ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1180/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generala Regionala A Finanțelor Publice și cu pârâta DGRGPB - Administrația Sectorului 2 A Finanțelor Publice, a solicitat anularea deciziei nr. 366/26.05.2016 de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de impunere privind taxa pe valoare adăugată nr. x/17.02.2011 emisă de către DGFP Sector 2 și a raportului de Inspecție Fiscala x/17.02.2011, emis de către DGFP Sector 2, a deciziei privind nemodificarea bazei de impunere x/26.04.2012, emisa de către DGFP Ilfov și a raportului de Inspecție Fiscala nr. x/24.04.2012, emis de către DGFP Ilfov.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 3440/03.10.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios adminsitrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Generala Regională A Finanțelor Publice București - Administrația Sectorului 2 A Finanțelor Publice și, în consecință: A anulat în parte decizia de soluționare a contestației nr. 366/26.05.2016, decizia de impunere privind taxa pe valoarea adăugată nr. x/17.02.2011 și raportul de inspecție fiscală nr. x/17.02.2011, în ceea ce privește diferența dintre TVA în valoare de 1.817.433 RON reprezentând TVA stabilită de organul fiscal și TVA în valoare de 685.116 RON datorată conform legii, precum și în ceea ce privește obligațiile fiscale accesorii corespunzătoare. De asemenea, a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 3440/03.10.2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios adminsitrativși fiscal în dosarul x/2016 a formulat recurs reclamanta A., solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în parte a sentinței atacate și rejudecarea fondului cauzei, în sensul admiterii în tot a acțiunii principale și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor judiciare. Împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice București-Serviciul Juridic, care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe fondul cauzei, respingerea cererii formulate de A. și menținerea actelor atacate ca fiind temeinice și legale. 3.1. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta reclamantă A. a formulat următoarele critici: Prima instanță a admis în parte cererea de chemare in judecata și a anulat în parte decizia de soluționare a contestației nr. 366/26.05.2016, decizia de impunere privind taxa pe valoare adăugata nr. x/17.02.2011 si raportul de inspecție fiscala x/17.02.2011, in ceea ce privește diferența dintre TVA in valoare de 1.817.433 RON reprezentând TVA stabilita de organul fiscal si TVA in valoare de 685.116 RON datorata conform legii, precum si in ceea ce privește obligațiile fiscale accesorii corespunzătoare. Într-o prima critică a susținut că este greșită concluzia primei instanțe în sensul că pentru perioada 2007-2009 a existat pentru B. obligația înregistrării ca plătitor de TVA pentru operațiunile imobiliare desfășurate, in raport de numărul de tranzacții efectuate si de obiectul acestora, activitatea a avut caracter de continuitate, reclamanta, împreună cu soțul ei, realizând, într-o maniera independenta, acțiuni economice constând in vânzarea de imobile, pentru obținerea de venituri cu caracter de continuitate, fiind aplicabile, în speță, prevederile art. 126 si 127 Codul fiscal, justificându-se astfel atribuirea calității de persoana impozabila. Recurenta-reclamantă își reiterează susținerile în sensul că la nivelul anilor 2006-2007 nu este definita nici noțiunea de "activitate economica" nici aceea de "venituri cu caracter de continuitate", forma si interpretarea art. 127 CF este cu totul alta, clarificările avute în vedere fiind introduse in Codul fiscal prin modificarea normelor metodologice adusa abia in anul 2009 prin H.G. nr. 1620/2009. Consideră ca este irelevant și că în același mod interpretează si CJUE, in Cauza C-183/2014 (Hotărârea Salomie si Oltean) prevederile art. 127 CF, deoarece aceasta cauza a fost supusa judecații in anul 2014, adică la patru ani după ce legiuitorul român modificase normele metodologice de interpretare ale art. 127 2 CF si clarificase deja noțiunea de "persoana impozabila in sfera de aplicare a TVA". În fapt, reamintește că s-a reținut in sarcina contribuabilului C., pentru anul 2006, un număr de 4 vânzări de terenuri, in valoare totala de 987.932,50 RON (pag. 3 din RIF), depășind plafonul de scutire in luna octombrie 2006 însă nu era îndeplinită condiția de la alineatul d. din art. 126 Codul fiscal, respectiv obținerea de venituri cu caracter de continuitate din vânzare de terenuri, deoarece o singura vânzare, in valoare de 18.228 RON, din care in sarcina contribuabilului C. ar fi trebuit sa se retina doar din suma încasata, respectiv 9114 RON (cv 2398 EUR), nu duce la depășirea plafonului de 35.000 EUR/Iei, prin urmare, având în vedere și faptul acesta a figurat în contractele de vânzare cumpărare în calitate de soț declarant și nu de proprietar, acesta nu a devenit plătitor de TVA începând cu 01.01.2007. I.