Decizia nr. 607/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație împotriva sentinței nr. 472/2014 a Curții de Apel București

Hotărârea Curții de Apel București Prin Sentința civilă nr. 472 din 12 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și, în consecință, a anulat Decizia de soluționare contestație nr. 214 din 06.06.2011 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, cele două Decizii de impunere nr. 162/11.02.2010 emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov referitoare la reclamanții A. și B. și Raportul de inspecție fiscală înregistrat sub nr. 162/11.02.2010 emis de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Ilfov. A exonerat reclamanții de la plata taxei pe valoarea adăugată în cuantum total de 4.856.170 RON și a accesoriilor în cuantum total de 6.922.944 RON.

Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței civile nr. 472 din 12 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov și Agenția Națională de Administrare Fiscală. Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2/2010.

Procedura de soluționare a recursului în Dosarul nr. x/2/2010 În data de 15 iunie 2015, Înalta Curte, constatând că dezlegarea pricinii atârnă de existența unui drept care face obiectul cauzei C-183/14 Salomie și Oltean aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene și având în vedere poziția procesuală a reprezentanților părților prezente, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecarea recursurilor declarate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței civile nr. 472 din 12 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal până la soluționarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a cauzei C-183/14 Salomie și Oltean. Cauza a fost repusă pe rol în luna octombrie 2016 în vederea discutării excepției perimării.

Încheierea atacată în cauza de față Prin încheierea pronunțată în data de 18 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția perimării, invocată de intimații-reclamanți A. și B., apreciind că nu este îndeplinită cerința impusă de art. 248 C. proc. civ., în raport de împrejurarea că instanța a pus în discuția părților necesitatea suspendării prezentei cauze până la pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unei hotărâri în cauza Salomie și Oltean și a dispus această măsură. Ca atare, actul de procedură, respectiv repunerea cauzei pe rol, trebuia să se facă de către instanță, din oficiu, în lipsa unei cereri din partea recurentelor-pârâte.

Calea de atac extraordinară exercitată Împotriva încheierii pronunțate în data de 18 noiembrie 2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2010, au formulat contestație în anulare contestatorii A. și B., solicitând anularea încheierii, admiterea excepției perimării și constatării perimării recursurilor formulate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov și Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ. În motivarea contestației în anulare s-a susținut că dezlegarea dată de către instanța de recurs asupra excepției perimării este rezultatul unei greșeli materiale, anume calcularea greșită a termenului de 1 an, consecință a ignorării faptului că pricina a rămas în nelucrare mai mult de 1 an, din vina recurentelor. Repunerea cauzei pe rol nu trebuia efectuată din oficiu, fiind la latitudinea părților interesate.

Apărările intimatei Legal citată, intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, raportat, mai întâi, la dispozițiile art. 253 alin. (1) C. proc. civ. (1865), din care perspectivă calea de atac apare inadmisibilă. A mai susținut, în continuare, că în speță nu este realizată condiția existenței unei erori materiale, întrucât soluția de respingere a excepției perimării nu s-a bazat pe calculul termenului de perimare, ci pe aspectul că termenul de perimare nu a curs împotriva intimatei, câtă vreme suspendarea soluționării recursului a fost dispusă din oficiu de către instanță, în virtutea rolului său activ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți Înalta Curte, examinând excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocată de intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală, o constată întemeiată și o va admite, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, numai împotriva deciziilor pronunțate de instanțele de recurs. Astfel, reglementând contestația în anulare generală, art. 317 alin. (1) C. proc. civ. (1865) prevede că "hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare", iar art. 318 alin. (1), care reglementează contestația în anulare specială, face referire la "hotărârile instanțelor de recurs". Rezultă cu evidență, din aceste dispoziții legale, faptul că obiectul contestației în anulare este format dintr-o singură categorie de hotărâri, și anume deciziile, în sensul art. 255 alin. (1) teza II C. proc. civ., deci acele hotărâri pronunțate cu prilejul exercitării controlului judiciar, prin care instanța se dezînvestește de soluționarea litigiului. Toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății se numesc "încheieri". Potrivit dispozițiilor art. 147 din C. proc. civ., încheierea de ședință este actul procedural în care se consemnează conținutul dezbaterilor în cadrul unei ședințe de judecată. Încheierile de ședință preced, în mod firesc hotărârea finală, motiv pentru care art. 268 alin. (1) din C. proc. civ. le și numește "încheieri premergătoare". Art. 253 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "dacă instanța constată că perimarea nu a operat, pronunță o încheiere, care poate fi atacată o dată cu fondul procesului." Aceste dispoziții consacră expres regula inadmisibilității atacării separate, cu orice cale de atac, a încheierii prin care instanța de judecată constată că perimarea nu a operat, în deplin acord cu regula generală privind căile de atac ce pot fi exercitate împotriva încheierilor premergătoare, fiind lipsit de relevanță stadiul procesual al cauzei în care este pronunțată încheierea. Pentru aceste considerente, reținând că prezenta contestație în anulare, îndreptată împotriva unei simple încheieri premergătoare, nu îndeplinește condiția de admisibilitate referitoare la hotărârile ce pot face obiectul acestei căi extraordinare de atac, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă.