ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2887/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 9019/2 din 05 decembrie 2012, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București:

- anularea Deciziei nr. 450 din 23 octombrie 2012 privind soluționarea contestației,

- anularea Deciziei de impunere nr. 405834 din 12 aprilie 2012 emisa de DGAFP a județului Ilfov și a Raportului de Inspecție Fiscala aferent,

- exonerarea de la plata sumei de 2.818.141 RON, impusa reclamantei prin decizia de impunere.

În motivarea cererii sale, reclamanta a adus actelor contestate următoarele critici:

În condițiile în care Codul fiscal a suferit modificări prin introducerea de referiri la tranzacțiile imobiliare abia de la 01.01.2007, cand referirea apare in contextul precizării unei operațiuni scutita de la plata T.V.A., reclamanta a apreciat că pentru perioadele de pana la 31.12.2007 astfel de operațiuni apar ca fiind scutite de T.V.A., daca persoana impozabila nu și-a exercitat sau nu ar fi avut dreptul sa isi exercite dreptul de deducere total sau parțial a taxei.

În acest context, in care reclamanta nu a exercitat dreptul de deducere a T.V.A., pentru tranzacțiile imobiliare de pana la data de 31.12.2007, nu se datorează T.V.A., in condițiile in care pana la 31.12.2006 nu este dispoziție in Codul fiscal, iar in perioada 01.01.2007-31.12.2007 aceste operațiuni sunt scutite de T.V.A.

Cu privire la acest aspect, a susținut că organele de inspecție fiscala nu au făcut nicio referire la acest aspect multumindu-se a considera ca, întrucât reclamanta nu a solicitat inscrierea ca și persoana plătitoare de T.V.A., este inscrisa de drept și retroactiv, ceea ce nu poate fi primit, neexistand niciun text de lege care sa susțină aceasta premisa, reținând ca data inregistrarii sale ca plătitor de T.V.A. trebuia sa fie data de 01.01.2007.

Ori, organul fiscal s-a limitat la indicarea unui text de lege din Codul fiscal pentru a incadra activitatea noastră ca fiind activitate economica independenta, fara a mai analiza daca activitatea supusa analizei are intr-adevar un conținut sau substrat economic, putând fi calificata pe cale de consecința ca activitate economica, și deci comerciala.

A precizat că din RIF reiese ca organele fiscale nu au calculat TVA pentru imobilele situate in București. 58 Bis, sc. 1. ap. 5, sector 2. in Mogosoaia, judetul Ilfov, in schimb au calculat TVA pentru imobilul situat in Mogosoaia, județul Ilfov, considerând dumnealor ca, desi domiciliul stabil al reclamantei a fost la aceasta adresa, datorita unei erori de redactare in acte, in loc de str. Plantelor nr. 3 bis a fost trecut str. Plantelor. Aceasta dovada nu se realizează doar prin martori, ci și printr-o minima diligenta a organelor fiscale, in sensul emiterii unei adrese la Serviciul de Evidenta informatizata a Persoanei Buftea. Consideră ca TVA calculata pentru acest imobil este total nelegala și complet abuziva. În aceeași situație se afla și imobilul situat in comuna Mogosoaia, cu numărul cadastral 1259/58, menționat la poziția 25 din RIF anul 2006.

Ori, prin decizia contestata, Autoritatea se limitează la a-i imputa reclamantei faptul ca nu a făcut dovada folosirii respectivelor bunuri, in condițiile in care a arătat ca a avut domiciliul efectiv in imobilul de pe str. Plantelor.

A arătat reclamanta că, prin decizia contestata Autoritatea a considerat ca atâta vreme cat nu s-a inregistrat ca și plătitor de TVA de la data la care in mod retroactiv a fost înregistrata de ANAF, reclamanta este decăzuta din acest drept, motivație in totala contradicție cu jurisprudenta CEDO, sens in care invoca Hotărârea din 1 martie 2012, Polski Trawertyn, 280/10, punctele 40 și 47.

A mai aratat că nu a colectat și consideră ca nici nu putea sa colecteze T.V.A. in perioada supusa verificării inspecției fiscale, respectiv 01.01.2005 - 31.12.2009 atâta vreme cat nu exista o baza legala care sa reglementeze expres aceste aspecte, întrucât consideră ca tranzacțiile imobiliare ale persoanelor fizice au devenit impozabile din punct de vedere al T.V.A. dupa intrarea in vigoare a art. 127 alin. (21) din Codul fiscal, acesta fiind și motivul pentru care s-a adresat organelor fiscale competente din proprie inițiativa.

