ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 412/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 412/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 412/2016

Asupra

cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 din Legea nr. 134/2010

privind C. proc. civ., constată următoarele:

Asupra cauzei de

față, prin raportare la dispozițiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind C.

proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea

formulată la data de 24 septembrie 2014 și înregistrată pe rolul Tribunalului

Vaslui, reclamanta RN A. SA a solicitat instanței obligarea pârâților B., C., D.,

și E., ambele în calitate de moștenitoare ai pârâtului F., să lase în pașnică

posesie și deplină proprietate publică a statului suprafața de 242,10 ha teren

cu vegetație forestieră, înscris în Amenajamentul Silvic al subunității Ocolul

Silvic Vaslui, unitatea de producție V Ivănești, situat în com. Dragomirești,

jud. Vaslui, punct „Belzeni".

Reclamanta a

solicitat, în condițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., introducerea în cauză

și a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului

Roman - titular al dreptului de proprietate - reprezentant alături de RN. A.

SA.

Prin sentința nr. 1231

din 27 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă, s-a

admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei RN A. SA și, în

consecință, s-a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu

pârâții B., C., D. și E., în calitate de moștenitoare ale pârâtului F., ca

fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; s-a respins

cererea reclamantei privind introducerea în cauză a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de persoană care ar putea pretinde

aceleași drepturi ca și reclamanta; s-a dispus obligarea reclamantei să achite

pârâtului C. suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată și pârâtei D. suma de 500

lei cu același titlu.

Prin Decizia nr. 219

din data de 28 mai 2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă, s-a respins

excepția lipsei de interes în promovarea apelului de către Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, invocată de intimatul C.

S-a respins apelul

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței

nr. 1231 din 27 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă.

S-a admis apelul

declarat de RN A. SA - prin G. Vaslui împotriva sentinței nr. 1231 din 27

noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă, sentință pe care

a schimbat-o în parte, în sensul că s-a respins, ca neîntemeiată, cererea

pârâtului C. privind acordarea onorariului de avocat în sumă de 5.000 lei.

Au fost păstrate

restul dispozițiilor hotărârii.

A fost respinsă cererea intimatului C.

privind obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în

apel.

În considerentele deciziei s-au reținut

următoarele:

Analizând cu prioritate excepția lipsei de

interes a apelantului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în

promovarea apelului, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C.

proc. civ., instanța a constatat că este neîntemeiată, raportat la motivele de

apel formulate, care vizează atât calitatea procesuală a RN A. SA în promovarea

acțiunii în revendicare, cât și dreptul de proprietate publică al Statului

Român asupra terenului revendicat.

Cu privire la criticile apelantei RN A. SA

referitoare la calitatea sa de titular al acțiunii în revendicare având ca

obiect suprafața de 242,10 ha teren cuprinsă în titlu de proprietate emis

pârâților în temeiul sentinței civile nr. 1211/2008, Curtea a constatat că sunt

neîntemeiate.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 563 alin.

(1) C. civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor

sau de la o altă persoană care îl deține fără drept.

În speță, reclamanta însăși a afirmat că nu

are calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului revendicat

(pe care o atribuie statului).

Ori, din interpretarea art. 563 alin. (1) C.

civ., rezultă că, în acțiunea în revendicare, calitate procesuală activă

aparține proprietarului.

Instanța a constatat că dispozițiile art. 865

alin. (1) C. civ. nu sunt aplicabile în cauză și nu conferă calitate procesuală

activă Regiei, care nu este titularul dreptului de proprietate, așa cum

recunoaște prin cererea sa.

