ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4476/2014

Decizia nr. 4476/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 8143/2/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

- anularea deciziei din 27 aprilie 2012 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

- soluționarea pe fond, în sensul anulării în tot a deciziei de impunere din 05 iulie 2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov și a considerentelor raportului de inspecție fiscală din 01 iulie 2011 și, pe cale de consecință, înlăturarea ca fiind nedatorat a debitului fiscal în valoare totală de 4.817.887 RON, din care obligații fiscale principale (TVA) 2.101.849 RON și 2.716.038 RON obligații fiscale accesorii.

1.2. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 8144/2/2012, reclamanta B.. a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună:

- anularea deciziei din 27 aprilie 2012 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

- soluționarea pe fond, în sensul anulării în tot a deciziei de impunere din 05 iulie 2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov și a considerentelor raportului de inspecție fiscală din 01 iulie 2011 și, pe cale de consecință, înlăturarea ca fiind nedatorat a debitului fiscal în sumă totală de 4.817.887 RON, din care obligații fiscale principale (TVA) 2.101.849 RON și 2.716.038 RON obligații fiscale accesorii.

1.3. Pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost înregistrată sub nr. 8243/2/2012 cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov, prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

- anularea în tot a deciziei din 27 aprilie 2012 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

- anularea în tot a deciziei de impunere din 05 iulie 2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov;

- anularea în tot a raportului de inspecție fiscală din 01 iulie 2011 emis de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov și, pe cale de consecință, să se constate că debitul în sumă totală de 4.817.887 RON, din care obligații fiscale principale (TVA) 2.101.849 RON și 2.716.038 RON obligații fiscale accesorii este nedatorat și să se dispună exonerarea de plata acestuia.

1.4. Prin cererea înregistrată pe rolul aceleiași instanțe sub nr. 8245/2/2012, reclamanta B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

- anularea în tot a deciziei din 27 aprilie 2012 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

- anularea în tot a deciziei de impunere din 05 iulie 2011 emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov;

- anularea în tot a raportului de inspecție fiscală din 01 iulie 2011 emis de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov și, pe cale de consecință, să se constate că debitul în sumă totală de 4.817.887 RON, din care obligații fiscale principale (TVA) 2.101.849 RON și 2.716.038 RON obligații fiscale accesorii, este nedatorat și să se dispună exonerarea de plata acestuia.

Prin încheierea din data de 14 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus conexarea Dosarului nr. x/2/2012 la Dosarul nr. z/2/2012, în temeiul art. 163 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată la data de 04 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus conexarea Dosarului nr. a/2/2012 la Dosarul nr. b/2/2012.

De asemenea, prin încheierea din data de 15 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus conexarea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. b/2/2012 la cauza ce formează obiectul Dosarului nr. z/2/2012.

Prin sentința civilă nr. 1237 din 05 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus respingerea cererii principale formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov, și a cererilor conexe formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Urmare a inspecției fiscale parțiale efectuate de reprezentanții Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Ilfov în perioadele 27 octombrie 2010-25 noiembrie 2010 și 10 iunie 2011-01 iulie 2011, au fost identificate și verificate un număr de 135 de contracte de vânzare încheiate de reclamanți în perioada 2005-2010.

Organele de inspecție fiscală au considerat că la data de 29 august 2005 reclamanții ar fi efectuat prima operațiune care ar fi intrat în sfera de aplicare a TVA, depășind plafonul de înregistrare în scopuri de TVA de 2 miliarde ROL.

În consecință, considerând că orice vânzare ulterioară datei de 29 august 2005 ar fi fost taxabilă din perspectiva TVA, organele de inspecție fiscală au calculat în sarcina fiecărui reclamant obligații fiscale de plată în sumă totală de 4.817.887 RON prin deciziile de impunere din 05 iulie 2011.

Din interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. (atât forma aplicabilă începând cu data de 25 iulie 2005, cât și forma aplicabilă începând cu data de 01 iulie 2007) rezultă că pentru aplicarea taxei pe valoare adăugată trebuie îndeplinite următoarele condiții cumulative:

- livrările de bunuri sau prestările de servicii sunt efectuate cu plată pe teritoriul României;

- sunt realizate de o persoană impozabilă, așa cum este definită la art. 127 alin. (1);

- livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor rezultă din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2);

Nu există nicio îndoială că livrările de bunuri sunt efectuate de reclamanți pe teritoriul României.