A considerat reclamanta că pentru terenurile vândute in anii 2005, 2006, 2007, organele de inspecție fiscala au calculat TVA la intreaga suprafața de teren vânduta, considerând in mod eronat terenurile ca având destinația de teren intravilan agricol, in condițiile in care aceasta destinație era atribuita doar unei suprafețe de pana la maxim 20% din suprafața totala, conform normelor legale in vigoare la vremea respectiva.

S-a mai criticat de către reclamantă și modul de calcul al TVA, în sensul că acesta a fost adăugat la prețul de vânzare convenit de parti.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile O.G. nr. 92/2003, Legea nr. x/2003, art. 15 din Constituția României, Legea nr. 36/1995.

La data de 19 februarie 2013 pârâta Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat instanței respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, referitor la calitatea de persoana impozabila și la caracterul de continuitate al operațiunii de vanzare-cumparare a terenurilor, s-a sustinut ca motivația reclamantei precum ca tranzacțiile imobiliare efectuate de persoane fizice au devenit impozabile de la data de 01.01.2010, odată cu introducerea dispozițiilor art. 127 alin. (21) din C. fisc., nu poate fi avuta in vedere, intrucat prevederea ca orice activitate economica este supusa taxării exista in legislația romaneasca inca de la implementarea TVA, de la 1 iunie 2002 când a intrat in vigoare a Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugata, persoanele fizice care realizau tranzacții imobiliare in scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate având obligația sa plătească TVA.

Astfel, conform constatărilor organelor de inspecție fiscala, in perioada 01.01.2005-31.12.2009, persoana fizica A. a realizat tranzacții constând în vânzarea de terenuri și imobile, fapt necontestat de aceasta, ceea ce conduce la concluzia ca operațiunile realizate de aceasta nu sunt ocazionale, intenția sa de a desfășura activități economice in scopul obținerii de venituri fiind evidenta.

S-a considerat, în esență, ca organele de inspecție fiscala in mod legal și corect au stabilit in sarcina persoanei fizice A., taxa pe valoarea adăugata de plata aferenta tranzacțiilor imobiliare derulate in perioada 26.07.2005-26.07.2007, iar pentru diferența de TVA de plata rezultata in urma inspecției fiscale in suma de 987.850 RON, organele de fiscala au stabilit și accesoriile aferente in suma de 1.830.291 RON reprezentând majorări de întârziere, dobânzi și penalități aferente, calculate pana la data de 12.03.2012, acestea din urmă fiind datorate in virtutea principiului de drept accesorium sequitur principalae.

Prin încheierea din data de 4 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la pronunțarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12.

Prin încheierea din data de 16 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2013 s-a admis excepția de litispendență și s-a dispus reunirea dosar nr. x/2013 la dosar nr. x/2012, suspendat în temeiul art. 244 pct. 1 până la pronunțarea CJUE în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12.

Cauza a fost repusă pe rol la cererea reclamantei formulată la data de 13 decembrie 2015, având în vedere Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 7 noiembrie 2013 pronunțată în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 2775 din 28 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea din dosarele reunite x/2013 și y/2012, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, având ca obiect "anulare act administrativ".

A fost anulată parțial decizia nr. 450 din 23 octombrie 2012 și decizia de impunere nr. 405834 din 12 aprilie 2012, în ceea ce privește suma de 157.724 RON TVA și suma de 292.847 RON accesorii, exonerând reclamanta de plata acestor sume.

Au fost respinse restul pretențiilor reclamantei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, cu privire la obiectul litigiului, că scopul principal urmărit de reclamantă este acela de anulare a actelor considerate vătămătoare, respectiv Decizia nr. 450 din 23 octombrie 2012 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Serviciul de soluționare contestații, Decizia de impunere nr. 405834 din 12 aprilie 2012 emisa de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Ilfov și Raportul de Inspecție Fiscala nr. x din 12 aprilie 2012 întocmit de aceeași instituție, cu consecința exonerării de la plata sumei de 2.818.141 RON, impusa reclamantei.

În ceea ce privește obiectul principal al acțiunii, Curtea de apel a constatat că reclamanta era, în perioada controlată, plătitor de TVA astfel încât actele prin care i se impune plata TVA pentru tranzacții imobiliare sunt legale, tranzacțiile imobiliare efectuate de reclamantă, și pentru care s-a apreciat că se impunea declararea reclamantei ca plătitoare de TVA fiind realizate în perioada 2005-2009.

