatea și actualitatea creanțelor transferate, precum și legalitatea titlurilor de creanță și a titlurilor executorii aferente” și nu G. Hunedoara.

Instanța de fond, în mod eronat, a reținut că, în fapt, contestatoarea SC A. SA ar fi respectat condițiile impuse prin Convenția încheiată la data de 28 martie 2003 între I. și SC J. SA pentru acordarea de înlesniri la plata obligațiilor la F. conform prevederilor O.U.G. nr. 40/2002, cu modificările și completările ulterioare și Ordinului președintelui D. nr. 132/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura și competența de acordare a înlesnirilor la plata obligațiilor restante la F., în condițiile în care prin Adresa din 28 octombrie 2003, comunicată contestatoarei prin poștă cu confirmare de primire, recurenta i-a adus la cunoștință acesteia că nu a respectat condițiile și termenele de acordare a înlesnirilor la plată din Convenția din data de 28 martie 2003 și nici nu a făcut dovada că până la data de 30 septembrie 2003 s-au achitat toate obligațiile la F. conform art. 4 alin. (1) de la cap. II - Secțiunea a III-a din O.G. nr. 86/2003 privind unele reglementări în domeniul financiar, cu modificările și completările ulterioare, fapt care a determinat anularea convenției încheiate între D. și SC A. SA, fiind aplicabile prevederile art. 25 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare și art. 40 alin. (1) din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Se arată că în conformitate cu prevederile art. 1 și art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 95/2003, creanțele bugetare restante la data de 30 iunie 2003 aflate în evidența D. au fost cesionate către H., încheindu-se în acest sens, protocolul din 25 februarie 2004.

Menționează recurenta că documentația aferentă SC A. SA a fost predată de către G. Hunedoara către H. prin procesul verbal de predare-primire din 19 ianuarie 2014, așa cum rezultă din Opis-ul dosarului anexat acestui proces verbal, fiind predată inclusiv Convenția pentru acordarea înlesnirilor la plată (poziția 12 din Opis) astfel că nu se poate spune că H. nu a avut cunoștință de această convenție, așa cum, în mod eronat, aceasta susține în cererea de chemare în garanție.

Precizează recurenta că atât Convenția din data de 28 martie 2003 cât și Protocolului din 25 februarie 2004 au făcut obiectul mai multor dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată, instanțe ce s-au pronunțat irevocabil constatând caducitatea convenției și legalitatea protocolului.

Consideră recurenta că instanța de fond, în mod greșit a reținut că G. Hunedoara nu a adus la cunoștința SC A. SA cesiunea de creanță, invocând în considerentele sentinței recurate, prevederile art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 95/2003 astfel cum acestea erau în vigoare la data publicării în M. Of. nr. 727 din 17 octombrie 2003 în condițiile în care la data cesiunii de creanță ce face obiectul Protocolului nr. 28 din 25 februarie 2004, erau în vigoare prevederile art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 956/2003 în forma modificată de pct. 2 al articolului unic din Legea nr. 557/2003 publicată în M. Of. nr. 916 din 20 decembrie 2003, concluzionând în sensul că instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție a G. Hunedoara, formulată de B., cu aplicarea greșită a prevederilor legale indicate anterior.

Raportându-se la art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 956/2003 astfel cum a fost modificat de pct. 2 al articolului unic din Legea nr. 557/2003 publicată în M. Of. nr. 916 din 20 decembrie 2003, recurenta-chemată în garanție face trimitere la faptul că D. a publicat în M. Of. al României, Partea a IV-a nr. 763 din 8 martie 2004, notificarea colectivă privind transferul creanțelor la F. către H.

Consideră astfel recurenta că din moment ce Convenția din data de 28 martie 2003, încheiată între D. și SC A. SA, nu mai putea produce efecte fiind anulată prin adresa din 28 octombrie 2003 comunicată contestatoarei la data de 11 noiembrie 2003 prin poștă, cu confirmare de primire și având în vedere că cesionarea ulterioară a creanței către H. (în prezent B.) a fost adusă la cunoștința contestatoarei prin notificarea colectivă publicată în M. Of. României, Partea a IV-a nr. 763 din 8 martie 2004 plățile ulterioare efectuate de contestatoare în baza unei convenții anulate nu pot fi opuse G. Hunedoara.