- Solicită instanței de recurs să facă aplicarea prevederilor Legii 29/15.01.2018, privind anularea unor obligații fiscale, potrivit cărora: Art. l (l) în cazul tranzacțiilor pentru care s-a aplicat impozitul pe venit din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal al persoanelor fizice, se anulează diferențele de obligații fiscale principale, respectiv impozitul pe venit și contribuțiile sociale, precum și obligațiile fiscale accesorii aferente acestora, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a reîncadrării acestor venituri ca venituri dintr-o activitate independentă, obținute de către persoanele fizice din transferul proprietăților imobiliare care fac parte din patrimoniul afacerii, pe perioadele fiscale de până la 1 iunie 2017, și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi. 2) Organul fiscal nu reîncadrează veniturile obținute de către persoanele fizice din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal ca venituri dintr-o activitate independentă și nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de reîncadrare, pentru perioadele anterioare datei de 1 iunie 2017. Raportat la aceste prevederi legale conchide că reîncadrarea activității de vânzare a unor terenuri din patrimoniul personal ca fiind activități economice in scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, în temeiul art. 127 alin. 2 Codul fiscal nu mai poate opera, astfel că nici prevederile art. 152 alin. 1 si (6) din Legea 571/2003 nu se mai aplica spetei. II. Instanța fondului respinge susținerile privitoare la stabilirea obligațiilor fiscale fiecărui contribuabil in parte pentru veniturile obținute de acesta, (pag 15 din Hotărâre), motivând in drept prin aplicarea pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a art. 127 CF, conținut aferent Normelor metodologice care au modificat CF la 01.01.2010, astfel: "(6) în cazul în care bunurile imobile sunt deținute în coproprietate de o familie, dacă există obligația înregistrării în scopuri de taxă pentru vânzarea acestor bunuri imobile, unul dintre soți va fi desemnat să îndeplinească această obligație." Susține că aplicarea normelor metodologice valabile din 2010 pana în 2016 constituie aplicare retroactiva a prevederilor legale, la începutul anului 2007 nu exista o astfel de reglementare, art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 CPF defineau noțiunea de contribuabil ca fiind "orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat, în condițiile legii", iar art. 28 și 72 din O.G. nr. 92/2003 CPF menționează că "fiecare persoană răspunde individual de obligațiile fiscale, fiind identificată de decizia ANAF cu codul de identificare fiscală". În acest sens mai arată că au fost încălcate prevederile punctului d) al alin. (2) la art. 43 din O.G. nr. 92/2003 CPF privind obiectul actului administrativ fiscal, care, in speță, excede obligațiilor personale ale contribuabilului C., acesta fiind obligat la plata TVA si majorări de întârziere si pentru sume pe care nu le-a încasat efectiv, cu consecința aplicării prevederilor art. 46 din O.G. nr. 92/2003 CPF, respectiv constatarea nulității actului administrativ fiscal. De asemenea, consideră că impunerea la care a fost supus contribuabilul, încalcă dispozițiile art. 85 Codul fiscal in privință determinării cuantumului venitului impozabil, avându-se in vedere că terenurile tranzacționate au reprezentat bunuri comune in devălmășie, mai mult, majoritatea terenurilor fiind bunuri proprii ale recurentei. Așa fiind, in cadrul controlului, inspectorii fiscali în mod greșit îi încadrează în categoria asociație, pe motiv că sunt părți in aceeași operațiune desfășurată, aplicând un regim fiscal în totală in contradicție cu relația sot/sotie din Codul Familiei, care la art. 35 reglementează înstrăinarea patrimoniului comun al soților. Astfel, prin aplicarea retroactiva a prevederilor Ordinului 1415/2009, inspectorii fiscali care au efectuat controlul si au întocmit/avizat RIF x/17.02.2011, transformând familia in subiect de drept fiscal cu încălcarea principiului neretroactivității legii, iar înlăturarea apărărilor referitoare la baza de taxare in scopuri de TVA, care este constituita din veniturile individual determinate, contravine art. 85 CF. III. Prima instanță a respins susținerilor privitoare la dreptul de deducere, conform principiului neutralității TVA, a înlăturat concluziile expertului, cu încălcarea jurisprudenței Curții Europene de Justiție și a Directivei 112/2006 cu privire la principiul neutralității TVA și a dreptului de deducere (interpretarea articolelor 9, 168 169, 178, 220, 221 și 392). În ceea ce privește TVA deductibilă, inspectorii fiscali au calificat activitatea B. ca independentă și economică, fără a-i înregistra retroactiv ca plătitori de TVA, deși aveau obligația să calculeze și TVA deductibil conform art. 147 1 alin. (1) CF "Orice persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, conform art. 153. CF - adică și conform obligației ANAF de a-i înregistra - are dreptul să scadă din valoarea totală a taxei colectate, pentru o perioadă fiscală, valoarea totală a taxei, pentru care, în aceeași perioadă, a luat naștere și poate fi exercitat dreptul de deducere conform art. 145-147 CF". În acest sens, fiind obligați la plata TVA, ar fi avut si dreptul de deducere a tuturor cheltuielilor cu TVA efectuate in perioada supusa taxării, întrucât TVA de plata = TVA colectat - TVA deductibil, iar potrivit documentelor reconstituite pentru acea perioada, ar fi avut drept de deducere pentru suma de 172.966,05 RON (cate 86.483,025 RON fiecare contribuabil) TVA deductibil. Mai mult, organul de control, in mod eronat si trunchiat a interpretat prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) CF din 2007, cu consecința neaplicarii scutirilor legale. Art. 141 alin. (2) lit. f) CF avea, la nivelul anului 2007, următorul conținut: "Următoarele operațiuni, sunt de asemenea, scutite de taxă: Livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuată de o persoană impozabilă care și-a exercitat ori ar fi avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere total sau parțial a taxei pentru achiziția, transformarea sau construirea unui astfel de imobil." Pentru anul 2007, legiuitorul roman a prevăzut că scutirea de la plata TVA pentru operațiunile de livrare a unor terenuri construibile nu operează in ipoteza in care persoana impozabila si-a exercitat sau ar fi avut dreptul sa-si exercite dreptul de deducere a TVA. Organul de control fiscal a denaturat sensul art. 141alin (2) lit. f) din CF, pentru a justifica colectarea TVA in suma de 1.817.453,32 RON, preluând numai o parte a acestui articol, acea parte care i-a convenit pentru a justifica impunerea (pag 4 din RIF x/17.02.2011): "livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia si a terenului pe care este construita, precum si a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuată de o persoană impozabilă … " De asemenea articolul definește terenul construibil, ca fiind orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot efectua construcții (...)." In realitate, cele 3 vânzări simultane de terenuri construibile din anul 2007 (contractele de vanzare-cumparare nr. 3067, nr. 3068 și nr. 3069/06.11.2007) intră sub incidența prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal din 2007, operațiunile fiind exceptate de la plata TVA deoarece persoana impozabilă nu a avut dreptul de deducere a TVA, terenul fiind achiziționat ca teren arabil de la persoane fizice neimpozabile, care la rândul lor nu erau plătitoare de TVA si nici nu aveau dreptul sa fie plătitoare TVA; mai mult, nu a avut dreptul de a deduce TVA nici la operațiunea de schimbare a categoriei de folosință a terenului din arabil in construibil. In concluzie, chiar dacă B. aveau calitate de persoane impozabile, tot nu ar fi avut dreptul sa colecteze să deducă sau să plătească TVA la aceste vânzări, întrucât a vândut către persoane impozabile si ar fi avut obligația sa aplice taxarea inversa conform prevederilor Art. 160 alin. (2) lit. b) CF, astfel: "Măsuri de simplificare (la data 06-feb-2007 Art. 160 din titlul VI, capitolul XIV reglementat de Ordinul 155/2007) (2)Bunurile și serviciile pentru livrarea sau prestarea cărora se aplică măsurile de simplificare sunt: b)clădirile, părțile de clădire și terenurile de orice fel, pentru a căror livrare se aplică regimul de taxare; (5)De aplicarea prevederilor prezentului articol sunt responsabili atât furnizorii/prestatorii, cât și beneficiarii, în situația în care furnizorul/prestatorul nu a menționat «taxare inversă» în facturile emise pentru bunurile/serviciile care se încadrează la alin. (2), beneficiarul este obligat să aplice taxare inversă, să nu facă plata taxei către furnizor/prestator, să înscrie din proprie inițiativă mențiunea «taxare inversă» în factură și să îndeplinească obligațiile prevăzute la alin. (3)". Recurenta a mai susținut că TVA deductibil, calculat din documentele reconstituite, este in valoare de 172.966,05 RON (câte 86.483,025 RON pe fiecare contribuabil). Numai la achiziția imobilului descris in CVC 2366/12.12.2007 a achitat TVA in suma de 162.032,05 RON, conform facturii x/12.12.2007, imobil revândut cu TVA de către B.. Prin urmare, aducând TVA deductibil evidențiat de către expert si TVA deductibil la achiziția imobilului din tranzacția 2366/12.12.2007, rezulta TVA deductibil 179.233,7 RON, astfel, la obligația de a colecta TVA 304.496 RON, asa cum a calculat expertul (in cazul in care erau persoane impozabile) dacă ar fi dedus TVA 179.233,70 RON, ar fi avut TVA de plată doar 125.262,30 RON. Referitor la deductibilitatea TVA la nivelul anului 2006 consideră, în temeiul concluziilor formulate de expert, că s-ar fi impus determinarea TVA de plată ca diferență între TVA colectat la înstrăinare valoarea de vânzare și pentru TVA deductibil valoarea din expertiză, asemenea determinării impozitului pe profit. Referitor la deductibilitatea TVA la nivelul anilor 2007-2009, conform celor arătate de expert, dacă s-ar admite că au devenit persoane impozabile începând cu 01.01.2007, fara a tine contabilitate si fara a fi atenționați de către ANAF in urma depunerii declarației 208 de către notarii publici, ar trebui să aibă drept de deducere pentru onorariul plătit notarilor publici TVA deductibil pentru aceste onorarii este in suma de 17.201,65 RON. Consideră că este criticabilă concluzia primei instanțe de a nu împărtăși poziția expertului, considerând ca aceste taxe au fost achitate de către cumpărători, fără a observa susținerile, dovedite cu înscrisuri si calcule, în sensul nerespectării dreptului de deducere a cheltuielilor de TVA făcute la achiziționarea imobilelor înstrăinate si nu la vânzarea acestora. IV. Prima instanță respinge si concluziile expertului cu privire la dreptul de aplicare a prevederilor art. 160 CF in forma aferenta anului 2007 privitoare la masurile de simplificare (taxarea inversă), considerând că nu sunt incidente in cauză, pentru că reclamanta recurentă și soțul ei nu au fost înregistrați in scopuri de TVA, deci nu au avut posibilitatea să opteze pentru aplicarea acestui mecanism. În acest context consideră că această interpretare este greșită, contrară concluziilor expertului (analiza efectuata in pag. 22-26 din raport), la care achiesează, în sensul aplicării mecanismului de simplificare, pentru 2 dintre cele 3 vânzări, toate aceste susțineri fiind valabile doar in situația in care B. sunt încadrați ca persoane impozabile in sfera de aplicare a TVA V. Instanța fondului calculează, după modelul din expertiza, TVA de plata, la toate cele 3 vânzări (CVC 3067, 3068 si 3069/06.11.2007). Consideră că soluția primei instanțe este criticabilă întrucât a calculat TVA de plata in suma totala de 685.116 RON (304.496 RON + 120.196 RON + 260.424 RON), dar nu a soluționat si situația impozitului pe venit aplicat la TVA, plătit in plus, operațiuni impozitate conform conform prevederilor art. 77 1 din CF din 2007, sens în care baza de impunere trebuia calculată ca fiind diferența dintre valoarea de vânzare si TVA, inclusa in preț. VI. Instanța a respins, la pachet, toate celelalte motive si excepții, considerându-le neîntemeiate. Critică soluția primei instanțe în acest sens pentru motivele invocate în cererea introductivă, precum și toate celelalte actiuni/contestatii depuse. 