Interpretând dispozițiile reținute de către organele fiscale, respectiv art. 127 din C. fisc. și pct. 3 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare a Codul fiscal, apreciind aplicabile în cauză și dispozițiile Hotărârii pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-183/14 - Salomie și Oltean (punctele 32 și 33), în raport de circumstanțele cauzei, prin raportare la: numărul mare de tranzacții derulate de reclamantă; modul de operare, prin achiziția inițială de numeroase suprafețe de teren, de diferite întinderi, de la 1000 mp, 2000 mp, 5000 mp, 10.000 mp, 30.000 mp, urmată de întocmiri de documentații cadastrale, întocmiri de PUZ - uri, obținerea de decizii de introducere în intravilanul localității, parcelări, obținerea de decizii de scoatere din circuitul agricol, schimbarea categoriei de folosință în "curți construcții", edificarea pe unele dintre parcele a unor vile ce au fost înstrăinate imediat după recepția lucrări, Curtea a dedus concluzia nu doar a caracterului de continuitate al acestor activități, în scopul obținerii de venituri, ci și a unor demersuri deliberate depășind categoric și fără nici un echivoc simpla intenție de valorificare a unor bunuri folosite în scopuri personale, intrând în sfera unor activități economice corect încadrate de organul fiscal ca fiind operațiuni impozabile generatoare de taxă pe valoarea adăugată.

A considerat că, din modul în care reclamanta a înstrăinat aceste bunuri rezultă că nu a existat intenția de păstrare în patrimoniul personal a imobilelor în vederea folosirii în scopuri personale, ci de valorificare economică a investițiilor efectuate, prin obținerea unor profituri constante.

A mai reținut prima instanță că este nerelevantă împrejurarea că nu organul fiscal nu a procedat din oficiu la înregistrarea reclamantei în scopuri de TVA, existența obligației de plată a taxei nefiind condiționată de aceasta, prin raportarea la dispozițiile art. 152 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în forma în vigoare la momentul depășirii de către reclamantul a plafonului și a pct. 56 din H.G. nr. 44/2004 incident în privința situației reclamantei.

Cu privire la invocarea de către reclamantă în susținerea cererii sale a nesocotirii de către organul fiscal a dreptului său de deducere, prima instanță, având în vedere prevederile punctului 2 din Hotărârea CJUE din Cauza Salomie și Oltean, a apreciat că, în speță, nu este vorba despre neîndeplinirea unor condiții de formă de genul celor analizate de CJUE, ci pur și simplu de lipsa informațiilor necesare pentru ca organul fiscal să stabilească întrunirea cerințelor de fond, iar pe de altă parte, că încălcarea principiului neutralității TVA, nu a fost invocat de reclamantă în timpul inspecției fiscale.

În raport cu criticile reclamantei privind imobilul din Mogoșoaia, județul Ilfov, Curtea de apel a considerat că reclamanta era cea care trebuia să facă dovada și căreia îi era cel mai la îndemână să se adreseze în acest scop Primăriei Mogoșoaia sau să administreze orice alte probe în sensul că imobilul era folosit în scop personal.

În fine, prima instanță a reținut că singurul aspect întemeiat din acțiunea reclamantei vizează modalitatea de calcul a TVA, prin raportare la prețul de vânzare cumpărare, relevantă în acest sens fiind Hotărârea CJUE din 7 noiembrie 2013 în Cauza C-249/12 Tulică și Plavoșin, în sensul că "Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată".

adar, a apreciat judecătorul fondului că, în condițiile în care reclamanta nu a mai insistat în efectuarea expertizei având acest obiectiv, fiind facilă determinarea sumei de către instanță, prin aplicarea regulii sutei mărite, reclamanta datorează TVA calculat astfel: 987.850 RON x 100 = 830.126 RON TVA, 119 urmând a anula actul de impunere pentru diferența de 157.724 RON TVA, respectiv datorează accesorii calculate astfel: (1.682.113 RON + 148.178 RON) x 100 = 1.538.060 RON accesorii, 119 urmând a anula actul de impunere pentru diferența de 292.847 RON.