Apreciază recurenta că aceste plăți nu pot fi imputate G. Hunedoara, întrucât nu au fost efectuate către G. Hunedoara. Conform chitanțelor și ordinelor de plată depuse de contestatoare la dosar, plățile s-au făcut către bugetul asigurărilor sociale de sănătate și nicidecum în contul G. Hunedoara, bugetul asigurărilor sociale de sănătate fiind administrat de către D., președintele D. fiind ordonator principal de credite pentru administrarea și gestionarea F. (art. 71 din O.U.G. nr. 150/2002 și art. 280 din Legea nr. 95/2006, sens în care face referire și la art. 27 din O.U.G. nr. 86/2003, cu modificările și completările ulterioare.

O altă critică vizează faptul că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și dreptul recurentei G. Hunedoara la un proces echitabil întrucât raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză nu a fost comunicat acesteia, în condițiile în care instanța și-a fundamentat hotărârea pe acest raport, conferindu-i o importanță sporită.

Se arată că, în măsura în care raportul de expertiză contabilă nu a fost comunicat recurentei, aceasta nu a putut să își exprime punctul de vedere cu privire la raport pentru a-l critica sens în care face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului în cauza Oral c. Turciei, Hotărârea din 25 noiembrie 2008 (cererea nr. 18384/04).

În ce privește cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond intimatei, recurenta solicită înlăturarea acestei obligații stabilite în sarcina sa, în situația admiterii recursului său întrucât în această situație, recurenta nu se află în culpă procesuală.

Pe de altă parte, arată recurenta, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a art. 274 alin. (1) din V.C.P.C., cu privire la taxa judiciară de timbru în cuantum de 199 lei, întrucât, conform art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 146/1997 (în vigoare la data sesizării instanței), în situația admiterii contestației la executare, taxa judiciară de timbru se restituie contestatorului, demersurile de restituire efectivă a taxei judiciare de timbru făcându-se la primăria localității unde a fost achitată această taxă, G. Hunedoara neputând fi obligată la suportarea acestei cheltuieli către intimată.

Intimatele SC A. SA Deva și B. au formulat întâmpinare, în mod distinct, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a G. Hunedoara a primit o judicioasă dezlegare instanța de fond făcând o corectă determinare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Astfel, B. a preluat de la G. Hunedoara prin Protocolul din 25 februarie 2004 o creanță fiscală în valoare de 89.279,27 lei, operațiune derulată în baza prevederilor O.U.G. nr. 95/2003 privind preluarea de către K. a unor creanțe bugetare în vederea încasării și virării lor la F., act normativ care prevede în art. 6 alin. (2) că titlurile de creanță aferente creanțelor bugetare transferate constituie titluri executorii iar în art. 3 legiuitorul reglementează faptul că G. garantează valabilitatea, realitatea și actualitatea creanțelor transferate, precum și legalitatea titlurilor de creanță și a titlurilor executorii aferente.

În cuprinsul Protocolului din 2004 SC A. SA este menționat ca având calitatea de debitor preluat cu o creanță nominală inițială de 89.279,27 lei și ulterior consolidată la nivelul sumei de 27.220,95 dolari SUA, creanța fiind compusă din obligații restante la F. la data de 30 iunie 2003, dar și din dobânzi și penalități calculate până la data de 31 decembrie 2003.

În mod corect instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a art. 3 din Legea nr. 557/2003 de modificare și aplicare a O.U.G. nr. 95/2003 din perspectiva legitimării procesuale pasive a recurentei în condițiile în care E. Hunedoara este cea care a predat soldul neachitat către B. - aspect ce rezultă nemijlocit din Protocolul nr. 28/2004, tot chemata în garanție figurând și în procesul verbal de predare primire din 19 ianuarie 2004.

Așadar, aceste două operațiuni - consemnate în Protocol și în procesul-verbal - care au justificat și generat executarea silită conform art. 3 din Legea nr. 557/2003 s-au derulat exclusiv între recurentă și intimata B., D. nefiind parte și astfel neavând legitimare procesuală.

Criticile vizând soluția pronunțată pe fondul cauzei sunt, de asemenea, nefondate pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 95/2003 garanția valabilității, realității și actualității creanței transferate de către D. Hunedoara către B. revine chematei în garanție.

