ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 03.02.2017

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 311/2017

HOTĂRÂRE

03.02.2017

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 311/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 311/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererile de chemare în judecată conexate. Primul ciclu procesual.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31 octombrie 2012 sub nr. x/2/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C. Ilfov, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei B. nr. 188 din 27 aprilie 2012 de soluționare a contestației prealabile, anularea în tot a Deciziei de impunere nr. 94805 din 05 iulie 2011, emisă de C. Ilfov și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 841 din 01 iulie 2011 și, pe cale de consecință, înlăturarea, ca nedatorat, a debitului fiscal în sumă totală de 4.817.887 lei, din care obligații fiscale principale (T.V.A.) 2.101.849 lei și 2.716.038 lei obligații fiscale accesorii.

Pârâtele C. Ilfov și D. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05 noiembrie 2012 sub nr. x/2/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C. Ilfov, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei B. nr. 188 din 27 aprilie 2012 de soluționare a contestației prealabile, anularea în tot a Deciziei de impunere nr. 94805 din 05 iulie 2011, emisă de C. Ilfov și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 841 din 01 iulie 2011 și, pe cale de consecință, înlăturarea ca nedatorat a debitului fiscal în sumă totală de 4.817.887 lei, din care obligații fiscale principale (T.V.A.) 2.101.849 lei și 2.716.038 lei obligații fiscale accesorii.

Prin încheierea de ședință din data de 14 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, s-a dispus conexarea Dosarului nr. x/2/2012 la Dosarul nr. x/2/2012.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31 octombrie 2012 sub nr. x/2/2012, reclamanta E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C. Ilfov, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei B. nr. 189 din 27 aprilie 2012 de soluționare a contestației prealabile, anularea în tot a Deciziei de impunere nr. 94806 din 05 iulie 2011, emisă de C. Ilfov și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 841 din 01 iulie 2011 și, pe cale de consecință, înlăturarea ca nedatorat a debitului fiscal în sumă totală de 4.817.887 lei, din care obligații fiscale principale (T.V.A.) 2.101.849 lei și 2.716.038 lei obligații fiscale accesorii.

Totodată, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05 noiembrie 2012 sub nr. x/2/2012, reclamanta E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C. Ilfov, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei B. nr. 189 din 27 aprilie 2012 de soluționare a contestației prealabile, anularea în tot a Deciziei de impunere nr. 94806 din 05 iulie 2011, emisă de C. Ilfov și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 841 din 01 iulie 2011 și, pe cale de consecință, înlăturarea ca nedatorat a debitului fiscal în sumă totală de 4.817.887 lei, din care obligații fiscale principale (T.V.A.) 2.101.849 lei și 2.716.038 lei obligații fiscale accesorii.

Prin încheierea de ședință din data de 04 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012 s-a dispus conexarea Dosarului nr. x/2/2012 la Dosarul nr. x/2/2012.

Prin încheierea de ședință din data de 15 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012 s-a dispus conexarea Dosarului nr. x/2/2012 la Dosarul nr. x/2/2012.

Hotărârea instan

ei de fond în primul ciclu procesual;

Prin sentința civilă nr. 1237 din 05 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2012 au fost respinse ca neîntemeiate cererea principală și cererile conexe formulate de reclamanții A. și E. în contradictoriu cu pârâții B. și C. Ilfov.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții A. și E. care, prin Decizia nr. 4476 din 25 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2013, a fost admis, sentința atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Al doilea ciclu procesual. Hotărârea instanței de fond, în rejudecare după casare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 ianuarie 2015 sub nr. x/2/2012*.

Prin încheierea de ședință din data de 16 aprilie 2015 s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/14 Salomie și Oltean.

La data de 19 iulie 2016, reclamanții A. și E. au formulat cerere de reluare a judecății cauzei și de resuspendare a judecății în cauza nr. x/2/2012*.

