ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1338/2016
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1338/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1338/2016
Asupra recursului, constată
următoarele:
Prin cererea
înregistrată
la 18 decembrie 2013
pe rolul
Tribunalului
Bihor,
secția a
II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,
reclamanta SC
A. SRL, în contradictoriu cu pârâta
SC B. SRL
a solicitat
instanței obligarea acesteia la plata sumei de 1.880.795,65 lei
reprezentând contravaloare servicii de locațiune și a sumei de
935.443,02 lei reprezentând dobânda legală aferentă debitului
principal, calculată de la data scadentei fiecărei facturi până
la data introducerii cererii de chemare in judecată. De asemenea, a
solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului
principal, calculată de la data înregistrării prezentei cereri
și până la data plății efective, conform art. 1489 C. civ.,
precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta
acțiune.
În drept, au fost invocate prevederile
art. 194 C. proc. civ., art. 1270, art. 1535, art. 1810 și art. 1849 C.
civ., O.G. nr. 13/2011.
Prin sentința civilă nr. 8303/2014
din 28 octombrie 2014, Tribunalul
Bihor,
secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției dreptului
material la acțiune
al reclamantei, invocată în cauză
de pârâtă, pentru pretențiile aferente perioadei 30 iunie 2006-24
ianuarie 2008.
A admis în parte cererea
formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL,
și în consecință: a obligat pârâta să plătească
în favoarea reclamantei suma de 1.260.266 lei, reprezentând contravaloare
servicii de locațiune, conform facturilor emise în perioada 25 ianuarie 2008
- 31 decembrie 2011.
A obligat pârâta să
plătească în favoarea reclamantei dobânda legală aferentă
sumei de 1.260.266 lei, calculată de la data scadenței fiecărei
facturi emise în perioada 25 ianuarie 2008-31 decembrie 2011 și până
la plata efectivă.
A respins restul pretențiilor
reclamantei pentru perioada 30 iunie 2006-24 ianuarie 2008, ca fiind prescrise.
A admis în parte cererea reclamantei
privind cheltuielile de judecată, și în consecință: a
obligat pârâta să plătească în favoarea reclamantei suma de
21.178,26 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând
taxă judiciară de timbru.
A respins restul pretențiilor
reclamantei cu privire la cheltuielile de judecată privind taxa de timbru.
Această sentință a fost
apelată, iar prin
Decizia civilă nr.
248/C/2015/A din 13
octombrie 2015,
Curtea
de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și
fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă SC B. SRL
în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SRL.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC
B. SRL a declarat recurs, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art.
488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta solicitând admiterea
recursului, casarea deciziei atacate și pe cale de consecință,
modificarea în parte a sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare
în judecată.
În argumentarea motivului de recurs
întemeiat pe dispozițiile 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care
reglementează cazul de casare când hotărârea nu cuprinde motivele pe
care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai
motive străine de natura cauzei, recurenta arată că î
n petitul
cererii introductive de instanță, reclamanta SC A. SRL a solicitat
instanței obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând „contravaloare
servicii locațiune" pentru facturile ce au fost depuse ca anexă
la cererea introductivă de instanță, î
nsă, din
cuprinsul facturilor în valoare de 3.605,02 lei, contestate î
n apel
și regăsite în Anexa nr. 1, se poate observa că acestea nu au
nicio legătură cu contractul de locațiune încheiat între
părți.
În
acest context, recurenta susține că atâta
vreme cât reclamanta
SC A. SRL nu a solicitat obligarea pârâtei la plata tuturor datoriilor pe care
aceasta le-ar avea față de reclamantă, ci doar a celor privind
serviciile de locațiune, așa cum în mod expres a solicitat prin acțiune,
aceasta apreciază că cele două instanțe, au făcut o
aplicare greșită a normelor de drept material, considerând în mod
greșit că și pentru aceste facturi s-ar aplica dispozițiile
art. 969 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului.
Mai
susține recurenta faptul că nu poate fi obligată nici la plata
sumei de 88.447,85 lei, reprezentând contravaloare facturi, deoarece acestea nu
au fost semnate de primire de pârâtă, nefiindu-i comunicate.
Astfel, la
dosar există un număr de 14 facturi nesemnate, însă un
număr de 8 facturi sunt prescrise, motiv pentru care nu au fost contestate
în apel, restul de 6 facturi nesemnate sunt în valoare totală de 88.447,85
lei. Pentru aceste facturi reclamanta nu a dovedit prin niciun mijloc de
probă că au existat comenzi semnate de pârâtă pentru serviciile
prestate și nici
nu s-a făcut dovada prestării serviciilor,
astfel încât, certitudinea creanței nu a fost dovedită de către
intimata-reclamantă.
În
acest context, recurenta apreciază că în privin
ța acestor
facturi instanța de apel s-a pronunțat în mod greșit, având în
vedere motive străine de natura pricinii.
În ceea ce privește motivul de
recurs întemeiat pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,
care reglementează cazul de casare a hotărârii date cu
încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material,
recurenta a solicitat
instanței de recurs
, referitor la
capătul
de cerere prin care a fost obligată la plata dobânzii legale, să
aibă în vedere faptul că prin întâmpinarea depusă în fata instanței
de fond a arătat că dobânzile legale solicitate de reclamantă nu
sunt justificate, nefiind arătat modul în care acestea au fost calculate
și nici temeiul legal, pentru a se putea verifica temeinicia și
legalitatea acestora. Reclamanta nu a dovedit elementele în raport cu care s-a
stabilit dobânda, la dosar fiind depus doar un tabel din care nu rezultă
numărul de zile pentru care au fost calculate, nici procentul aplicat
și mai mult, în cuprinsul cererii s-a arătat că aceasta a fost
calculată în baza art. 1489 din N.C.C., care însă nici nu era în
vigoare la data emiterii facturilor, excepție făcând ultimele trei
facturi.