Apărările potrivit cărora terenul revendicat

ar aparține domeniului public și că nu respectă amplasamentul fostei

proprietăți Cincu au fost înlăturate de instanța de judecată prin sentința

civilă nr. 1812 din 7 august 2014 a Judecătoriei Vaslui, rămasă definitivă și

irevocabilă prin Decizia Tribunalului Vaslui nr. 16/R din 11 februarie 2015,

constatările instanței cu privire la aceste aspecte intrând în puterea de lucru

judecat și neputând fi repuse în discuție în prezenta cauză, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Reținând faptul că în acțiunea în revendicare

calitatea procesuală aparține proprietarului, astfel cum rezultă din

interpretarea dispozițiilor art. 563 alin. (1) C. civ., faptul că reclamanta RN

A. SA nu este, la data introducerii acțiunii, titularul dreptului de proprietate

(reclamanta însăși apreciind că o altă persoană ar fi titularul acestui drept),

precum și împrejurarea că bunul revendicat se află în patrimoniul pârâților

prin parcurgerea procedurii speciale prevăzute de lege, validată de sentințele

judecătorești irevocabile arătate anterior, Curtea a constatat că în mod

judicios instanța de fond a reținut lipsa calității procesuale active a

reclamantei.

Instanța a înlăturat, ca nefiind întemeiate,

susținerile apelantei reclamante potrivit cu care prevederile H.G. nr. 229/2009

și ale Regulamentului privind organizarea și funcționarea RN A. SA îi conferă

reclamantei dreptul de a sta ca titular al acțiunii în revendicare, în numele

statului.

Prin parcurgerea procedurii prevăzute de

legea specială (Legea nr. 18/1991) și prin emiterea titlului de proprietate în

favoarea pârâților, terenul revendicat de reclamantă a ieșit din patrimoniul

statului și a reintrat în patrimoniul pârâților, care au dobândit ulterior și

posesia lui prin procesul-verbal de punere în posesie din 16 iunie 2012,

încheiat - cu obiecțiuni - de Ocolul Silvic Vaslui, aflată în subordinea

reclamantei.

În ce privește Decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 15 din 17 octombrie 2011, pronunțată în recursul în

interesul legii, Curtea a reținut că aceasta este nerelevantă în prezenta

cauză, recursul având ca obiect examinarea calității procesuale active a RN A.

SA -Romsilva în cadrul plângerilor formulate în procedura prevăzută de art. 53

din Legea nr. 18/1991 și nu în cadrul acțiunilor în revendicare întemeiate pe

dreptul comun, cum este cazul în speța de față.

Instanța a respins, ca nefondată, și critica

apelantei RN A. SA referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a

cererii de introducere în cauza a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea reține că, în speță, reclamanta a

solicitat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice în temeiul dispozițiilor art. 68 C. proc. civ., care se referă la

chemarea în judecată a altei persoane care ar putea să pretindă aceleași

drepturi ca și reclamantul.

Astfel, Curtea a constatat că, în mod

temeinic și legal, instanța de fond a respins cererea de introducere în cauză a

Statului Român, scopul acestei cereri, astfel cum a fost prevăzut de legiuitor,

fiind acela de dovedire de către reclamant a existenței dreptului său și

implicit a inexistenței dreptului terțului.

Ori, atât prin cererea de chemare în

judecată, cât și prin cererea de introducere în proces a Statului Român,

reclamanta nu a invocat existența unui drept propriu și inexistența dreptului

terțului, ci faptul că acționează în numele Statului Român, fapt care exclude

aplicabilitatea dispozițiilor art. 68 C. proc. civ.

Așa fiind, având în vedere și faptul că

Statul Român nu a formulat cerere de intervenție prin care să pretindă pentru

sine dreptul dedus judecății, în temeiul art. 61 C. proc. civ., Curtea a

constatat corectă soluția primei instanțe de respingere a cererii reclamantei

de introducere în proces a Statului Român și de stabilire în favoarea acestuia a

dreptului dedus judecății.

În ce privește decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 23/2011, Curtea a constatat că nu este aplicabilă în

cauză întrucât se referă la terenurile necesare activității de cercetare -

dezvoltare aflate în patrimoniul stațiunilor, institutelor și centrelor de

cercetare ori al unităților de învățământ, terenuri între care nu se regăsește

terenul cu vegetație forestieră în litigiu.