Calitatea reclamanților de persoane impozabile rezultă din prevederile art. 127 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., dar și din interpretarea per a contrario a prevederilor pct. 2 alin. (1), respectiv pct. 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a dispozițiilor art. 127 alin. (2) C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, forma aplicabilă în perioada 04 iulie 2005-31 decembrie 2006 și începând cu data de 01 ianuarie 2007.

Reclamanții au efectuat activități de livrări de bunuri ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor proprii către alte persoane.

Din analiza operațiunilor efectuate în perioada 2005-2009 rezultă că reclamanții au obținut venituri cu caracter de continuitate, desfășurând astfel activități economice și devenind persoane impozabile din perspectiva taxei pe valoare adăugată.

De aceea, prima obligație constă în declararea începerii activității lor ca persoane impozabile și solicitarea înregistrării ca plătitori de TVA la organul fiscal competent la data depășirii plafonului de scutire de 200.000 RON.

Regimul juridic al proprietății în devălmășie al soților nu a fost încălcat, așa cum afirmă reclamanții, deoarece legea instituie o prezumție relativă că soții au o contribuție comună la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei în cotă de 1/2. Această prezumție legală relativă se poate răsturna doar cu ocazia partajului bunurilor comune când unul dintre soți poate dovedi o contribuție mai mare la dobândirea bunurilor comune.

Dacă raționamentul reclamanților ar fi corect, ar însemna ca soții să fie scutiți de plata TVA și a accesoriilor aferente pentru operațiunile efectuate pe durata căsătoriei, ceea ce contravine flagrant scopului legii.

În temeiul principiului de drept „accesoriul urmează principalul”, sunt legal datorate și majorările de întârziere aferente TVA, chiar dacă acestea depășesc debitul principal, deoarece legiuitorul nu le-a plafonat la o limită maximă reprezentată de valoarea debitului principal.

Nu a fost încălcat nici principiul neretroactivității legii, de vreme ce fiecărei operațiuni fiscale i-au fost aplicate normele juridice în vigoare la data efectuării ei.

Înainte de adoptarea O.U.G. nr. 109/2009 existau norme juridice aplicabile vânzărilor de imobile efectuate de persoane fizice. Aceste norme sunt reprezentate de Legea nr. 571/2003, art. 126, 127, 128, 141, 152, 153, în ambele forme, înainte de 01 ianuarie 2007 și după această dată, precum și de Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Aceste norme îndeplinesc condițiile de calitate cerute de jurisprudența comunitară, în sensul că au caracter accesibil și previzibil, de vreme ce ele puteau fi cunoscute de orice persoană interesată, fiind publicate în Monitorul Oficial. Conținutul acestor norme este clar, destinatarii legii având posibilitatea să înțeleagă conținutul conduitei impuse prin aceste norme și sancțiunile nerespectării acestei conduite. Faptul că aceste norme nu au fost aplicate efectiv în mod constant de organele fiscale nu afectează caracterul lor previzibil.

În consecință, prima instanță a apreciat că atât cererea principală, cât și cererile conexe formulate de reclamanți sunt neîntemeiate și a dispus respingerea acestora.

Împotriva sentinței civile nr. 1237 din 05 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în termen legal reclamanții A. și B., susținând că este nelegală și netemeinică, pentru motivele enunțate la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., dar și pentru motive ce țin de reexaminarea cauzei sub toate aspectele, în condițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, poziția procesuală exprimată de recurenți a vizat următoarele aspecte de nelegalitate și netemeinicie privind sentința recurată:

Astfel, sub aparența unei meticuloase motivări pe 44 de pagini, considerentele hotărârii primei instanțe se cantonează în zona unor interpretări subiective și retrospective a prevederilor legale în baza cărora recurenții-reclamanți au fost impuși în scop de TVA, cu omiterea în totalitate a aspectelor înseși asupra cărora s-au concentrat dezbaterile și administrarea de probe pe fondul cauzei.

Argumentul principal în susținerea cauzei la fond a vizat tocmai starea de incertitudine în interpretarea și aplicarea de către autorități a normelor de TVA persoanelor fizice în situația tranzacțiilor de imobile, cel puțin până la data de 01 ianuarie 2010.

Reclamanții au arătat și au probat cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei A.N.A.F. că anterior acestei date nu a existat niciun temei legal pentru impunerea TVA asupra vânzărilor de imobile efectuate de persoane fizice și că unor situații juridice anterioare, precum cele invocate în speță, legea nu poate fi aplicată retroactiv altfel decât cu încălcarea principiului securității juridice.