În cadrul ședinței publice din data de 15 septembrie 2016, Curtea a invocat din oficiu excepția perimării cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 2697 din 22 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei în fond după casare, a dispus următoarele:

- a admis excepția perimării, invocată din oficiu;

- a constatat perimată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și E., în contradictoriu cu pârâții B. și C. Ilfov.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:

Conform dispozițiilor art. 248 din V.C.P.C., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs și orice altă cale de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții, timp de un an, iar, potrivit art. 252, perimarea se poate constata din oficiu sau la cererea părții interesate. Așadar, perimarea este o sancțiune procedurală care intervine în cazul nerespectării cerinței de a exista continuitate între actele de procedură, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, operând o prezumție de desistare dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Cu titlu preliminar, în raport de susținerile prezentate de apărătorul reclamanților în ședința publică din data de 15 septembrie 2016, în sensul că nu a întâlnit incidența instituției perimării în situația în care suspendarea judecării cauzei a fost dispusă în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. din inițiativa instanței de judecată, Curtea a stabilit că, față de formularea categorică a art. 248 din cod, sancțiunea perimării poate interveni în ipoteza în care cauza a rămas în nelucrare, din vina părții, timp de un an și în cazul în care suspendarea facultativă conform art. 244 alin. (1) pct. 1 a fost dispusă după ce a fost pusă în discuție, din oficiu, de către instanța de judecată.

Curtea de apel a apreciat că, în situația în care partea considera că instanța de judecată nu poate pune în discuție din oficiu o astfel de suspendare facultativă, sau că în cauza concretă dedusă judecății nu erau îndeplinite condițiile pentru a fi dispusă o astfel de măsură, aceasta avea la dispoziție calea de atac a recursului pe toată durata suspendării, reglementată de art. 244

din V.C.P.C.

Curtea a reținut că revine părților în litigiu obligația de a solicita repunerea cauzei pe rol și în cazul în care suspendarea s-a dispus în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din V.C.P.C., așa cum s-a stabilit și în doctrină.

În ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului perimării de un an, Curtea a analizat care este momentul la care acesta se împlinește și dacă, eventual, în cauză au fost incidente cauze de întrerupere sau suspendare a termenului perimării.

În legătură cu primul element de fapt, cel al datei care marchează începutul curgerii termenului de perimare, Curtea a constatat că prin încheierea de ședință din data de 16 aprilie 2015 s-a dispus suspendarea judecării prezentei cauze până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/14, Salomie și Oltean, precum și faptul că Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat hotărârea în această cauză la data de 09 iulie 2015, acesta reprezentând momentul de la care începe să curgă termenul de perimare de 1 an.

Instanța de fond a apreciat că această concluzie rezultă atât din identificarea corectă a momentului până la care instanța a dispus suspendarea judecății, care, așa cum s-a arătat anterior, a fost momentul pronunțării hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/14, Salomie și Oltean, iar nu momentul publicării acestei hotărâri în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, cum încearcă reclamanții să acrediteze, cât și din prevederile art. 244 alin. (2) din V.C.P.C., potrivit căruia „Suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă.”

Astfel, a reținut Curtea de apel, suspendarea judecării cauzei nu subzistă până la momentul efectuării procedurilor de comunicare și de publicitate a hotărârii pronunțate în cauza până la a cărei soluționare a fost dispusă suspendarea, ci până la momentul soluționării, care coincide cu data pronunțării soluției. Or, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a soluționat cauza C-183/14, Salomie și Oltean, la data de 09 iulie 2015, moment la care hotărârea pronunțată a fost și publicată pe pagina oficială a Curții, inclusiv în limba română.

Instanța de fond a apreciat că pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de perimare trebuie avute în vedere și prevederile art. 250 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia „Cursul perimării este suspendat cât timp dăinuiește suspendarea judecății, pronunțată de instanță în cazurile prevăzute de art. 244, precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată.”Curtea a reținut că, în virtutea acestui text legal rezultă că: (1) termenul de perimare nu a curs atât timp cât a dăinuit suspendarea dispusă de instanță la data de 16 aprilie 2015, respectiv până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/14, Salomie și Oltean, și (2) de la momentul pronunțării Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/14, Salomie și Oltean, a încetat cauza de suspendare a judecării cauzei și a început să curgă termenul de perimare.

