ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4216/2014

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., Ș., T, Ț. și U., prin Sindicatul V., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării și Internelor și Oficiul Român pentru Imigrări (în prezent Inspectoratul General pentru Imigrări), ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții:

- la plata sumelor corespunzătoare celui de-al 13-lea salariu pe anul 2010 pentru fiecare reclamant în parte, reactualizate cu indicele de inflație din momentul plății efective;

- la plata sumelor ce reprezintă valoarea financiară a drepturilor de echipament cuvenite și neachitate, ca urmare a nealocării acestora pentru anul 2011, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data efectuării plății;

- la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea acțiunii, cu privire la cel de-al 13-lea salariu pe anul 2010, reclamanții au invocat dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 și au arătat că acest drept s-a născut începând cu data de 1 ianuarie 2010 și a continuat pe tot parcursul acestui an, până la 31 decembrie.

Prin precizarea formulată în cauză la data de 28 iunie 2012, Sindicatul V. a solicitat introducerea în cauză și a altor 18 membrii, angajați ai Oficiului Român pentru Imigrări, cerere care a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 3 septembrie 2012.

Ulterior, la data de 27 septembrie 2012, Sindicatul V., în calitate de reprezentant legal al reclamanților, a depus la dosar precizări în sensul că aceștia înțeleg să se judece în contradictoriu cu Inspectoratul General pentru Imigrări, precum și o declarație de renunțare la capătul 2 al cererii de chemare în judecată, restrângându-și obiectul acțiunii.

Prin Sentința civilă nr. 5428 din 1 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării și Internelor și a respins, în consecință, acțiunea promovată împotriva acestuia ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă;

- a respins acțiunea promovată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., Ș., T, Ț. și U., toți prin Sindicatul V., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, astfel cum a fost precizată, ca fiind neîntemeiată;

- a respins cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată ca fiind neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării și Internelor, Curtea a constatat că reclamanții, membri ai Sindicatul V., sunt polițiști și își desfășoară activitatea în cadrul Oficiului Român pentru Imigrări, în prezent Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția de azil și integrare - iar obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată succesiv, este reprezentat de drepturi salariale, respectiv plata sumelor corespunzătoare celui de-al 13-lea salariu pe anul 2010.

Având în vedere obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, dar și împrejurarea că reclamanții sunt funcționari publici civili, cu statut special, Curtea a apreciat că are calitate procesuală pasivă în cauză autoritatea/instituția publică cu care reclamanții au raporturi de serviciu, în cadrul căreia aceștia își desfășoară activitatea, respectiv Oficiul Român pentru Imigrări, în prezent Inspectoratul General pentru Imigrări.

A mai reținut instanța de fond că reclamanții au înțeles să cheme în judecată și instituția Ministerului Administrației și Internelor, justificând calitatea procesuală prin aceea că acest pârât ar avea calitatea de angajator, astfel cum rezultă din art. 3 alin. (1) lit. c) pct. 10 din O.U.G. nr. 30/2007, însă textul de lege evocat nu-i conferă ministerului calitatea de angajator, așa cum eronat menționează reclamanții, acesta având, cel mult, calitatea de ordonator principal de credite, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (3) din același act normativ, cum corect invocă pârâtul în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

În raport de aceste aspecte și de competențele legale ale ordonatorilor principali, secundari și terțiari de credite, instanța a apreciat că această calitate a Ministerului Administrației și Internelor (de ordonator principal de credite) nu este suficientă pentru chemarea sa în judecată într-un litigiu precum prezentul, având ca obiect obligarea la plata de drepturi salariale.

În consecință, reținând că nu există identitate între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă), Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării și Internelor și a respins în consecință acțiunea promovată împotriva acestuia ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește fondul cauzei, respectiv cererea reclamanților de obligare a pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări la plata sumelor corespunzătoare celui de-al 13-lea salariu pe anul 2010 pentru fiecare reclamant în parte, Curtea a reținut, în esență, că prevederile art. 25 din Legea nr. 330/2009 - Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice - au fost abrogate de Legea nr. 284/2010 - Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice la data de 31 decembrie 2010, iar potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, "Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi".

Astfel, Curtea a apreciat că soluția adoptată de pârât, de neplată a premiului aferent anului 2010 către reclamanți, este conformă dispozițiilor legale, neexistând prin urmare nici un motiv pentru admiterea cererii reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Sindicatul V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că membrii de sindicat în numele cărora sindicatul a formulat acțiunea sunt angajați ai Oficiului Român pentru Imigrări, în prezent Inspectoratul General pentru Imigrări și au calitatea de polițiști, funcționari publici cu statut special; că Ministerul Apărării și Internelor are calitatea de angajator și ordonator principal de credite, iar inspectoratul județean de poliție are delegată competența de gestionare a resurselor umane și de efectuare a plății drepturilor salariale, în calitate de ordonator terțiar de credite.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Apărării și Internelor, recurentul arată că Ministerul Internelor și Reformei Administrative are calitate procesuală pasivă, deoarece acesta are calitatea de ordonator principal de credite, între Ministerul Apărării și Internelor și reclamant există raporturi de muncă, iar ordonatorul terțiar de credite, respectiv Inspectoratul de Poliție al Județului Buzău, are dreptul de a angaja, lichida și ordona cheltuieli în limita alocațiilor bugetare aprobate, numai cu condiția ca în prealabil ordonatorul principal de credite, în speță ministerul, să repartizeze creditele bugetare aprobate, așa cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 9, art. 13 - 14, art. 15 și art. 66 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, art. 7 alin. (2) și art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative și prevederilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Arată recurentul că hotărârea pronunțată a fost dată cu reținerea și aprecierea eronată a situației de fapt și neaplicarea corectă a legii la situația de fapt, instanța nefăcând o corectă apreciere a cadrului normativ de referință la situația de fapt.