Judecătorul fondului nu a valorificat în sentință și nici nu a menționat vreun considerent în legătură cu administrarea probei cu interogatoriul pârâtelor, întrebările încuviințate având relevanță în probarea încălcării principiilor certitudinii impunerii, accesibilității și previzibilității legii fiscale.

De asemenea, au fost ignorate înscrisurile deosebit de relevante provenind chiar de la autoritatea pârâtă, ce conțineau contradicții evidente privind impunerea persoanelor fizice în scop de TVA la nivelul anilor 2008 și 2009.

La dosarul cauzei au fost prezentate în cadrul probei cu înscrisuri opinii și argumente cu un conținut extrem de relevant provenind de la persoane cu autoritate în materie de fiscalitate, fără ca judecătorul fondului să le fi redat măcar în considerente, fie și numai însoțite de un comentariu privind lipsa lor de relevanță în opinia instanței.

Având în vedere că nicio persoană fizică nu s-a înregistrat voluntar în scopuri de TVA anterior anului 2009, că A.N.A.F. nu a efectuat nicio inspecție fiscală asupra tranzacțiilor imobiliare, iar reprezentanții A.N.A.F. își declarau public intenția de a introduce modificări legislative care să permită perceperea TVA de la persoane fizice, este mai mult decât evident că în realitate nu a existat un text de lege anterior anului 2010, cu relevanță pentru impunerea TVA tranzacțiilor imobilelor efectuate de persoane fizice.

Nici una dintre opiniile și circumstanțele de fapt, probate de reclamanți și necontestate de autoritățile pârâte, nu a primit vreun comentariu aprobator sau dezaprobator din partea judecătorului fondului, care a omis să facă și aplicarea principiului în in dubio contra fiscum recunoscut ca drept al omului prin Hotărârea C.E.D.O. din 07 octombrie 2011 pronunțată în cauza nr. 39766/05, Sercov vs. Ucraina, invocată și atașată acțiunii introductive.

Totodată, prin încheierile din 18 ianuarie 2013 și 15 martie 2013, prima instanță a respins cererea reclamanților de sesizare a Curții de Justiție, cu o motivare extrem de sumară și, desigur, superficială, în sensul că ar exista jurisprudența C.J.U.E. similară (pe care însă a omis să o indice) și că oricum promovarea întrebării preliminare e facultativă la fond.

În aceste circumstanțe, recurenții au reiterat în fața instanței de recurs cererea de sesizare a Curții de Justiție cu următoarea întrebare preliminară:

„În cazul operațiunilor de achiziție efectuate anterior de o persoană considerată de inspecția fiscală ca fiind persoană impozabilă, articolul 167 din Directivă trebuie interpretat în sensul acordării dreptului de deducere a TVA la momentul exigibilității taxei (spre exemplu la momentul la care respectivei persoane i-a fost emisă factura fiscală de achiziție prin care furnizorul său a colectat TVA) sau doar ulterior, la momentul înregistrării sale în scopuri de TVA? Cu alte cuvinte, în vederea calculării TVA de plată și a penalităților de întârziere, inspecția fiscală trebuie să aibă în vedere atât colectarea TVA, cât și acordarea dreptului de deducere”.

Cu privire la natura impunerii, judecătorul fondului a operat încadrarea tranzacțiilor cu imobile efectuate de recurenți direct la prevederile art. 127 alin. (2) C. fisc., ignorând alin. (1) al acestui text de lege, dar și jurisprudența Curții de Justiție (cauza C-77/01, Empresa de Mineiro, și C-60/90, Polysar) din care rezultă clar că sintagma venituri cu caracter de continuitate este utilizată numai cu privire la veniturile din activități de exploatare de genul redevențelor, chiriilor, concesiunilor etc., nefiind deci similare cu cele deduse judecății.

Prima instanță a aplicat greșit legea omițând să observe că reclamanții, prin actele de vânzare de terenuri pe care le-au întocmit, nu au fost nici producători, nici comercianți, nici prestatori de servicii, și nici nu au obținut venituri continue din exploatarea bunurilor corporale. Ei pur și simplu au înstrăinat bunurile, iar actele de înstrăinare, chiar repetitive, nu pot constitui în sensul art. 127 C. fisc., activitate economică.

Referitor la calitatea reclamanților de persoane impozabile și la posibilitatea existenței unui drept de deducere, judecătorul fondului a făcut o tentativă de motivare, citând pe patru pagini și absolut la întâmplare prevederi din C. fisc. și din Normele metodologice care nu răspund problemelor deduse judecății.