Instanța a reținut că nu poate primi nici

criticile apelantului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

referitoare la nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate în

favoarea pârâților, motivat de regimul juridic al terenului și nerespectarea

amplasamentului fostei proprietăți Cincu.

Așa cum s-a arătat anterior, a reținut

Curtea, aceste aspecte au fost deja analizate în cadrul proceselor anterioare,

soluționate irevocabil prin sentința nr. 1211/2008, respectiv prin sentința

civilă nr. 1812 din 7 august 2014, pronunțate de Judecătoria Vaslui și

menținute de Tribunalul Vaslui, astfel că acestor critici li se opune efectul

de lucru judecat al hotărârilor evocate, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit cu care oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat

într-un alt litigiu, care are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Raportat la soluția de respingere a acțiunii

formulată de reclamante ca efect al admiterii excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantei și la considerentele arătate mai sus,

privitoare la caracteristicile cererii de chemare în judecată a altor persoane,

întemeiate pe prevederile art. 68 C. proc. civ., Curtea a respins, ca

neîntemeiate, criticile apelanților referitoare la faptul că instanța de fond

trebuia sa procedeze la compararea titlului statului cu cel al pârâților.

Instanța de apel a constatat însă întemeiată

critica apelantei-reclamante referitoare la greșita acordare a onorariului de

avocat, în sumă de 5.000 lei, pârâtului C.

Verificând dosarul de fond atașat, Curtea a

constatat că pârâtul nu a făcut dovada avansării acestei sume, chitanța de la

fila 149 dosar fiind emisă pe numele lui Cosor Măricel, care nu are nici o

calitate în prezentul dosar.

Reținând și că intimatul nu a formulat

apărări în legătură cu acest aspect, pentru a putea fi verificată temeinicia

cererii sale de acordare a onorariului de avocat, instanța a admite apelul

reclamantei doar sub acest aspect și a schimbat, în parte, hotărârea apelată,

în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ., în sensul

respingerii cererii pârâtului C. de acordare a acestei cereri.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin.

(1) C. proc. civ., instanța a respins apelul formulat de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

În temeiul dispozițiilor art. 249 și art. 451

C. proc. civ., instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatului C. de

obligare a apelantelor la plata onorariului de avocat, nefiind făcută dovada

plății acestui onorariu de către intimat.

Împotriva deciziei nr. 219 din data de 28 mai

2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă, a declarat recurs reclamanta RN A.

SA, solicitând casarea hotărârilor instanței de fond și trimiterea cauzei spre

rejudecare.

În motivarea recursului, recurenta a invocat

dispozițiile art. 483, art. 485, art. 496 și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ.

Dezvoltând criticile aduse deciziei recurate,

reclamanta a susținut că bunul ce face obiectul acțiunii nu face parte din

categoria bunurilor proprii ale RN A. SA Romsilva, titularul dreptului de

proprietate asupra imobilului revendicat fiind Statul Român.

Recurenta a învederat că, potrivit

dispozițiilor art. 2 lit. a) pct. 1 din Regulamentul privind organizarea și

funcționarea RN A. SA și ale art. 865 C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 12

din Legea nr. 213/1998, rezultă că atât RN A. SA, cât și Ministerul Finanțelor

Publice au competență să reprezinte statul în litigiile referitoare la dreptul

de administrare a proprietății publice.

Recurenta a mai precizat că obligația de

apărare și asigurare a integrității fondului forestier proprietate a statului,

instituită prin legea specială, H.G. nr. 229/2009 ce stabilește obiectul de

activitate al regiei, îi conferă calitate procesuală activă în promovarea

acțiunii în revendicare. În sprijinul acestei susțineri au fost invocate și

dispozițiile Legii nr. 46/2008 - C. silvic, ale H.G. nr. 118/2010 și ale

Ordinului nr. 105/2003, care prevăd dreptul regiei de a cumpăra în numele

statului terenuri cu vegetație forestieră, dar și de a înstrăina asemenea

terenuri. Prin urmare, a arătat că acest drept de administrare directă dat RN

A. SA nu este privit doar ca usus și fructus, ci și ca drept de dispoziție -

abusus - asupra bunurilor proprietate publică.

