ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4803/2014

Decizia nr. 4803/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 9 august 2012, reclamanta SC A. SA (fostă SC B. SA) în contradictoriu cu pârâta C. - D. a solicitat:

a) anularea adresei de înștiințare privind stingerea creanțelor fiscale din 01 iunie 2012 cu consecința anulării operațiunii de stingere parțială a debitului stabilit de către D. în sarcina societății prin Decizia de impunere F/MC nr. 148 din 08 mai 2012 cu suma de 7.706.783 lei, reprezentând contravaloare T.V.A. achitată de către societate în contul decontului de T.V.A. din 17 mai 2012 aferent lunii aprilie 2012;

b) anularea Deciziei de soluționare a contestației fiscale nr. 1054887 din 25 iulie 2012 emisă de D.;

3) obligarea pârâtei D. să procedeze la alocarea sumei de 7.706.783 lei pentru stingerea exclusivă și nemijlocită a creanței fiscale aferente decontului de T.V.A., începând cu data plății creanței fiscale aferente decontului de T.V.A., începând cu data plății efective a acesteia;

c) obligarea pârâtei la rectificarea fișei fiscale a societății, în sensul operării mențiunii stingerii obligației de plată în cuantum de 7.706.783 lei începând cu data efectivă a plății contravalorii T.V.A. datorată la plată ca urmare a înregistrării decontului T.V.A. la organele fiscale cu consecința anulării penalităților, dobânzilor sau majorărilor de întârziere aplicate, și;

d) obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, la data de 17 mai 2012, societatea a înregistrat la organele fiscale decontul de T.V.A. aferent lunii aprilie 2012, prin care a declarat existența unei obligații de plată la bugetul de stat a contravalorii T.V.A. colectată în sumă totală de 7.706.783 lei.

În temeiul art. 156

2

coroborat cu art. 157 C. fisc., obligația de plată a sumei de 7.706.783 lei reprezentând T.V.A. colectată și declarată prin decont T.V.A. devenea exigibilă la 25 mai 2012, suma fiind achitată cu ordinele de plată din 18 mai 2012 (3.230.000 lei) din 18 mai 2012 (256.000 lei), din 22 mai 2012 (1.725.000 lei), din 24 mai 2012 (pt. 90.000 lei) și din 24 mai 2012 (2.405.783 lei).

La data de 29 mai 2012, autoritatea pârâtă a distribuit în mod nelegal această sumă pentru stingerea parțială a obligațiilor stabilite prin Decizia de impunere nr. F/MC 104 din 26 aprilie 2012, în condițiile în care obligațiile stabilite prin acest act de impunere au fost contestate, iar instanța de contencios administrativ a dispus suspendarea executării deciziei la data de 5 iunie 2012 (Dosar nr. x/2/2012).

A învederat reclamanta că obligațiile de plată stabilite suplimentar prin decizia de impunere menționată deveneau exigibile la 5 iunie 2012, iar pârâta în mod nelegal a stins obligații neexigibile nescadente la 29 mai 2012, cu T.V.A. exigibil la 25 mai 2012.

Reclamanta susține că a contestat adresa de înștiințare a compensării dar pârâta nu a analizat motivele de nulitate invocate.

În sensul că adresa de înștiințare nu cuprinde motivele de fapt și temeiurile de drept avute în vedere la emiterea actului conform art. 43 C. proc. fisc. și contrar pct. 3.6 din Instrucțiunile pentru aplicarea Titlului IX C. proc. fisc. aprobate prin Odinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 2137/2011.

Reclamanta susține prin acțiune aceleași motive de nulitate ale adresei de înștiințare arătând că nu conține motivele de fapt și temeiurile de drept avute în vedere la emiterea actului conform art. 43 alin. (2) lit. c) și f) C. proc. fisc. În sensul că pârâta trebuia să menționeze motivele de fapt care explică sau îndreptățește D. să dispună distribuirea sumelor plătite de societate și trebuia să menționeze temeiul juridic în baza căruia D. a dispus distribuirea sumelor achitate de către societate.

Reclamanta arată că indicarea art. 115 alin. (4) C. proc. fisc. în cuprinsul adresei de înștiințare nu este suficientă, textul nu reglementează instituția imputației plății și nici nu are dispoziții specifice efectuării distribuirii unor plăți efectuate de contribuabili.