Judecătorul fondului nu a clarificat nicidecum problema exercitării dreptului de deducere, ce reprezintă un aspect al speței ce nu putea fi elucidat decât cu ajutorul unei serioase reflecții pe tema întrebării preliminare pe care tocmai refuzase să o avanseze în atenția Curții de Justiție.

De asemenea, nu a fost dezlegată problema de drept referitoare la ilegalitatea impunerii în scop de TVA, în cote prezumtiv legale, de 1/2, cu încălcarea regimului de devălmășie al patrimoniului soților.

Sub acest aspect, judecătorul fondului se găsește în eroare cu privire la faptul că starea de devălmășie se deosebește de co-indiviziune tocmai prin aceea că nu cunoaște cote-părți, nici stabilite convențional, nici prezumate de lege. De altfel, nu a fost indicat niciun text de lege care să indice prezumția că fiecare soț are o cotă de 1/2 din bunurile comune.

În plus, judecătorul fondului omite să recunoască faptul de notorietate că starea de devălmășie, ca și stare de indiviziune, încetează numai prin partaj. De la o eventuală prezumție judiciară (și nicidecum legală) a egalității cotelor se putea pleca printr-o acțiune de partaj propriu-zis nu însă și în impunerea fiscală, care trebuie să fie întotdeauna certă, nu prezumtivă.

Prima instanță a concluzionat însă echivoc cu privire la certitudinea legislației fiscale în materie de TVA și cu privire la neretroactivitatea impunerii, fără a se pronunța explicit asupra normelor metodologice introduse la 01 ianuarie 2010 prin H.G. nr. 1620/2009. În legătură cu acestea, reclamanții au arătat și au argumentat că ipotezele introduse prin H.G. nr. 1620/2009 nu pot avea caracter interpretativ, ci normativ, cu tendința de aplicare retroactivă a legii.

În concluzie, pentru motivele de recurs expuse, recurenții au solicitat admiterea recursului și, în principal, modificarea hotărârii recurate, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9, art. 304

1

C. proc. civ., iar, în subsidiar, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât situația de fapt nu a fost reținută în mod obiectiv de judecătorul fondului.

A.N.A.F. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că sentința atacată este temeinic și amplu motivată, cererea de chemare în judecată fiind analizată sub toate aspectele și cu raportare la legislația aplicabilă.

În continuare, au fost reiterate argumentele de fapt și de drept care au fundamentat decizia de respingere a contestației administrative prezentate, de altfel, și în primă instanță, cu precizarea că în mod corect a fost reținută calitatea recurenților de persoane impozabile încă din anul 2005, aceștia având obligația înregistrării ca plătitori de TVA, în condițiile depășirii plafonului de scutire de 200.000 RON.

În temeiul art. 305 C. proc. civ., a fost administrată proba cu înscrisuri noi, la cererea recurenților-reclamanți.

De asemenea, recurentul-reclamant A. a depus la dosarul cauzei două memorii în care și-a prezentat punctul de vedere atât în privința legalității sarcinii fiscale ce i-a fost impusă, cât și a echității procedurii derulate în primă instanță.

II. Aprecierile Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale aplicabile și de principiile ce reies din jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului și a Curții de Justiție, Înalta Curte constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Reclamanții A. și B. au supus controlului de legalitate prin care cele 4 cereri de chemare în judecată conexate, în condițiile art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., deciziile din 27 aprilie 2012 emise de A.N.A.F. - Direcția generală de soluționare a contestațiilor, deciziile de impunere din 05 iulie 2011 emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov și raportul de inspecție fiscală din 01 iulie 2011 întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov.

Nelegalitatea hotărârii primei instanțe denunțată de recurenți a vizat, în special, motivarea acesteia atât pe chestiuni de formă, cât și pe aspecte ce țin de fondul litigiului supus judecății.

Relativ la forma și estetica motivării, se impune observația că, indiferent de modalitatea de prezentare aleasă, aceasta nu trebuie să influențeze receptarea conținutului. Uneori ea constituie un element care, adăugat la multe altele, poate conduce la ideea unei insuficiente studieri a pieselor esențiale ale dosarului.

În speța de față, hotărârea primei instanțe nu conține o sistematizare a informațiilor și argumentelor prezentate în susținerea celor 4 cereri de chemare în judecată conexate, respectiv în combaterea acestora, și nici evaluarea completă a acestora într-o modalitate clară, fluentă și inteligibilă, care să excludă ideea de arbitrariu și să facă posibilă exercitarea controlului judiciar.