Recursul

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele critici față de soluția adoptată de prima instanță, indicând, în esență, ca sentința atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, ca instanța de fond a interpretat greșit actele deduse judecății, schimbând natura ori înțelesul vădit și neîndoielnic al acestora, hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal și dată cu interpretarea greșită a legii.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., s-a arătat că instanța de fond s-a pronunțat fără a administra in integralitate probele solicitate și încuviințate reclamantei, întrucât, prin încheierea de ședința din 08.05.2013, instanța i-a încuviințat acesteia proba cu înscrisuri și interogatoriul paratei, după administrarea probelor încuviințate, urmând a aprecia asupra utilității probei cu expertiza solicitată, instanța omițând însă să se pronunțe cu privire la încuviințarea probei cu martori și neadministrând proba cu interogatoriul până la soluționarea cauzei.

Astfel, instanța s-a mărginit la a analiza proba cu înscrisuri, in cadrul căreia a avut in vedere adresa din 02 septembrie 2013 emisa de intimata-parata, in care aceasta a răspuns la solicitarea instanței, comunicând faptul ca obligațiile fiscale de plata au fost calculate prin adăugarea cotei de TVA de 19% la prețul din contractele de vânzare cumpărare, anexând la aceasta adresa și Anexa nr. 7 la RIF.

În aceste condiții, s-a apreciat ca hotărârea instanței de fond nu conține motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, astfel cum prevede art. 261 pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce privește faptul că, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a procedat la un calcul aplicând regula de trei simpla, fără a arata sau motiva care sunt factorii utilizați in ecuație, s-a considerat că, în cauză, se impune o analiza și o determinare concreta a bazei de calcul pentru fiecare operațiune de stabilire a taxei pe valoarea adăugata, determinarea concreta a momentului exigibilității acestuia, și, in raport de fiecare debit principal stabilit potrivit calculației prevăzuta de Codul fiscal, respectiv Codul de procedură fiscală, o determinare exacta a tipului și cuantumului obligației fiscale accesorie datorata, asa cum acestea erau reglementate de legile in vigoare aplicabile de-a lungul timpului (majorări de întârziere, dobânzi de întârziere, penalități de intarziere etc), de numărul de zile de întârziere in achitarea obligației fiscale principale pentru fiecare dintre aceste obligații in raport de data la care aceasta a devenit exigibila.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., s-a apreciat ca hotărârea instanței de fond este netemeinica și nelegala, având in vedere ca aceasta a dat o interpretare greșita legislației aplicabila in speța și a făcut o aplicare greșita a acesteia, instanța stabilind in mod greșit ca recurenta - reclamanta se încadra in categoria contribuabililor care ar fi avut obligația de a se declara plătitori de taxa pe valoarea adăugata și pe cale de consecința ar fi avut obligația sa colecteze și sa plătească taxa pe valoarea adăugata pentru vânzările de imobile realizate in perioada 2005-2009.

În ceea ce privește reținerea instanței referitoare la inexistența unor modificări

S-a mai arătat că, la pronunțarea sentinței criticate, instanța nu a analizat dispozițiile legale aplicabile in speța prin prisma reglementărilor noțiunii de patrimoniu al persoanei fizice, astfel ca instanța a ajuns la concluzia nefondată, in sensul ca stabilirea obligației de plata a taxei pe valoarea adăugata pentru "veniturile" din transferul dreptului de proprietate imobiliara, obținute de persoanele fizice este legala, cu privire la acest aspect recurenta invocând prevederile art. 77 1 din Codul fiscal și art. 151 ind. 2 din Norma metodologică de aplicare a acestuia.

În fine, s-a considerat că nici organul fiscal și nici instanța nu pot imputa reclamantei faptul că nu și-a achitat obligațiile fiscale întrucât aceasta nu avea cunoștință de existența și de cuantumul lor, pârâta fiind cea care avea obligația stabilirii din oficiu a obligațiilor fiscale. Astfel, termenul de scadență putea fi calculat doar în raport de această decizie de impunere deoarece suma de plată, la care au fost calculate accesoriile, a fost stabilită doar o dată cu decizia de impunere contestată.

În subsidiar, s-a apreciat că instanța de fond a analizat, a interpretat și aplicat eronat legea, inclusiv in ceea ce privește modalitatea de stabilire a TVA, negându-i recurentei - reclamante dreptul a beneficia de principiul neutralității TVA.

S-a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, anularea sentinței instanței de fond și rejudecând fondul, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata, anularea in tot a actelor administrativ-fiscale atacate, exonerarea recurentei-reclamante de toate obligațiile fiscale stabilite în sarcina, obligarea intimaților parați la restituirea tuturor sumelor reținute in baza actelor administrative nelegale, obligarea acestora la plata dobânzilor legale de la data încasării și pana la data restituirii efective a acestora; cu cheltuieli de judecată.