Ca motive de nelegalitate atât pentru actul contestat (adresa de înștiințare cât și pentru operațiunea de stingere a creanței fiscale nescadente) reclamanta susține că imputația plății intervine conform art. 115 C. proc. fisc. când se efectuează o plată care nu stinge toate obligațiile fiscale pe care le are contribuabilul la bugetul de stat, iar obligațiile de plată sunt constituite din mai multe tipuri de taxe, impozite sau alte contribuții.

În speță, susține că nu se putea aplica imputația plății deoarece societatea nu avea alte obligații fiscale exigibile la data când a avut loc imputația.

Decizia de impunere prin care s-au stabilit obligații suplimentare de plată a fost comunicată la data de 8 mai 2012 și obligațiile fiscale au devenit scadente la data de 6 iunie 2012, conform art. 111 alin. (2) C. proc. fisc.

Conform C. civ., art. 1113, în cazul în care debitorul are o obligație exigibilă și alta neexigibilă nu se poate face imputația plății asupra obligației nescadente deoarece s-ar face o plată anticipată.

Reclamanta arată că pârâta a motivat corecția operațiunii efectuate pe faptul că a procedat la stingerea obligațiilor fiscale în ordinea vechimii, însă prev. art. 115 alin. (2) lit. a) și b) vizează vechimea unor datorii în funcție de data scadenței și deci se referă la creanțe exigibile.

Susține că pârâta a confundat instituția juridică a imputației plății cu instituția juridică a exigibilității creanței.

Prin sentința nr. 557 din 6 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta C.

, a anulat înștiințarea privind stingerea creanțelor fiscale din 01 iunie 2012 și Decizia nr. 1054887 din 25 iulie 2012 emise de pârâtă; a obligat pârâta să stingă obligația fiscală de 7.706.783 lei aferentă decontului T.V.A. pentru luna aprilie 2012 începând cu data plății efective și să rectifice fișa fiscală a reclamantei în sensul stingerii obligației de 7.706.783 lei aferentă decontului T.V.A. pentru luna aprilie 2012 și a obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 15.667 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că sunt incidente în cauză

dispozițiile art. 111 și art. 115 C. proc.fisc.

În speță, obligațiile fiscale datorate de reclamantă pentru care autoritatea pârâtă a dispus stingerea obligațiilor în ordinea vechimii sunt cele stabilite prin Decizia de impunere F/MC nr. 148 din 26 aprilie 2012 în cuantum de 31.276.354 lei T.V.A., 11.522.931 lei majorări de întârziere și 7.699.207 lei penalități de întârziere și decontul de T.V.A. din 17 mai 2012, aferent lunii aprilie 2012 în valoare de 7.706.783 lei, achitat de reclamantă.

Conform art. 115 C. proc.fisc., vechimea obligațiilor se stabilește pentru decontul de T.V.A. de 7.706.783 lei în funcție de scadență. În speță, T.V.A. aferent lunii aprilie a fost scadent la data de 25 mai 2012 conform art. 156

2

coroborat cu art. 157 C. fisc.

Pentru diferențele de obligații fiscale stabilite prin Decizia de impunere F/MC nr. 148 din 26 aprilie 2012, vechimea obligațiilor este dată de momentul comunicării deciziei de impunere. În speță, decizia a fost comunicată reclamantei la 8 mai 2012.

Prima instanță a observat că, aparent, diferențele de obligații fiscale stabilite prin decizia de impunere reprezintă obligații mai vechi decât cele din decontul T.V.A. pentru care reclamanta a efectuat plata, însă art. 111 C. proc. fisc. prevede scadența diferențelor de obligații fiscale principale și pentru obligații accesorii la data de 5 a lunii următoare, dacă s-a efectuat comunicarea în intervalul 1-15 din lună.

Ca atare, diferențele de obligații fiscale din Decizia de impunere F/MC nr. 148 din 26 aprilie 2012 au avut scadența la 5 iunie 2012.