În ceea ce privește fondul acestei spețe, instanței de recurs îi revine sarcina de a examina dacă și în ce măsură chestiunile esențiale pe care reclamanții au înțeles să le supună judecății și-au găsit răspuns în hotărârea pronunțată în primă instanță.

În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției (Broniowski c. Poloniei, parag. 147). Ea presupune respectarea principiului securității raporturilor juridice, principii ale cărui exigențe nu se limitează la interzicerea redeschiderii unei proceduri finalizate cu o hotărâre definitivă (afară de cazul în care circumstanțe cu caracter substanțial și serios o impun), ci implică, printre altele, interzicerea retroactivității legii, accesul la legislația aplicabilă, dar și previzibilitatea acestei legislații.

În materie fiscală, în care interesele contribuabilului sunt sensibil afectate de deciziile administrației, acesta are în mod indubitabil dreptul de a fi informat în avans asupra actelor pe care le efectuează într-o manieră care să-i permită să se comporte în cunoștință de cauză. Altfel, spus, contribuabilul trebuie să cunoască legea de așa manieră încât să poată acționa preventiv.

Este ceea ce reclamanții au denunțat sistematic în prezenta cauză, respectiv: starea de incertitudine în interpretarea și aplicarea de către autorități a normelor de drept material privitoare la TVA aplicabilă vânzărilor de imobile efectuate de persoanele fizice, încălcarea principiilor eficienței impunerii și a certitudinii impunerii, principii fundamentale ale dreptului fiscal, lipsa unui temei legal pentru impunerea TVA asupra acestor tranzacții, cel puțin până la data de 01 ianuarie 2010 și aplicarea retroactivă a legii pentru tranzacții derulate în perioada 29 august 2005 - 08 decembrie 2009.

În acest sens, reclamanții au evidențiat faptul că la nivelul anilor 2006-2008 perceperea de TVA la vânzările de imobile efectuate de persoanele fizice era calificată cel mult un zvon și nicidecum o practică ori o îndrumare activă a autorităților în atenția persoanelor vizate, că nicio persoană fizică nu s-a înregistrat voluntar în scop de TVA anterior anului 2009, că A.N.A.F. nu a efectuat nicio inspecție fiscală asupra tranzacțiilor imobiliare, iar reprezentanții acestei autorități își exprimau public intenția de modificare a legislației tocmai pentru a permite impunerea TVA tranzacțiilor de imobile efectuate de persoane fizice.

Au fost avansate în acest sens o multitudine de înscrisuri, inclusiv opinii de specialitate în materie fiscală, puncte de vedere exprimate de autorități, extrase din presa perioadei de referință, și a fost administrată proba cu interogatoriul autorităților pârâte.

Deși prima instanță a apreciat aceste mijloace de probă ca fiind pertinente, concludente și utile soluționării pricinii la momentul încuviințării lor, nu a procedat la o examinare efectivă a acestora în conformitate cu cerințele unui proces echitabil, împrejurare ce poate fi lesne observată din studiul considerentelor hotărârii pronunțate.

În plus, nu a oferit un răspuns specific și explicit la argumentul decisiv invocat de reclamanți, legat de lipsa caracterului interpretativ al dispozițiilor H.G. nr. 1620/2009, intrate în vigoare la 01 ianuarie 2010, și de încercarea extremă a legiuitorului de a modifica textul legii fiscale, la adăpostul și sub pretextul normei interpretative.

În aceste circumstanțe, nu se poate ști dacă prima instanță a omis pur și simplu să examineze conținutul cererii reclamanților sub aspectele ei esențiale sau dacă a dorit să o respingă și, în această ultimă ipoteză, din ce rațiuni.

Or, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părților sunt într-adevăr „ascultate”, adică examinate legal de instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Perez c. Franței, parag. 80, și Van der Hurk c. Olandei, parag. 59).

Fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, obligația instanței de a-și motiva hotărârea presupune, totuși, ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive cu privire la rezultatul procedurii în cauză (Ruiz Torija și Hiro Balani c. Spaniei, 09 decembrie 1994).

În ceea ce privește fondul cauzei, litigiul a fost generat și de problema legată de natura impunerii, recurenții afirmând că prima instanță a încadrat tranzacțiile efectuate de aceștia la prevederile art. 127 alin. (2) C. fisc., ignorând alin. (1) al acestui text de lege.

Astfel, aceștia au susținut că nu au fost nici producători, nici comercianți, nici prestatori de servicii, și nici nu au obținut venituri continue din exploatarea bunurilor corporale.