Recurenta reclamantă a criticat decizia

atacată și pentru nelegala respingere a cererii de introducere în cauză a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu încălcarea dispozițiilor art.

68 alin. (1) C. proc. civ., deși în cauză această solicitare întrunea toate

condițiile unei cereri de intervenție forțată.

Intimatul C. a invocat excepția nulității

recursului, susținând că niciuna dintre criticile aduse de recurentă deciziei

atacate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C.

proc. civ., cu atât mai puțin în cele prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc.

civ.

Examinând cu prioritate excepția invocată de

intimatul pârât, Înalta Curte urmează să o respingă.

Din dispozițiile art. 489 alin. (1) C. proc.

civ. rezultă că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de

recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc.

civ. și nu neapărat în acele cazuri de casare, dintre cele prevăzute în art. 488,

care au fost indicate prin cererea de recurs.

Numai în ipoteza în care motivele invocate nu

se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C.

proc. civ. se poate aplica sancțiunea constatării nulității căii de atac.

Prin urmare, Curtea va constata că deși

criticile invocate de recurent nu se subsumează dispozițiilor art. 488 pct. 6 C.

proc. civ., la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii, acestea vizează

aplicarea greșită a normelor de drept material, în ceea ce privește modul de

soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei în

formularea acțiunii în revendicare.

Or, această critică se circumscrie

dispozițiilor art. 408 pct. 8 C. proc. civ.

Examinând criticile invocate de reclamanta

recurentă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C.

proc. civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata că recursul

este fondat având în vedere următoarele considerente:

Critica recurenților referitoare la greșita

admitere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive în formularea

acțiunii este întemeiată.

Reclamanta a revendicat, în calitate de

reprezentant al statului, suprafața de 242,10 ha teren cu vegetație forestieră,

pretins a fi inclusă în mod eronat în titlul de proprietate emis pârâților

pentru suprafața totală de 303 ha, în temeiul Legii nr. 18/1991.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 563 alin.

(1) C. civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor

sau de la o altă persoană care îl deține fără drept.

În speță, reclamanta nu a formulat acțiunea

în revendicare în calitate de titular al dreptului real de proprietate asupra

terenului cu vegetație forestieră în litigiu, calitate pe care nu o deține,

astfel cum a precizat constant, ci în calitate de reprezentant al statului, în

numele acestuia.

Prin urmare, contrar argumentelor instanței

de apel, se impunea să se verifice existența sau inexistența calității

reclamantei de reprezentant legal al statului în cazul unei acțiuni în

revendicare a unui teren din fondul forestier proprietatea statului.

Potrivit H.G. nr. 229/2009, astfel cum a fost

modificată și completată, RN A. SA a fost creată ca instituție având ca obiect

de activitate apărarea, conservarea și dezvoltarea durabilă a fondului

forestier proprietatea statului, pe care îl administrează conform art. 2 lit. a)

pct. 1 al Regulamentului privind organizarea și funcționarea RN A. SA, această

instituție, creată pentru a acționa în numele statului, ca un prepus al său în

domeniul silviculturii, are dreptul de a apăra și asigura integritatea fondului

forestier proprietatea acestuia (a statului), respectiv de a promova orice

acțiune în justiție pentru a recupera bunurile Statului ce îi sunt date în

administrare, respectiv terenurile forestiere.

Curtea va reține că legea specială, H.G. nr. 229/2009,

ce stabilește ca obiect de activitate al regiei, aplicarea strategiei naționale

în domeniul silviculturii, instituie un mandat special dat RN A. SA de a

reprezenta interesele statului în domeniul silviculturii.

În consecință, se va constata că obligația de

apărare și asigurare a integrității fondului funciar proprietate a statului,

trebuie interpretată potrivit legii speciale în sens larg, în sensul că

reclamanta exercită, în numele statului, toate atributele dreptului de

proprietate în legătură cu terenurile forestiere, dreptul de administrare

neputând fi înțeles în mod restrictiv, ca incluzând doar usus și fructus, ci ca

drept real în integralitatea atributelor sale, incluzând deci și dreptul de

dispoziție (abusus) asupra bunurilor proprietate publică din domeniul său de

activitate.