Prima instanță a constat că, în raport de actul contestat nr. 1 din 1 iunie 2012 când autoritatea publică a dispus stingerea diferențelor de obligații fiscale stabilite prin Decizia F/MC nr. 148 din 26 aprilie 2012, este incident art. 115 alin. (1) lit. d) privitor la „obligații cu scadențe viitoare”, deoarece aceste obligații aveau scadența la 5 iunie 2012, însă pentru stingerea acestor obligații era necesară solicitarea expresă a societății.

Întrucât autoritatea publică a dispus distribuirea sumei plătite pentru stingerea unor obligații cu scadență viitoare cu încălcarea art. 115 alin. (1) lit. d), fără acordul debitorului, prima instanță a constatat că actul administrativ este nelegal.

În egală măsură, prima instanță a constatat că sunt întemeiate și motivele de nelegalitate ce vizează nemotivarea în fapt și în drept a actului contestat, reținând că susținerea pârâtei, în sensul că modelul actului contestat a fost aprobat prin Ordinul Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 1364/2007 și că adresa de înștiințare cuprinde toate elementele cerute de lege pentru existența sa valabilă, nu este suficientă pentru a combate criticile reclamantei în sensul că invocarea art. 115 alin. (4) din C. proc. fisc. nu reprezintă o motivare adecvată în fapt și în drept a actului fiscal.

Cu privire la Decizia de soluționare a contestației nr. 1054887 din 25 iulie 2012 se constată că este nelegală întrucât se menține actul de Înștiințare cu încălcarea art. 115 alin. (1) lit. d) C. proc. fisc.

Împotriva sentinței nr. 557 din 6 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâta C., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

În esență, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond a apreciat în mod eronat că textul de lege aplicabil în speță, respectiv art. 111 C. proc. fisc., acesta reglementând termenele de plată stabilite pentru diferențele de obligații fiscale și pentru obligații fiscale accesorii. În cazul acestora termenul de plată este dat de data comunicării acestora astfel: dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 ale lunii, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare; dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.

Înștiințarea privind stingerea creanțelor fiscale din 01 iunie 2012 este corectă, deoarece s-a avut în vedere prevederile art. 115 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, stingerea creanțelor fiscale fiind efectuată în ordinea vechimii obligațiilor fiscale, astfel stingându-se suma de 7.706.783 lei din Decizia de impunere F/MC 148 din 26 aprilie 2012 și rămânând obligația de plată aferentă lunii aprilie 2012 cu scadență la 25 mai 2012, neachitată.

De asemenea, în mod greșit instanța de fond a apreciat că înștiințarea privind stingerea creanțelor bugetare nu este motivată în fapt și în drept.

Hotărârea recurată este nelegală și prin prisma obligării la plata cheltuielilor de judecată, întrucât o condiție pentru acordarea acestor cheltuieli este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, ceea ce nu este valabil în cauza de față.

II. 1.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă C. și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reclamanta

SC A. SA a investit instanța de contencios administrativ în temeiul art. 218 C. proc. fisc. cu o acțiune vizând legalitatea adresei de înștiințare privind stingerea datoriilor fiscale din 1 iunie 2012 prin care a procedat la stingerea parțială a debitului stabilit de pârâtă în sarcina societății prin Decizia de impunere nr. F/MC nr. 148 din 8 mai 2012 cu suma de 7.706.783 lei reprezentând contravaloarea T.V.A. achitată în contul decontului T.V.A. aferent lunii aprilie 2012.

Contestația administrativă formulată de intimata-reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 205 din O.G. nr. 92/2003 a fost respinsă prin Decizia nr. 1054887 din 25 iulie 2012 emisă de C. - D., apreciindu-se că operațiunea de alocare a sumelor achitate de societate în vederea stingerii altor obligații fiscale a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor art. 115 C. proc. fisc., în ordinea vechimii acestora.

Problema de drept ce se impune a fi lămurită în prezenta cauză este cea a vechimii obligațiilor fiscale în raport de dispozițiile art. 115 alin. (2) C. proc. fisc.

Astfel, prin Decizia de impunere F/MC nr. 148 din  8 mai 2012 au fost stabilite în sarcina societății reclamante obligații fiscale suplimentare în sumă de 31.276.354 lei cu titlu de T.V.A., precum și sume accesorii în valoare de 19.222.138 lei, decizie comunicată reclamantei la data de 8 mai 2012.