4.1 Direcția Regionala a Finanțelor Publice București -/Serviciul Juridic 2, in reprezentarea Administrației Sector 2 a Finanțelor Publice, în dezvoltarea motivului de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a formulat următoarele critici. I. In data de 15.02.2011, a fost inițiata o inspecție fiscala parțiala la PF C. iar organele de inspecție fiscala au constatat faptul că, domnul C. a efectuat in perioada 01.01.2006 - 31.12.2009 tranzacții imobiliare în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, devenind astfel persoana impozabilă, conform art. 127, alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, in vigoare in anul 2007 In aplicarea prevederilor alin. (2) al art. 127, prin Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările si completările ulterioare, se precizează următoarele: "3. (2) în aplicarea prevederilor alin. (1), persoanele fizice nu se consideră că realizează o activitate economică în sfera de aplicare a taxei atunci când obțin venituri din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care au fost folosite de către acestea pentru scopuri personale. În categoria bunurilor utilizate în scopuri personale se includ construcțiile și, după caz, terenul aferent acestora, proprietate personală a persoanelor fizice care au fost utilizate în scop de locuință, inclusiv casele de vacantă, orice alte bunuri utilizate în scop personal de persoana fizică, precum și bunurile de orice natură moștenite legal sau dobândite ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate. Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala pentru persoane fizice care desfășoară activități independente in mod individual si/sau intr-o forma de asociere, nr. x/17.02.2011 este emisa pe numele domnului C.. In conformitate cu datele furnizate de Ministerul Afacerilor Interne, CNP-ul domnului C. - era activ la data încheierii raportului de inspecție fiscala nr. x/17.02.2011 si a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscala pentru persoane fizice care desfășoară activități independente in mod individual si/sau intr-o forma de asociere nr. x/17.02.2011. Referitor la mențiunea ca nu se înțelege ce reprezintă plafonul de 35.000 euro, reiterează prevederile art. 152, alin. (1) din Legea 5711/2003 privind Codul fiscal, potrivit căreia" Persoana impozabilă stabilită în România conform art. 125A1 alin. (2) lit. a), a) cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 35.000 euro, al cărui echivalent în RON se stabilește la cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României la data aderării și se rotunjește la următoarea mie, poate aplica scutirea de taxă, numită în continuare regim special de scutire". Prin raportul de inspecție fiscala nr. x/17.02.2011, organele de inspecție fiscala au constatat ca tranzacțiile imobiliare realizate de contribuabil in perioada 2006-2009 îndeplinesc toate condițiile prevăzute de art. 126, alin. (1), lit. a)-lit. d), din) Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare in vigoare in perioada 2006- 2009, acestea sunt operațiuni impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugata, respectiv operațiunile sunt cuprinse in sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugata. Organele de inspecție fiscala au calculat taxa pe valoarea adăugata in conformitate cu prevederile art. 140, alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, in vigoare in anul 2007:" Cota standard este de 19% și se aplică asupra bazei de impozitare pentru operațiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotei reduse". In conformitate cu prevederile pct. 23 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările si completările ulterioare, se aplica procedeul sutei mărite pentru determinarea sumei taxei, respectiv 19x100/19 in cazul cotei standard si 9x100/109 in cazul cotelor reduse, atunci când prețul de vânzare include si taxa, de regula, prețul include taxa in cazul livrărilor de bunuri si/sau prestărilor de servicii direct către populație, pentru care nu este necesara emiterea unei facturi conform art. 155, alin. (7) din Codul fiscal, precum si in orice situație in care prin natura operațiunii sau conform prevederilor contractuale prețul include si taxa. II Critică soluția instanței de fond si fata de cheltuielile de judecată la care a fot obligat, afirmând că suma acordata părții adverse cu titlu de cheltuieli de judecata este nejustificat de mare in raport cu obiectul dosarului, complexitatea muncii depusa de avocat in instrumentarea cazului si debitul ce face obiectul executării silite. În acest sens consideră că prima instanță trebuia să aibă in vedere dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții care i-aiu permis să reducă, chiar si din oficiu, motivat, partea din cheltuielile de judecata reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat in raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurata de avocat, tinand seama si de circumstanțele cauzei. De asemenea, arată că reclamanta a solicitat administrarea probatoriului complex in prezenta cauza, astfel că se impune ca, cheltuielile ocazionate cu prezentul proces să intre in sarcina ei, litigiul nu a suscitat probleme juridice deosebite, aportul apărătorului in pronunțarea unei soluții favorabile reclamantului nefiind unul deosebit de important. In alta ordine de idei, amintește si practica CEDO care îi impunea să stabilească realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de către recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice București-Serviciul Juridic, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice București-Serviciul Juridic a formulat întâmpinare la recursul formulat de către recurenta-reclamantă A., prin care a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Procedura de soluționare a recursului. 5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 2012/2018 dispozițiilor art. din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și cu măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de CasațieșiJustiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelorjudecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. șidispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelorjudecătorești, s-a fixat termen de judecată la data de 26 februarie 2020.

Aspecte de fapt și de drept prealabile Obiectul controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ îl constituie Decizia nr. 366/26.05.2016 de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere privind taxa pe valoare adăugată nr. x/17.02.2011 emisă de către DGFP Sector 2 și a Raportului de Inspecție Fiscala nr. x/17.02.2011, emis de către DGFP Sector 2, a deciziei privind nemodificarea bazei de impunere x/26.04.2012, emisă de către DGFP Ilfov și a Raportului de Inspecție Fiscala nr. x/24.04.2012, emis de către DGFP Ilfov. Decizia nr. 366/26.05.2016 de soluționare a contestației a fost dată în baza deciziei nr. 3755/24.11.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013, prin care s-a dispus soluționarea pe fond a contestației reclamantei, fiind menținută legalitatea primelor două puncte din decizia atacată privind competența materială cu privire la soluționarea contestației împotriva deciziei de nemodificare a bazei de impunere și a unor acte de executare silită. Prin decizia amintită, ÎCCJ a reținut că reclamanta A. are calitate procesual activă în ceea ce privește contestarea deciziei emise pe numele soțului său, întrucât aceasta este lezată în drepturile sale prin actul administrativ fiscal atacat, fiind vorba de tranzacții asupra unor bunuri deținute în coproprietate devălmașă. Totodată s-a reținut că a fost respectat termenul legal pentru formularea contestației prin care s-a respins ca neîntemeiată contestația, soluția instanței de fond și a organului fiscal fiind nelegale în această privință. În temeiul raportului de inspecție fiscală nr. x/17.02.2011 și decizia de impunere nr. x/17.02.2011, s-au stabilit în sarcina contribuabilului C., soțul reclamantei A., obligații fiscale suplimentare în cuantum de 1.817.433 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată aferentă tranzacțiilor imobiliare efectuate în perioada 01.01.2007 - 31.12.2008 și 2.074.2362 RON reprezentând majorări de întârziere. Conform anexei nr. 1 la raportul de inspecție fiscală, rezultă că în anul 2006 contribuabilul a realizat un număr de 4 tranzacții având ca obiect vânzări de terenuri în valoare totală de 987.932,50 RON, în anul 2007 au fost realizate un număr de 11 tranzacții având ca obiect terenuri în valoare de 9.565.438,50 RON, în anul 2008 au fost realizate un număr de 3 tranzacții având ca obiect terenuri în valoare de 9.565.438,50 RON, iar în anul 2009 s-a încheiat o singură tranzacție -în valoare de 67.251 RON. Din analiza operațiunilor desfășurate de C. a rezultat că acestea îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 126 alin. (1) din Legea nr. 517/2003 privind Codul fiscal și intră în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată, fiind depășit plafonul de scutire în luna noiembrie 2006 susnumitul a devenit plătitor de TVA începând cu data de 01.01.2007.

Soluția instanței de recurs. 7.1. Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Analizând critica reclamantei, în sensul că organul fiscal a stabilit obligația înregistrării soțului ei, C., ca plătitor de TVA pentru operațiuni de vânzare imobile din patrimoniul personal anterior anului 2010, fără a exista o legislație secundară, respectiv norme metodologice care să reglementeze o astfel de obligație, încălcându-se totodată principiul certitudinii obligației fiscale, prima instanță a indicat normele fiscale care, pentru perioada 2007 - 2009, au prevăzut obligația înregistrării ca plătitor de TVA pentru operațiunile imobiliare desfășurate de către reclamantă și soțul acesteia, norme a căror aplicare evidențiază că activitatea derulată a avut caracter de continuitate, astfel: Astfel, prima instanță a reținut că reclamanta și soțul său au realizat de o manieră independentă acțiuni economice constând în vânzarea de imobile, pentru obținerea de venituri cu caracter de continuitate, justificându-se astfel atribuirea calității de persoană impozabilă în aplicarea coroborată a prevederilor art. 126 alin. (1) lit. d) Codul fiscal, cu art. 127 alin. (1) și (2) din același cod, în forma aplicabilă în perioada în discuție, având în vedere și dispozițiile