În drept, recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și toate temeiurile de drept invocate în cuprinsul motivării recursului.

Procedura în fața instanței de recurs

Recurenta a depus în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ. înscrisuri în susținerea cererii de recurs.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare:

În fapt, prin cererea adresată instanței de contencios administrativ, reclamanta A. a solicitat anularea Deciziei nr. 450 din 23 octombrie 2012 privind soluționarea contestației; anularea Deciziei de impunere nr. 405834 din 12 aprilie 2012 emisa de DGAFP a județului Ilfov și a Raportului de Inspecție Fiscala aferent; exonerarea de la plata sumei de 2.818.141 RON, impusa reclamantei prin decizia de impunere.

Prin actele contestate au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații de plata in suma totala de 2.818.141 RON, din care: 987.850 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugata, din care 245.156 RON pentru perioada iunie - decembrie 2005, 655.167 RON pentru anul 2006, respectiv 87.527 RON pentru perioada ianuarie - iunie 2007; 1.682.113 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA; 148.178 RON reprezentând penalități de întârziere aferente TVA.

Prin Decizia nr. 450 din 23 octombrie 2012 a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București - Serviciul soluționare contestații, a fost respinsă ca nefondată contestația reclamantei împotriva susmenționatei decizii de impunere.

Analizând motivele de recurs se constată că recurenta a contestat modalitatea de calcul avută in vedere de prima instanță, apreciind că se impune o analiza și o determinare concreta a bazei de calcul pentru fiecare operațiune de stabilire a taxei pe valoarea adăugata, determinarea concreta a momentului exigibilității acestuia, și, in raport de fiecare debit principal stabilit potrivit calculului prevăzut de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală, o determinare exacta a tipului și cuantumului obligației fiscale accesorie datorata, așa cum acestea erau reglementate de legile in vigoare aplicabile de-a lungul timpului (majorări de întârziere, dobânzi de întârziere, penalități de întârziere etc.), de numărul de zile de întârziere in achitarea obligației fiscale principale pentru fiecare dintre aceste obligații in raport de data la care aceasta a devenit exigibila.

Se reține că, deși instanța de fond a prorogat la termenul din data de 8 mai 2013 discutarea utilității probei cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă nu a procedat la a mai pune in discuția părților proba, apreciind că este facilă determinarea sumei de către instanță prin aplicarea regulii sutei mărite.

Or, procedând astfel, curtea de apel a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, mai ales în condițiile în care proba cu expertiză tehnică fusese solicitată de către reclamantă.

Cu toate că în sentință s-a făcut referire la dispozitivul hotărârii pronunțate de CJUE în cauzele conexe C - 249, 250/2012, Tulică și Plavoșin, care avea să lămurească raționamentul pe baza căruia se poate stabili că prețul convenit de părți trebuie considerat ca incluzând deja TVA, nu există niciun considerent din care să rezulte că prima instanță a analizat conținutul contractelor, aplicând cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preț al vânzării.

Pentru refacerea calculelor, tinându-se cont de criticile recurentei - reclamante, se impune efectuarea unei expertize contabile care să stabilească TVA prin calcularea acesteia ca fiind inclusă în prețul vânzării prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare și, implicit, calcularea accesoriilor pentru sumele ce vor rezulta că se impun a fi plătite.

Față de considerentele mai sus expuse și reținând că lipsa analizării unor argumente esențiale cuprinse în cererea de chemare în judecată, precum și respingerea în mod eronat a cererii de probe echivalează cu o nesoluționare a fondului, în condițiile în care, conform art. 314 C. proc. civ., instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (2), (3) și C. proc. civ., Înalta Curte va casa sentința, cu trimiterea cauzei la aceeași curte de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va răspunde argumentelor esențiale neanalizate în primul ciclu procesual, urmând a administra proba cu expertiza contabilă

Totodată, în vederea asigurării unei judecăți unitare, instanța de fond va proceda la reanalizarea susținerilor cuprinse în motivele de recurs formulate de către reclamantă, dată fiind strânsa legătură dintre toate aceste aspecte, in raport de Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene in Cuza C-183/14, precum și in Cauzele conexate C-249/12 și C-250/12.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.

Casează in tot sentința nr. 2775 din 28 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 noiembrie 2016.