Conform dispozițiilor art. 111 alin. (2) lit. a) C. proc. fisc., scadența obligațiilor stabilite prin decizia de impunere

era la data de 5 iunie 2012, având în vedere împrejurarea că decizia de impunere a fost comunicată în perioada 1-15 a lunii mai 2012, respectiv 8 mai 2012.

În ceea ce privește decontul de T.V.A. de 7.706.783 lei aferent lunii aprilie 2012, data scadenței potrivit dispozițiilor art. 156

2

alin. (1), art. 157 C. fisc., a fost data de 25 mai 2012, până la care societatea reclamantă efectuase plata integrală a contravalorii T.V.A. colectată și declarată.

Rezultă așadar că la data stingerii diferențelor de obligații fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. F/MC 148 din 26 aprilie 2012, în baza actului contestat - adresa din 1 iunie 2012, aceste obligații nu erau scadente și astfel au fost încălcate dispozițiile art. 115 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 ce impun existența acordului reclamantei pentru stingerea obligațiilor cu scadențe viitoare.

Astfel, dispozițiile art. 111 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 stabilesc un termen în beneficiul debitorului obligației fiscale, or imputația unei obligații care nu este scadentă ar echivala cu o renunțare a debitorului la beneficiul termenului.

Mai mult, la data stingerii obligațiilor fiscale suplimentare, executarea Deciziei de impunere nr. F/MC 148 din 26 aprilie 2012 era suspendată până la pronunțarea instanței de fond, conform sentinței nr. 3729 din 5 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2/2012 (fila 20 dosar fond).

Așadar, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că adresa de înștiințare prin care recurenta-pârâtă a efectuat imputația plății cu încălcarea dispozițiilor art. 115 C. proc. fisc. este nelegală, dispunând anularea acesteia și obligarea pârâtei să stingă obligația fiscală de 7.706.783 lei, începând cu data plății efective.

De asemenea, Înalta Curte împărtășește soluția judecătorului fondului privind nelegalitatea adresei din 2012 emisă de C. din perspectiva nemotivării în fapt și în drept.

Înștiințarea de plată nu cuprinde nicio referire la situația de fapt, ci doar la dispozițiile art. 115 alin. (4) C. proc. fisc. Susținerea pârâtei în sensul că modelul actului contestat a fost aprobat prin Ordinul Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 1364/2007 nu poate fi reținută, întrucât această împrejurare nu înlătură obligația autorității pârâte de a-l întocmi cu respectarea cerințelor art. 43 C. proc. fisc. ce reglementează conținutul și motivarea actului administrativ fiscal.

Cum motivarea constituie una dintre condițiile de legalitate și de validitate a actului administrativ, reprezentând o garanție împotriva arbitrariului și excesului de putere al autorităților rezultă că actul administrativ fiscal atacat este nelegal și din această perspectivă.

Nici critica ce vizează greșita acordare a cheltuielilor de judecată în fond, nu poate fi apreciată ca fondată.

Recurenta-pârâtă susține că pe lângă existența culpei procesuale este necesară întrunirea și a unei alte condiții pentru a se acorda cheltuielile de judecată, anume partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul. De asemenea, critica vizează și cuantumul exagerat de mare al cheltuielilor, în raport de complexitatea cauzei și de numărul de termene de judecată acordate.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată au la bază culpa procesuală care revine părții ce a pierdut procesul, urmare a dezbaterii judiciare.

În cauză autoritatea pârâtă se află în această situație, iar existența unei soluții irevocabile pronunțată în cauză, la data acordării acestor cheltuieli, nu constituie o condiție distinctă față de cele prevăzute de art. 274 C. proc. civ.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor judiciare reprezentate de onorariul de avocat, acestea sunt proporționale cu valoarea pricinii, precum și cu munca depusă de avocat, cauza având caracter complex atât raportat la valoarea pretențiilor în litigiu, cât și la documentele întocmite pentru susținerea apărării.

II.2. Soluția adoptată în recurs și temeiul legal al acesteia;

Având în vedere toate considerentele de fapt și de drept expuse la pct. 4, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă C. la plata sumei de 6.006,56 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC A. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C. - D. împotriva sentinței nr. 557 din 6 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă C. la plata sumei de 6.006,56 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC A. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2014.