Instanța de fond a apreciat că susținerea reclamanților, conform căreia termenul de perimare trebuie calculat pentru terți, așa cum este situația acestora față de hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/14, Salomie și Oltean, în raport de data publicării hotărârii în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, este neîntemeiată.

S-a reținut în considerentele hotărârii recurate că art. 244 alin. (2) din V.C.P.C. prevede că suspendarea judecării cauzei nu dăinuie până la îndeplinirea formalităților de comunicare și de publicare a hotărârii, ci până la rămânerea irevocabilă a hotărârii (în cazul hotărârilor pronunțate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a rămânerii definitive), iar această regulă se aplică atât părților, cât și terților.

De asemenea, Curtea a observat că art. 65 din Versiunea Consolidată a Regulamentului de procedură al Curții de Justiție (2010/C 177/01), invocată de reclamanți, stabilește că „Hotărârea are forță obligatorie de la data pronunțării sale”, fără a face distincție între părțile din litigiu și terți.

Instanța a apreciat că, sub aspectul ce interesează în cauză, cel al momentului până la care s-a dispus suspendarea judecării prezentei cauze, nici nu prezintă relevanță momentul de la care hotărârea capătă forță obligatorie.

Totodată, Curtea a reținut că prin hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 11 decembrie 2007 în cauza C-161/06, Skoma

Luxsro, invocată de reclamanți, s-a stabilit că articolul 58 din Actul privind condițiile de aderare la Uniunea Europeană a Republicii Cehe, a Republicii Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii Lituania, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Polone, a Republicii Slovenia și a Republicii Slovace și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană se opune posibilității ca obligațiile cuprinse într-o reglementare comunitară care nu a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în limba unui nou stat membru, în condițiile în care această limbă este o limbă oficială a Uniunii, să fie impuse particularilor în acest stat, chiar dacă aceste persoane ar fi putut avea cunoștință de reglementarea respectivă prin alte mijloace, precum și faptul că un regulament comunitar, nepublicat în limba unui stat membru, nu este opozabil particularilor din acest stat, Curtea realizează o interpretare a dreptului comunitar în sensul art. 234 din Convenția Europeană.

În consecință, Curtea a observat că prin această hotărâre Curții de Justiție a Uniunii Europene nu s-a stabilit că hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu pot fi impuse particularilor dintr-un stat membru dacă acestea nu au fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în limba respectivului stat, ci s-a referit la reglementări comunitare prin care sunt instituite obligații în sarcina statelor membre și a particularilor statelor membre.

De altfel, a punctat instanța, hotărârea pronunțată la data de 09 iulie 2015 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/14, Salomie și Oltean, a fost publicată în limba română pe site-ul oficial al Curtea de Justiție a Uniunii Europene chiar în ziua pronunțări hotărârii.

Curtea de apel a avut în vedere și notorietatea de care s-au bucurat, atât în mediul juridic românesc, cât și la nivelul întregii societăți, trimiterea preliminară formulată de către Curtea de Apel Cluj, ce s-a constituit în cauza C-183/14, Salomie și Oltean, și hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în această cauză, știrea pronunțării hotărârii fiind preluată chiar la data de 09 iulie 2015 pe site-uri de știri, dar și dezbătută începând cu data de 10 iulie 2015 pe un site specializat al juriștilor. Mai mult, în condițiile în care reclamanții au beneficiat de asistență și reprezentare din partea unei societăți de avocați, Curtea a apreciat că nu există niciun dubiu rezonabil cu privire la data la care aceștia au cunoscut pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/14, Salomie și Oltean, respectiv chiar din ziua pronunțării hotărârii.