Astfel, recurentul arată că dreptul a de a primi al 13-lea salariu, corespunzător anului 2010, s-a născut începând cu 1 ianuarie 2010 și a continuat pe tot parcursul acestui an, până la 31 decembrie, însă instanța de fond a reținut că suma reprezentând premiul aferent anului 2010 era scadentă începând cu luna ianuarie 2011, apreciind că momentul plații premiului anual aferent anului 2010 intra sub incidența art. 8 din Legea nr. 285/2010.

Arată recurentul că instanța a omis să observe că prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a realizat în concret o privare de bun a reclamanților, respectiv o privare a dreptului de a primi premiul anual aferent anului 2010, or, potrivit art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, iar instanța a omis să observe că nici măcar nu s-a declarat vreo cauză de utilitate publică, pentru care prin art. 8 din Legea 285/2010 s-a stipulat neacordarea dreptului câștigat la încasarea premiului anual aferent anului 2010.

Mai arată recurentul că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul anual, cunoscut și sub denumirea de al 13-lea salariu, a fost reglementat de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, iar în cauză nu sunt incidente excepțiile de strictă interpretare de la principiul neretroactivității legii.

Mai arată recurentul că instanța a omis să facă distincția clară între momentul nașterii dreptului, care a început să curgă la 1 ianuarie 2010 și s-a epuizat la terminarea acestuia și un alt moment, cel al concretizării dreptului prin acordarea echivalentului bănesc cuvenit, de la 1 ianuarie 2011, pentru ca acesta să nu rămână golit de substanță, de conținut.

Se mai arată în motivele de recurs că premiul anual reprezentând suma de bani egală cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea, îmbracă forma unui drept patrimonial recunoscut, pentru o situație trecută, respectiv anul 2010, prin urmare Legea nr. 285/2010, ale cărei dispoziții sunt în vigoare începând cu 1 ianuarie 2011, nu poate duce la înlăturarea existenței dreptului pentru trecut, întrucât ar contraveni atât prevederilor art. 53 din Constituție, referitoare la cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, dar și reglementărilor date prin art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Cu privire la plata drepturilor de echipament cuvenite și neachitate, recurentul arată că instanța de fond în mod corect a reținut că drepturile de echipament pentru anul 2011 au fost plătite integral în cursul anului 2012, însă a omis să observe că pârâtul a recunoscut dreptul pretins, care a devenit scadent la data de 31 decembrie 2011.

Astfel, instanța de fond a reținut că plata drepturilor solicitate s-a făcut pe parcursul procesului, omițând însă să analizeze întârzierea cu care s-au făcut aceste plați și să dispună obligarea la actualizarea cu indicele de inflație de la data scadenței până la plata efectivă a drepturilor de echipament aferente anului 2011.

Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată în cauză, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Din actele dosarului rezultă faptul că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, Sindicatul V., în numele și în reprezentarea membrilor săi, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții la plata sumelor corespunzătoare celui de-al 13-lea salariu pe anul 2010 pentru fiecare reclamant în parte, reactualizate cu indicele de inflație din momentul plății efective, respectiv obligarea pârâților la acordarea sumei ce reprezintă actualizarea cu indicele de inflație de la data scadenței până la efectuarea plății sumelor ce reprezintă valoarea financiară a drepturilor de echipament.

Înalta Curte constată că prezentul demers judiciar vizează o situație intervenită în privința raporturilor de serviciu ale reclamanților, funcționari publici cu statut special, cu angajatorul lor, instituție publică aflată în subordinea Ministerului Administrației și Internelor, obiectul cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de drepturi salariale, respectiv plata sumelor corespunzătoare celui de-al 13-lea salariu pe anul 2010.

Având în vedere că Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului nu cuprinde dispoziții speciale privind competența, dispozițiile legale aplicabile în cauză în ceea ce privește stabilirea instanței competente sunt prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, astfel cum acest text a fost modificat prin art. IV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, modificată prin Legea nr. 2/2013, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Prin urmare, competența materială de soluționare a cauzei se stabilește în raport cu dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2/2013 și nu în raport cu dispozițiile legii generale, respectiv Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește competența teritorială, aceasta se stabilește în raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul optând pentru instanța de la sediul acestuia.

Astfel fiind, rezultă că în cauza de față, așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a pronunțat în mod constant, competența materială aparține secției de specialitate a tribunalului.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Sindicatul V. împotriva Sentinței civile nr. 5428 din 1 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - MI