H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Codul fiscal. În fapt, nu s-a contestat că în perioada anilor 2006-2009, reclamanta împreună cu soțul său au încheiat un număr de 19 contracte de vânzare-­cumpărare având ca obiect terenuri intravilane și extravilane, arabile sau construibile, iar în acest context, constatarea conform căreia exploatarea bunurilor imobile s-a făcut în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, constituind activitate economică în sensul art. 127 alin. (2) Codul fiscal, nu a fost combătută de recurenta-reclamantă cu niciun argument concludent. Examinând critica recurentei-reclamante, potrivit căreia legislația în vigoare anterior datei de 31.12.2009 nu definea sintagma "obținerea unor venituri cu caracter de continuitate", Înalta Curte împărtășește concluzia primei instanțe în sensul că tranzacțiile cu bunuri imobile derulate de B. în decurs de 3 ani nefiind operațiuni efectuate cu caracter ocazional, accidental, ci în mod repetitiv, trebuie calificate activității economice, ceea ce conferă acestora calitatea de persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoare adăugată. Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că prima instanță a stabilit caracterul economic al activității desfășurate cu aplicarea corectă a art. 127 alin. (2) Codul fiscal. Prin urmare, dobândirea calității de persoană impozabilă în condițiile art. 152 alin. (1) si alin. (3) si art. 153 alin. (1) din Codul fiscal, obligația înregistrării ca plătitor de TVA la organul fiscal, precum și obligațiile fiscale suplimentare, constând în TVA și accesoriile aferente, au fost stabilite în mod legal. Interpretarea primei instanțe estre susținută și de jurisprudența CJUE. În cauza C-183/2014 (Hotărârea Salomie și Oltean) s-a reținut că dispozițiile legale naționale referitoare la definiția persoanei impozabile, astfel cum s-a reglementat prin prevederile Codul fiscal și prin normele sale metodologice, au un caracter neechivoc, care permite persoanelor vizate să își cunoască drepturile și obligațiile în mod clar și precis. S-a statuat că nu se poate susține în mod rezonabil că astfel de dispoziții de drept național (cele din Codul fiscal) nu stabilesc în mod suficient de clar și de precis că livrarea unei construcții sau a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită poate, în anumite cazuri, să fie supusă TVA-ului. În consecință, este neîntemeiată critica recurentei-reclamante potrivit căreia legislația națională ar fi prevăzut această obligație doar prin modificarea normelor metodologice adusă în anul 2009 prin H.G. nr. 1620/2009, temeiul stabilirii calității de persoană impozabilă în scop de TVA fiind reprezentat de art. 127 din Codul fiscal, în forma în vigoare în perioada de referință. Față de aceste considerente, Înalta Curte nu poate reține încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept fiscal în stabilirea obligației înregistrării ca plătitor de TVA sau a momentului de la care numitul C. ar fi trebuit să devină plătitor de TVA. Pentru a răspunde la critica reclamantei, potrivit căreia obligațiile fiscale stabilite de organul fiscal prin decizia de impunere nu au ținut seama de faptul că tranzacțiile au fost efectuate de către reclamantă împreună cu soțul său, astfel că trebuiau stabilite obligațiile doar în cuantum de 50%, prima instanță a reținut în mod corect că această susținere nu ține seama de regimul de proprietate în devălmășie a soților din timpul căsătoriei. Astfel, decizia a fost emisă pe numele lui C., soțul reclamantei, ca reprezentant a asocierii pentru bunurile deținute împreună cu soția sa, în devălmășie, stabilirea TVA în cote egale de câte 50% nu era posibilă în condițiile în care nu erau stabilite cotele părți care le reveneau din masa de bunuri comune. Este neîntemeiată și critica recurentei-reclamante referitoare la aplicarea retroactivă a dispozițiilor pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a art. 127 din Codul fiscal, potrivit cărora: "În cazul în care bunurile imobile sunt deținute în coproprietate de o familie, dacă există obligația înregistrării în scopuri de taxă pentru vânzarea acestor bunuri imobile, unul dintre soți va fi desemnat să îndeplinească această obligație". Nu constituie o încălcare a principiului neretroactivității normelor de drept fiscal desemnarea unuia dintre soț ca fiind reprezentantul comun al ambilor soți în îndeplinirea unor obligații fiscale comune ale soților, care derivă din regimul comunității de bunuri, întrucât regulile privitoare la reprezentare intră sub incidența dispozițiilor art. 6 alin. (6) C. civ., fiind efecte viitoare ale unor situații juridice anterioare derivate din căsătorie și/sau regimul general al bunurilor pentru care legea nouă este aplicabilă. Tot în cadrul motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de recurs să facă aplicarea prevederilor Legii 29/15.01.2018, potrivit cărora se anulează diferențele de obligații fiscale principale, respectiv impozitul pe venit și contribuțiile sociale, precum și obligațiile fiscale accesorii aferente acestora, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă și comunicată contribuabilului, ca urmare a reîncadrării acestor venituri ca venituri dintr-o activitate independentă, obținute de către persoanele fizice din transferul proprietăților imobiliare care fac parte din patrimoniul afacerii, pe perioadele fiscale de până la 1 iunie 2017, și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi Înalta Curte apreciază că această cerere nu poate fi analizată în etapa recursului, nefiind