Prin urmare, dispozițiile speciale

menționate conferă regiei calitate procesuală activă în formularea acțiunii în

revendicare promovate pentru apărarea și asigurarea integrității fondului

forestier proprietate a statului, cu scopul realizării obiectului său de

activitate.

Această interpretare a dispozițiilor legale

menționate, în sensul existenței calității procesuale active a reclamantului în

formularea acțiunii în revendicare este susținută și de alte argumente de ordin

legal, ce se regăsesc în dispozițiile Legii nr. 46/2008 - C. silvic, H.G. nr. 118/2010

și Ordinul nr. 105/2003 care instituie dreptul reclamantei de a cumpăra în

numele Statului terenuri cu vegetație forestieră, dar și de a înstrăina

asemenea terenuri, deci veritabile manifestări ale dreptului de dispoziție în

legătură cu respectivele imobile.

Curtea va constata ca fiind întemeiată și

critica recurentei reclamantei referitoare la greșita respingere a cererii sale

de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Din interpretarea coroborată a

dispozițiilor art. 865 C. civ. și ale art. 12 din Legea nr. 213/1998

rezultă că și Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de reprezentant al

statului în litigiile referitoare la dreptul de administrare a proprietății

publice.

Invocând acest argument, reclamanta a

solicitat, în temeiul art. 68 alin. (1) C. proc. civ., introducerea în cauză și

a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului

Român, titularul dreptului de proprietate, alături de RN A. SA.

Cererea reclamantei îmbracă elementele

caracteristice ale unei cereri de intervenție forțată, cu scopul de a atrage în

proces terțul ce ar putea pretinde aceleași drepturi subiective ca și

reclamantul, neavând relevanță dacă în mod efectiv le-a pretins sau nu pe cale

extrajudiciară.

În speță, prin introducerea în proces a unui

alt reprezentant al statului, pe calea prevăzută de art. 68 C. proc. civ.

reclamanta a urmărit asigurarea opozabilității hotărârii și dovedirea

existenței dreptului de proprietate publică al statului și, respectiv, a inexistenței

dreptului pârâților.

Argumentul instanței în sensul că reclamanta

nu a fost mandatată expres de către Statul Român să inițieze demersul judiciar

nu are susținere, întrucât dispozițiile H.G. nr. 34/2009 privind organizarea

și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice exclud orice prerogativă a

acestuia în sensul de a mandata alte instituții publice din afara sistemului

finanțelor publice.

În concluzie, Curtea va constata că

interpretarea dată de instanțele de fond și apel dispozițiilor legale ce

guvernează dreptul de proprietate publică în sensul că stabilirea de către

legiuitor a obligației de a apăra în justiție dreptul de proprietate publică în

sarcina unui alt subiect de drept este de natură să paralizeze demersul

judiciar al oricărui alt subiect de drept legitimat prin prisma interesului pe

care acesta îl justifică, vine în contradicție cu intenția legiuitorului în edictarea

dispozițiilor art. 865 alin. (2) C. civ. și art. 870 C. civ.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va

admite recursul reclamantei și, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ.,

constatând că sunt îndeplinite și condițiile prevăzute în art. 480 alin. (3) C.

proc. civ., în sensul că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în

judecata fondului, va casa decizia menționată, precum și sentința nr. 123 din

27 noiembrie 2014 a Tribunalului Vaslui, cu trimitere spre rejudecare în primă

instanță la același tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului

invocată de intimatul C.

Admite recursul declarat de reclamanta RN A.

SA împotriva Decizia nr. 219 din 28 mai 2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Casează decizia menționată, precum și

sentința nr. 1231 din 27 noiembrie 2014 a Tribunalului Vaslui, secția civilă,

și trimite cauza spre rejudecare, în primă instanță, la Tribunalul Vaslui.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

februarie 2016.