Nu în ultimul rând, Curtea a apreciat că practica instanței supreme referitoare la termenele procedurale în materia revizuirii pentru remedierea în contencios administrativ a unor soluții judiciare ce ar putea încălca dreptul european și interpretările obligatorii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel, invocate de reclamanți, nu sunt incidente în cauză, întrucât vizează o cale extraordinară de atac - revizuirea și modalitatea de interpretare și aplicare a normelor speciale în materia revizuirii cuprinse în Legea nr. 554/2004 și a normelor generale în această materie cuprinse în C. proc. civ.

A reținut curtea că eventualele concluzii la care s-ar fi ajuns în practica judiciară și în doctrină referitoare la instituția revizuirii în cazul motivului prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, inclusiv cu privire la momentul de la care se calculează termenul în care cererea de revizuire poate fi promovată, nu pot fi aplicate și în cazul stabilirii momentului până la care s-a dispus suspendarea conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și a momentului de la care începe să curgă termenul de perimare, întrucât fiecare dintre acestea vizează instituții distincte, reglementate de norme speciale, ce nu pot fi decât de strictă interpretare și aplicare.

În raport de momentul de început al curgerii termenului de prescripție de un an - 09 iulie 2015, raportându-se la prevederile art. 101 alin. (3) și (5) din V.C.P.C., Curtea a constatat că acesta s-a împlinit la data de 11 iulie 2016, având în vedere că ziua de 09 iulie 2016 a fost o zi nelucrătoare, fiind o zi de sâmbătă.

Curtea a reținut că în perioada termenului de perimare nu au fost formulate acte procedurale care să întrerupă cursul perimării, constatându-se în acest sens că cererea de repunere a cauzei pe rol a fost formulată de către reclamanți la data de 19 iulie 2016, așadar după împlinirea termenului de perimare, iar, în raport de împrejurarea că perimarea operează de drept, aceasta nu mai putea produce efect întreruptiv, precum și faptul că în termenul de perimare nu a intervenit nicio cauză de suspendare a cursului termenului.

Curtea a mai reținut că reclamanții au făcut trimitere la termenul administrativ de verificare stabilit pentru data de 15 septembrie 2016 prin rezoluția din data de 31 mai 2016. În acest context, Curtea a subliniat că rezoluția menționată nu a avut ca efect întreruperea cursului termenului de perimare și nici nu a fost menită a determina repunerea cauzei pe rol, ci a reprezentat o măsură administrativă de verificare prin care au fost aduse la îndeplinire prevederile art. 106 din Hotărârea Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 387/2005, dispoziții similare acestora fiind preluate și în art. 84 pct. 29 din noul Regulament de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 1375/2015.

Curtea a mai reținut că împrejurarea că părțile nu au fost citate pentru termenul din data de 15 septembrie 2016 cu mențiunea de a formula concluzii cu privire la intervenirea perimării nu împiedică instanța de judecată sau părțile în litigiu să invoce excepția perimării, în raport de dispozițiile art. 252 alin. (2) din V.C.P.C.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză;

Împotriva sentinței civile nr. 2697 din 22 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A. și E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recuren

ii au invocat în drept prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate cu consecin

a anulării hotărârii de perimare invocată din oficiu de către instan

a de fond

i a trimiterii cauzei pentru rejudecarea fondului la Curtea de Apel Bucure

ti, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ.

Printr-un prim motiv de casare, recuren

ii au susținut, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., încălcarea formelor de procedură de către instan

a de fond, sub sanc

iunea nulită

ii prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmare a faptului că excep

ia de perimare nu a fost pusă în discu

ia păr

ilor, urmare a indicării acesteia prin citativ, fiind ridicată oral doar în prezen

a reprezentantul reclamanților, astfel că vătămarea trebuie prezumată de

i este

i evidentă pentru reclaman

i. Judecătorul fondului a surprins în

edin

ă publică cu ridicarea din oficiu a unei excep

ii de perimare fără asculta

i a lua concluzii de la toate păr

ile din cauza.

În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recuren

ii au sus

inut că excep

ia ridicată din oficiu precum

i solu

ia de perimare a primei instan

e sunt lipsite de temei legal, fiind vorba de o gre

ită aplicare a legii.