o critică de nelegalitate a hotărârii primei instanțe, care să fie încadrabilă la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, în temeiul art. 478 alin. (3) C. proc. civ., aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ.,. limitele efectului devolutiv nu permit schimbarea calității părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula cereri noi. Cu privire la criticile vizând operațiunile economice pentru care se datorează TVA, Curtea reține că organul fiscal a stabilit TVA aferent următoarelor contracte: 1. contractul de vânzare - cumpărare nr. x/06.11.2007 având ca obiect vânzarea de către ambii soți către cumpărătorul S.C. D. SR.L a unui imobil-teren pentru suma de 225000 euro, respectiv 752.805,00 RON, fiind stabilit TVA în cuantum de 143.032,95 RON. 2. contractul de vânzare - cumpărare nr. x/06.11.2007 având ca obiect vânzarea de către ambii soți către cumpărătorul S.C. E. S.R.L. a unui imobil-teren pentru suma de 487500 euro, respectiv 1.631.077,50 RON, fiind stabilit TVA în cuantum de 309.904,73 RON. 3. contractul de vânzare-cumpărare nr. x/06.11.2007 având ca obiect vânzarea de către ambii soți către cumpărătorul S.C. F. S.R.L. a unui imobil-teren pentru suma de 570000 euro, respectiv 1.907.106,00 RON, fiind stabilit TVA în cuantum de 362.350,14 RON. În ceea ce privește celelalte contracte de vânzare - cumpărare încheiate de către părți în perioada 2006-2009, organul fiscal a făcut aplicarea prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal, în vigoare la momentul încheierii tranzacțiilor, constatând că sunt scutite de taxă. Cu privire la contractul de vânzare - cumpărare nr. x/12.12.2007, pentru care organul fiscal a stabilit TVA, prima instanță a reținut că este întemeiată susținerea reclamantei și opinia expertului în sensul incidenței prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal privind exceptarea de la plata TVA. Astfel, conform prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal:, (2) Următoarele operațiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă: livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită și a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil.(…)". În ceea ce privește celelalte trei contracte de vânzare -cumpărare, respectiv nr. 3067/06.11.2007, nr. 3068/06.11.2007 și 3069/06.11.2007, s-a reținut că acestea au ca obiect vânzarea unor imobile terenuri construibile, operațiunii care nu sunt scutite de taxă în temeiul art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal, rezultând astfel că în cazul acestora intervine obligația privind plata TVA. Prima instanță a apreciat că în cazul contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/06.11.2007 și nr. y/06.11.2007, nu trebuiau aplicate măsurile de simplificare prevăzute de art. 160 din Codul fiscal, vizând taxarea inversă, întrucât mecanismul taxării inverse nu poate fi incident decât dacă sunt îndeplinite condițiile obligatorii prevăzute de lege, presupunând ca atât furnizorul, cât și beneficiarul să fie înregistrați în scopuri de TVA, iar facturile emise să cuprindă mențiunea, taxare inversă". În cauză, pentru a fi aplicabil mecanismul taxării inverse, era necesar să existe o opțiune în acest sens, astfel încât ambele părți implicate în tranzacție să cunoască acest aspect. În condițiile în care reclamanta și soțul său nu s-au înregistrat ca plătitori de TVA și nu au optat pentru aplicarea mecanismului taxării inverse, nu mai pot ulterior opta în aceste sens, condițiile prevăzute de lege pentru incidență acestui mecanism nefiind simple condiții de formă, ci condiții de fond, a căror neîndeplinire atrage inaplicabilitatea acestui mecanism. În această ordine de idei, Curtea de Justiție Uniunii Europene în cauza C-392/2016 (Dumitru Marcu, Hotărârea din 6 iulie 2017), a examinat dacă operațiunile imobiliare în discuție în litigiul principal pot fi suspuse mecanismului taxării inverse în temeiul art. 199 alin. (1) lit. (c) din Directiva 2006/112 și a reținut că aceste dispoziții permit statelor să recurgă la mecanismul taxării inverse, în temeiul căruia persoana obligată la plata TVA-ului este persoana impozabilă destinatară a operațiunii supuse TVA-ului, în conformitate cu art. 135 alin. (1) lit. j) și k) din această directivă, în cazul în care furnizorul a optat pentru impozitarea livrării în temeiul art. 137 din directivă. În acest sens se arată că art. 135 alin. (1) lit. j) și k) impune statelor membre să scutească livrarea de clădiri sau a unei părți ale unei clădiri și a terenului pe care se află clădirea, alta decât livrarea prevăzută la art. 12 (1) lit. a) din această directivă, precum și livrarea de terenuri pe care nu s-au ridicat construcții, alta decât livrarea de terenuri construibile prevăzută la art. 12 alin(1) lit. b). Conchizând, din coroborarea dispozițiilor art. 137 și 135 alin. (1) lit. j) și k), CJUE a evidențiat că acestea permit statelor să acorde persoanelor impozabile dreptul de a opta pentru impozitarea anumitor operațiuni, printre care se află livrarea de clădiri a unei părți ale unei cladiri terenul pe care se află clădirea, altele decât livrarea unei clădiri și a terenului pe care se află clădirea înaintea primei ocupări (noi), precum și livrarea de terenuri construibile. De asemenea, CJUE a subliniat că mecanismul taxării inverse poate fi aplicat numai pentru aceste operațiuni - operațiuni scutite conform art. 135 alin. (1) lit. j) și k) din directivă pentru care una dintre părți a exercitat opțiunea prevăzută de art. 137- însă nu pot privi operațiuni taxabile care