În acord cu cele reținute de Curtea de Justiție în hotărârile pronunțate în cauzele C-77/01, Empresa de Mineiro, și C-60/90, Polysar, teza avansată de recurenți a fost în sensul că sintagma venituri cu caracter de continuitate este utilizată numai cu privire la veniturile din activități de exploatare de genul redevențelor, chiriilor, concesiunilor etc.

În considerarea principiului supremației dreptului comunitar, prima instanță avea obligația de a aprecia relevanța în cauză și de a face aplicarea, dacă este cazul, a celor statuate de Curtea de Justiție în deciziile citate de recurenți.

În egală măsură, o astfel de analiză trebuia să vizeze și hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție în cauzele C-186/89 Van Tiem, C-306/94 Regle Dauphinoise și C-77/01 Empresa de

Desenvolvimento Mineiro SA, la care s-a făcut referire în deciziile de soluționare a contestațiilor administrative contestate în cauză.

Dreptul U.E. a devenit aplicabil în cauză și cu ocazia soluționării incidentului procedural ivit la solicitarea adresată de reclamanți primei instanțe, în sensul sesizării Curții de Justiție cu o întrebare preliminară legată de interpretarea prevederilor art. 167 din Directiva nr. 2006/112/CE.

Cererea reclamanților a fost respinsă de prima instanță prin încheierile din 18 ianuarie 2013 și 15 martie 2013, cu motivarea că ar exista jurisprudență a Curții de Justiție în care instanța europeană s-a pronunțat direct sau indirect cu privire la unele sau altele dintre problemele de drept deduse judecății și că sesizarea Curții de Justiție are caracter facultativ atunci când cauza se află pe rolul unei instanțe ale cărei hotărâri nu sunt supuse căilor de atac.

Critica pe care recurenții au adus-o deciziei primei instanțe de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție este întemeiată, întrucât nu a fost indicată nicio hotărâre prin care Curtea să fi răspuns la problema de drept în dispută ori la o problemă asemănătore, pentru a se constata că actul a cărui interpretare s-a solicitat a fost deja clarificat.

În plus, existența unei hotărâri anterioare a Curții de Justiție la întrebări identice ori similare cu cele formulate de reclamanți (adică existența unui precedent) nu atrage lipsa de pertinență a acestora din urmă.

Într-adevăr, prima instanță avea facultatea de a sesiza Curtea de Justiție, dar și obligația de a reda într-o manieră convingătoare modul în care ar fi incident în opinia sa dreptul U.E., precum și motivele care o determină să aprecieze că dezlegarea problemei de drept respective nu îi este necesară pentru soluționarea litigiului. Altfel spus, indiferent care ar fi fost răspunsul Curții, el nu ar fi putut avea nicio influență asupra soluționării litigiului.

Urmând matricea unui proces echitabil, se observă și în această privință motivarea insuficientă a deciziei instanței, ceea ce echivalează cu nemotivarea acesteia și face imposibilă exercitarea controlului judiciar.

Aceeași constatare se impune și în ceea ce privește modalitatea în care prima instanță a înțeles să examineze motivul de nelegalitate referitor la calitatea reclamanților de persoane impozabile și la posibilitatea existenței dreptului de deducere a TVA.

Astfel, în acord cu cele sesizate de recurenți, se observă că motivarea instanței constă în redarea conținutului unor prevederi din C. fisc. și din Normele metodologice de aplicare a acestuia, fără a exista posibilitatea identificării raționamentului pentru care nelegalitatea impunerii invocată de reclamanți nu a fost reținută.

Absența unei analize riguroase a instanței și din perspectiva posibilității existenței dreptului de deducere a TVA denotă faptul că instanța nu era nicidecum lămurită în legătură cu problema de drept a Uniunii pusă în dezbatere de reclamanți, conturându-se astfel un indiciu serios de arbitrariu în decizia de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție.

O astfel de conduită procedurală nu răspunde exigențelor impuse de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ipotezele reținute fiind subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere că circumstanțe de fapt și de drept esențiale dezlegării pricinii nu au fost lămurite de prima instanță, în temeiul art. 314, art. 312 alin. (5) și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării cauzei, va fi reevaluată solicitarea reclamanților de sesizare a Curții de Justiție și vor fi examinate efectiv motivele de nelegalitate invocate de reclamanți, inclusiv cele privitoare la încălcarea regimului de

devălmășie al patrimoniului soților, a căror examinare a devenit inutilă în raport de soluția dată recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1237 din 05 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2014.