Au arătat recurenții că, în realitate, termenul de perimare de 1 an prevăzut de art. 248 din V.C.P.C. trebuie calculat pentru terți de la data publicării Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, numărul C/297/12/RO din in 7 septembrie 2015, dată în raport de

care cererea reclaman

ilor de reluare a judecă

ii la 19 iulie 2016 nu a intervenit nicidecum tardiv.

Recuren

ii au făcut trimitere

i la practica Înaltei Cur

i în materia revizuirii, în ceea ce prive

te termenele procedurale în cazurile exprese de remediere în contencios administrativ a unor solu

ii judiciare ce ar putea încălca dreptul european

i interpretările obligatorii ale hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, arătând, exemplificativ, că au fost pronun

ate deja decizii în sensul calculării termenelor de la data publicării deciziilor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

i nicidecum de la o altă dată. În fine, în sensul celor sus

inute, recuren

ii au invocat

i regulamente europene

i chiar practica Comisiei Centrale Fiscale din România, solicitând instan

ei de recurs să constate că, în cauză, excep

ia de perimare nu putea fi în mod legal re

inută.

Solu

i considerentele instan

ei de recurs;

Analizând sentin

a atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente, incluzând art. 304

C. proc. civ. dar

i fa

ă de contextul factual al cauzei, Înalta Curte re

ine că este fondat recursul de fa

ă, astfel că urmează a fi admis în temeiul art. 312 alin. (2) și (3), coroborat cu art. 304 pct. 9 și art. 248 C. proc. civ., cu consecin

a casării hotărârii atacate

i a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleia

i instan

e, în considerarea celor în continuare arătate.

Înalta Curte arată că, dată fiind expunerea rezumativă a cauzei de la pct. 1-3 din prezenta decizie, în contextul solu

ionării recursului de fată nu se impune reiterarea elementelor de fapt

i nici a argumentelor avute în vedere de instan

a de fond în sus

inerea solu

iei adoptate.

4.1. Trecând a

adar la analiza punctuală a motivelor de recurs înfă

ate de recuren

ii reclaman

i instan

a de recurs constată că nu sunt întemeiate criticile recuren

ilor subsumate motivului întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.. Înalta Curte apreciază că modalitatea de invocare a excep

iei de perimare de către instan

a de fond, în rejudecare, din oficiu, nu constituie o neregularitate procedurală de natura a atrage sanc

iunea nulită

ii hotărârii pronun

ate.

În raport de dispozi

iile exprese

i lipsite de echivoc ale art. 252 alin (1)

i (2) C. proc. civ., referitoare la modalitatea de constatare a perimării, din oficiu sau la cererea păr

ii interesate, si pe cale de excep

ie, în camera de consiliu sau în ședin

ă publică, instan

a de recurs constată că nu pot fi primite criticile si sus

inerile recuren

ilor întrucât instan

a de fond, prin modalitatea de invocare

i de supunere în dezbaterea păr

ilor a excep

iei de perimare nu a încălcat prevederi legale imperative

i nu a generat neregularită

i procedurale de natura a atrage sanc

iunea nulită

ii, după cum nu au fost nesocotite nici principii fundamentale a căror nerespectare să conducă la aceea

i sanc

iune, astfel cum s-a sus

inut.

În doctrină dar

i în jurispruden

a dezvoltată în materie, în interpretarea

i aplicarea art. 252 alin (1)

i (2) C. proc. civ., s-a arătat că perimarea se constată în cadrul unei proceduri contencioase, cu citarea păr

ilor, nefiind însă imperios necesar ca în cita

ie să se men

ioneze că se va discuta problema perimării.

