ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 369/2016

Decizia nr. 369/2016

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1142 din 8 decembrie 2015, Judecătoria Costești a admis excepția necompetenței materiale invocată în cauză și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, reținându-se în esență că sunt aplicabile dispozițiile art. 10

1

din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința nr. 3/F-C din 11 ianuarie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a ordonanței președințiale, formulată de reclamanții A., B., C. și D. împotriva pârâtului E. - Întreprindere Individuală, în favoarea Judecătoriei Costești, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea soluționării dosarului și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării conflictului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 135 alin. (1) și 4 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Costești.

Pentru a adopta această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Din examinarea cererii de chemare în judecată rezultă faptul că reclamanții A., B., C. și D. au formulat plângere împotriva pârâților F. și G. SRL, prin reprezentant legal F., prin care au solicitat obligarea acestora la sistarea lucrărilor în ceea ce privește construirea unor silozuri de către pârâți, care nu respectă o distanță de minim 200 m față de proprietățile lor, conform Legii nr. 50/1991 și a normelor imperative în ceea ce privește regimul asociațiilor agricole, a construcțiilor cu destinație depozit cereale - silozuri, hambare, precum și obligarea pârâtului F. la readucerea terenului la forma și destinația inițială, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, reclamanții au formulat o cerere precizatoare, prin care au arătat că persoana juridică chemată în judecată în calitate de pârâtă este Întreprinderea Individuală E. și nu G. SRL, cum au precizat inițial.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 996 C. proc. civ.

Instanța a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a I.I. E. și scoaterea din cauză a pârâților F. și G. SRL.

În cauză s-a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Costești, iar instanța a admis excepția invocată și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, reținând că reclamanții au contestat pe cale de ordonanță președințială modalitatea de executare a lucrărilor stabilite a fi realizate de pârâți, în condițiile în care pârâtul I.I. E. este un investitor ce urmează a realiza un obiectiv cu fonduri nerambursabile din partea Uniunii Europene, devenind incidente dispozițiile art. 10

1

din Legea nr. 554/2004.

La rândul său, Curtea de apel Pitești a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale, pe care a admis-o, apreciind că în cauză este competentă Judecătoria Costești.

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut Curtea de Apel faptul că în ipoteza în care Judecătoria Costești s-a declarat competentă să soluționeze cauza sub toate aspectele (prin încheierea din data de 3 noiembrie 2015), aceasta nu mai poate reveni ulterior (prin sentința din 8 decembrie 2015) asupra acestei statuări, deoarece încalcă dispozițiile art. 235 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora instanța este legată de încheierile interlocutorii, "acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase."

Pe de altă parte, în speță nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 10 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că aceste dispoziții sunt aplicabile sub condiția să existe un litigiu de drept administrativ.

Or, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este definit ca "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;".

Raportat la aceste dispoziții legale și la situația de fapt, Înalta Curte constată că în cauză nu se atacă niciun act administrativ de autoritate, sau nesoluționarea în termenul legal a unei cereri de către o autoritate publică, ori refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri sau de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru executarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim al reclamanților.

Înalta Curte, în acord cu considerentele reținute de Curtea de Apel, constată că pentru a se reține existența unui litigiu administrativ este necesar ca cel puțin una din părțile litigante să fie o autoritate publică în accepțiunea art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004, astfel că nu intră în competența instanței de contencios administrativ un litigiu dintre particulari, chiar dacă acesta vizează modul de executare a unui contract administrativ.

Având în vedere faptul că reclamanții nu atacă un act administrativ de autoritate, un refuz explicit al autorității administrative, sau refuzul soluționării în termen legal a unei cereri, Înalta Curte constată că în pricina de față nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. c), f), h) și i), art. 2 alin. (2) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care să atragă competența instanței de contencios administrativ.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în cauză competența de soluționare a litigiului aparține instanței de drept comun, iar, având în vedere valoarea pretențiilor, aceasta este judecătoria, care judecă, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Judecătoriei Costești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C. și D. și pe pârâții F., G. SRL și E. - Întreprindere Individuală, în favoarea Judecătoriei Costești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2016.

Procesat de GGC - GV