Această dispoziție a fost corect interpretată și aplicată de instanța de fond în condițiile în care probatoriul administrat relevă faptul că plățile au fost efectuate în contul creanței cesionate de către contestatoare direct chematei în garanție, în lipsa existenței notificării ca și condiție de opozabilitate reglementată de

art. 1393 C. civ.

Condițiile impuse prin Convenția de eșalonare încheiată la data de 28 martie 2003 între D. și SC A. SA pentru acordarea de înlesniri de la plata obligațiilor F. au fost respectate, concluziile raportului de expertiză relevând faptul că, urmare a analizei plăților efectuate de către contestatoare, reiese faptul că aceasta a achitat suma de 90914 lei în contul creanței ce formează obiectul convenției, aspect judicios reținut de instanța de fond.

De subliniat este faptul că suma a fost plătită de contestatoare în contul G. a județului Hunedoara, deși contestatoarea SC A. SA nu a fost notificată, condiție imperativă reglementată de art. 1393 C. civ. în asigurarea caracterului opozabil al cesiunii față de debitorul cedat, în lipsa notificării debitorul cedat având astfel libertatea să ignore cesiunea.

Așadar, dată fiind lipsa notificării datorate culpei recurentei, căreia îi revenea această obligație conform art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 95/2003 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 557/2003 în condițiile achitării de către contestatoare a sumei ce formează obiectul cesiunii, în contul recurentei chemate în garanție, soluția pronunțată de instanță asupra fondului pricinii este legală.

Este de subliniat și faptul că în condițiile în care O.U.G. nr. 95/2003 prevede dispozițiile speciale privind notificarea debitorului, acestea au prioritate în aplicare și nu cele ale art. 42 din O.U.G. nr. 51/1998, ce vizează comunicarea titlului executoriu, dat fiind caracterul de excepție al primei reglementări, art. 6 alin. (2)

1

din O.U.G. nr. 95/2003 consolidând această abordare făcută de instanță în interpretarea legii.

Critica vizând aplicarea greșită a art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 95/2003 în forma modificată de pct. 2 al articolului unic din Legea nr. 557/2003 sunt nefondate întrucât prin argumentația adusă în sprijinul acesteia recurenta își invocă propria culpă dedusă din neîndeplinirea cerinței notificării impusă de art. 1393 C. civ.

Nici critica vizând încălcarea de către instanța de fond a principiului contradictorialității și a celui vizând dreptul la apărare nu poate fi primită în condițiile în care recurenta nu a depus diligențele necesare luării la cunoștință a concluziilor raportului de expertiză depus la dosarul cauzei la data de 28 aprilie 2015.

În condițiile în care chemata în garanție deși legal citată pe tot parcursul procesului, nu s-a prezentat la niciun termen fixat de instanță pentru a lua cunoștință de actele și lucrările cauzei față de împrejurarea că în C. proc. civ. - art. 201 - 214 - nu se regăsește nicio dispoziție legală care să impună în mod imperativ instanței obligația de a comunica părților în proces câte un exemplar al raportului de expertiză, recurenta nu poate reclama, invocând propria pasivitate, încălcarea de către instanță a principiilor contradictorialității și dreptului la apărare.

Este de subliniat că instanța de fond, tocmai în respectarea celor două principii mai sus evocate, constatând neîndeplinite cerințele art. 209 C. proc. civ., a acordat un nou termen pentru a da părților posibilitatea să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză.

Așadar, în condițiile în care recurenta-chemată în garanție nu a făcut dovada depunerii unor minime diligențe în a studia dosarul înainte și după depunerea raportului de expertiză, în lipsa unor dispoziții legale obligatorii care să impună comunicarea către părțile litigante a tuturor înscrisurilor depuse la dosar, față de faptul că recurenta-chemată în garanție a fost convocată de expert în respectarea prevederilor legale, argumentația adusă în susținerea acestei critici apar ca fiind lipsite de fundament juridic.

Nici cea din urmă critică nu poate fi primită față de faptul că, în raport de soluția pronunțată și de calitatea procesuală a recurentei, instanța de fond a făcut o corectă aplicare și interpretare a art. 274 C. proc. civ.

Invocarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997 este improprie față de faptul că în cauză contestatoarea intimată nu a formulat o cerere de restituire a taxei judiciare de timbru, această parte fiind singura în măsură să promoveze un atare demers judiciar.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de chemata în garanție G. Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 102 din 11 iunie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 21 aprilie 2016.