vizează bunuri imobile prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. a) și b) - adică clădiri, părți din clădiri înaintea primei ocupări și terenuri construibile. În ceea ce privește modul de calcul al taxei de către organele fiscale, prima instanță a apreciat că acesta a fost greșit, având în vedere cele statuate de CJUE în Hotărârea din 7 noiembrie 2013 în Cauza C-249/12 Tulică și Pavloșin. Prin această hotărâre s-a stabilit că "Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată". În ceea ce privește formula de calcul în baza căreia prima instanță a cuantificat TVA de plată, recurenta reclamantă nu a formulat critici, prin urmare, suma totală datorată cu titlu de TVA pentru operațiunile in cauză este de 685.116 RON (304.496 RON +120.196 RON +260.424 RON), la care se adaugă accesoriile aferente. În ceea ce privește susținerile reclamantei, în sensul că organul fiscal a încălcat principiul neutralității TVA, negându-i acesteia dreptul de deducere, prima instanță a apreciat că sunt neîntemeiate. Este adevărat că trebuie să se recunoască în favoarea reclamante existența dreptului de deducere TVA, în acest sens fiind cele statuate de către CJUE Hotărârea pronunțată în cauza C-183/14, Salomie și Oltean, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor de fond pentru deducerea TVA, astfel:"În consecință, în cazul în care administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru a stabili că cerințele de fond sunt îndeplinite, aceasta nu poate impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept". Examinând dacă în cauză au fost îndeplinite condițiile de fond pentru exercitarea dreptului de deducere TVA, prima instanță a constatat că nu a fost depus nici un document justificativ prin care să fie făcută dovada unui TVA deductibil. În același sens prima instanță a reținut concluziile raportului de expertiză cu privire la posibilitatea deducerii TVA aferent operațiunilor constând în vânzarea imobilelor, prin care s-a arătat că B. au devenit plătitori de TVA fără a ține contabilitate și, prin urmare, nu pot deduce TVA din cumpărarea terenurilor. În ceea ce privește dreptul de a deduce TVA începând cu 01.01.2017 pentru onorariul plătit notarilor publici în sumă de 17.201,65 RON, prima instanță a observat că TVA -ul aferent onorariului plătit notarilor publici ar putea fi dedus, având în vedere că este vorba de o prestare de servicii, pentru care se colectează TVA. Cu toate acestea, a constatat că nu s-a depus niciun înscris care să facă dovada achitării acestor sume de către B., în calitate de vânzători, regula generală în materia contractului de vânzare-cumpărare, conform art. 1305 vechiul C. civ. (art. 1666 Noul C. civ.) fiind aceea că cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare, precum cele privind plata onorariului notarial, sunt în sarcina cumpărătorului. În recurs au fost reiterate susținerile potrivit cărora organul fiscal a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) CF, în forma în vigoare în anul 2007, întrucât acestea trebuie interpretate în sensul că scutirea de la plata TVA pentru operațiunile de livrare a unor terenuri construibile nu operează în ipoteza în care persoana impozabilă și-a exercitat sau a avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere TVA. Prin urmare, cele trei contracte de vânzare -cumpărare, respectiv nr. 3067/06.11.2007, nr. 3068/06.11.2007 și 3069/06.11.2007, având ca obiect vânzarea unor imobile terenuri construibile, intră sub incidența scutirii prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) CF, întrucât pentru B. nu a existat posibilitatea deducerii TVA-ului aferent achiziției, vânzătorii nefiind persoane impozabile. Având în vedere argumentele reținute anterior, care abordează mecanismul taxării inverse, Înalta Curte apreciază că aceste apărări nu necesită o analiză suplimentară, legislația națională neputând fi interpretată împotriva dispozițiilor directivei europene care stabilesc dreptul statelor de a considera taxabile operațiunile, chiar ocazionale, care au ca obiect terenuri construibile (art. 12 alin. (1) lit. b), caracterul taxabil al operațiunilor care formează o activitate economică fiind indiscutabil. În concluzie, prima instanță a concluzionat în mod corect că suma totală datorată cu titlu de TVA pentru operațiunile realizate în cauză este de 685.116 RON. Prima instanță a apreciat că sunt neîntemeiate și celelalte motive de nelegalitate formulate de către reclamantă, care nu vizează temeinicia obligației fiscale, răspunzând punctual la acestea. Aceste considerente nu au fost combătute prin argumente concludente din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 7.2. Examinând recursul formulat de pârâtă, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin cererea de recurs, recurenta pârâtă a reiterat susținerile sale privind legalitatea actelor administrativ fiscale emise, fără a critica modul de aplicare a unor dispoziții de drept fiscal material și fără a combate argumentat considerentele primei instanțe în cuantificarea TVA-ului de plată. Nemulțumirile recurentei pârâte care privesc modul de stabilire a cheltuielilor de judecată, caracterul excesiv al acestora în raport de culpa procesuală care i se poate imputa sau complexitatea cauzei, nu se încadrează la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs Pentru aceste considerente, apreciind că motivul de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut în cauză, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune respingerea recursurilor declarate ca nefondate.