În plus nu se poate retine pretinsa vătămare generată reclamanților, urmare a faptului că nu toate părțile din cauză au avut posibilitatea de a înfățișa concluzii orale, nefiind prezente la termenul de judecată respectiv, deși legal citate, câtă vreme reclamanții au avut o atare posibilitate și în plus au avut și un termen de depunere a notelor scrise.

adar, nici sub acest aspect, sus

inerile recuren

ilor circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

4.2. Înalta Curte reține însă că este întemeiat motivul de recurs fundamentat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greșita aplicare a legii, respectiv a art. 248 C. proc. civ.

Raportat la contextul cauzei, la împrejurarea că, în speță, suspendarea judecării cauzei a fost dispusă prin încheierea de ședință din data de 16 aprilie 2015, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., din inițiativa instanței de judecată, până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/14 Salomie și Oltean, dar reținând și că perimarea este o sancțiune procesuală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de la cererea făcută, Înalta Curte constată că problema de drept ce se impune a fi dezlegată în cauză vizează modalitatea de calcul a termenului de perimare, de 1 an, prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte, contrar amplei argumentații înfățișate de prima instanță, apreciază că cererea recurenților reclamanți de reluare a cursului judecății, înregistrată la data de 19 iulie 2016, apare ca fiind făcută cu respectarea termenului de 1 an prevăzut de art. 248 C. proc. civ., astfel că excepția de perimare, invocată din oficiu, se impunea a fi respinsă.

Instanța de recurs arată că nu împărtășește opinia primei instanțe și, ca atare, nu poate primi dezlegarea dată de judecătorul fondului în sensul că termenul de 1 an, prevăzut de art. 248 C. proc. civ., curge de la data pronunțării Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/14, Salomie și Oltean, respectiv de la 9 iulie 2015 și nu de la data publicării Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 297/12/RO din 7 septembrie 2015.

În acord cu cele susținute și de recurenții-reclamanți, Înalta Curte arată că termenul de perimare, raportat la motivul de suspendare reținut, se impune a fi calculat de la data publicării hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/14, Salomie și Oltean în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ca unic moment și reper cert și obiectiv, căruia îi pot fi conferite valențe juridice efective.

Înalta Curte nu împărtășește interpretarea instanței de fond, potrivit cu care elemente de fapt, cum ar fi publicarea de îndată după pronunțare a hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pe site-urile de specialitate dar și pe cele de știri, ca și notorietatea de care s-a bucurat această hotărâre în mediul juridic românesc dar și în societate, conduc la concluzia că nu există nici un dubiu rezonabil cu privire la data la care reclamanții au cunoscut despre pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-183/14, Salomie și Oltean, respectiv chiar din ziua pronunțării, constatând că aceste afirmații sunt simple aprecieri și deducții, cu grad semnificativ de subiectivitate, cărora nu li se pot acorda efecte juridice de tipul celor conferite în cauză, mai cu seamă că există un reper cert, obiectiv, la care se poate și chiar se impune a se realiza raportarea, respectiv data publicării hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Și aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanții-recurenți au calitatea de terți în raport cu respectiva hotărâre, despre care în mod incontestabil au luat la cunoștință, la data publicării acesteia în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, în limba respectivului stat (a se vedea în acest sens și argumentele cuprinse în cauza C-161/06, Skoma-Luxsro, invocată de reclamanții-recurenți) o atare categorie de hotărâri neputând fi circumscrisă, în opinia Înaltei Curți, hotărârilor menționate în art. 244 alin. (2) C. proc. civ., pronunțate de instanțele judecătorești naționale.

Împrejurarea că data publicării unei hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene sau Curtea Europeană a Drepturilor Omului are deplină relevanță și este generatoare de efecte juridice o reprezintă chiar reglementarea cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. (V.C.P.C. ), ipoteză în care, potrivit art. 324 alin. (3) C. proc. civ. termenul stabilit (de 3 luni), curge de la data publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza respectivă.

Concluzionând, așadar, în considerarea celor mai sus arătate, Înalta Curte reține că excepția de perimare a fost nelegal admisă în condițiile în care, raportat la reperele obiective decalcul ale termenului de 1 an, sus indicate, se impunea a fi respinsă, și drept consecință, în baza art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.