Cu
toate acestea, instan
ța de fond nu a făcut o verificare a modului de
calcul al dobânzii legale, ci a obligat pârâta la plata acestora - la modul
general - fără a cuantifica această dobândă și
fără a arata temeiul juridic în baza căruia urmează să
fie calculată aceasta de către reclamantă. În această
situație, recurenta apreciază că va întâmpina probleme în faza
executării silite, întrucât reclamanta va calcula dobânda legală
după propriile sale reguli, ceea ce ar genera contestații la
executarea silită.
Mai
susține recurenta, în ceea ce prive
ște capătul de cerere
privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în suma de 21.178,26
lei aferentă debitului în sumă de 1.260.266 lei, că aceste
cheltuieli de judecată sunt nedatorate, întrucât aceasta înțelege
să conteste suma de 92.052,87 lei, ceea ce justifică implicit o
diminuarea a cuantumului cheltuielilor de judecată.
Nu
în ultimul r
ând,
recurenta susține că în cuprinsul apelului a solicitat obligarea
intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, însă în mod
nelegal instanța de apel, în finalul considerentelor, în mod greșit a
reținut că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
La 29 februarie 2016, intimata-reclamantă
SC A. SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului
declarat în cauză, iar la 23 martie 2016, recurenta-pârâtă SC B. SRL
a depus răspuns la întâmpinarea intimatei.
Înalta
Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în
principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin
raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.
Prin
încheierea din camera de consiliu din 17 mai 2016 a fost încuviințat, în
unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a
recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit
dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Potrivit
dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu
a recursului a fost comunicat părților la 30 mai 2016.
Părțile
nu au depus puncte de vedere asupra raportului.
Analizând decizia atacată în
raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta
Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele
considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 488 pct.
6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când
hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau
cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura
pricinii.
În susținerea acestui motiv de
recurs, recurenta arată că
reclamanta SC A. SRL a solicitat
instanței obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând „contravaloare
servicii locațiune" pentru facturile ce au fost depuse ca anexă
la cererea introductivă de instanță, î
nsă, din
cuprinsul facturilor în valoare de 3.605,02 lei, contestate î
n apel
și regăsite în Anexa nr. 1, rezultă că acestea nu au nicio
legătură cu contractul de locațiune încheiat între
părți.
Tot
în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta susține că în mod
greșit a fost obligată la plata sumei de 88.447,85 lei, reprezentând
contravaloare facturi, deoarece acestea nu au fost semnate de primire de pârâtă
și
nici
nu
s-a făcut dovada prestării serviciilor, astfel încât, certitudinea
creanței nu a fost dovedită de către intimata-reclamantă.
Criticile
recurentei, subsumate acestui motiv de casare prin care a susținut că
instanța
de
apel a pronunțat o hotărâre în considerentele căreia a avut în
vedere motive străine de natura pricinii s
e constată
că nu pot fi primite, pentru considerentele ce succed.
Astfel, din perspectiva
cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.,
este de reținut că obligația
instanței de a-și motiva hotărârea adoptată,
consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în
vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt
expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor
părților și punctul de vedere al instanței față
de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul
logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.
În
raport de cele reținute,
Înalta Curte apreciază această
critică a fi nefondată, întrucât hotărârea este
pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b)
C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se
sprijină și care au format convingerea instanței, reținând,
în esență, că susținerile
pârâtei SC B. SRL cu
privire la faptul că nu datorează suma de 92.052,87 lei, deoarece
aceasta este compusă din suma de 3.605,02 lei, care nu reprezintă
servicii de locațiune, precum și din suma de 88.447,85 lei,
reprezentând contravaloarea a șase facturi care nu au fost semnate de
aceasta, nu sunt fondate.
Aceasta deoarece, deși facturile
precizate în anexa 1 la cererea de apel vizează alte servicii decât
servicii de închiriere, din administrarea probei cu înscrisuri de la
instanța de fond, pârâta a recunoscut la data de 25 ianuarie 2011 sumele
din extrasul de cont și nota explicativă anexată, sume în
cuantum total de 1.580.723,33 lei, prin semnarea acestora, fără
obiecții.
De asemenea, în cuprinsul notei
explicative s-a constatat că sunt evidențiate și facturile
contestate de către pârâtă, respectiv factura din 26 mai 2011, în
valoare totală de 3.605,02 lei, astfel că nu pot fi primite
susținerile recurentei, conform căreia nu ar datora contravaloarea
lor.
Cu privire la
susținerile
pârâtei SC
B. SRL referitoare la faptul că nu datorează suma de 88.447,85 lei,
ce reprezintă contravaloarea a șase facturi care nu au fost semnate
de aceasta, Înalta Curte constată că acestea vizează aspecte de
netemeinicie care nu pot fi analizate
în această fază
procesuală
raportat
la criticile formulate prin care se arată că
reclamanta nu a
dovedit prin niciun mijloc de probă că au existat comenzi semnate de
pârâtă pentru serviciile prestate și nici
nu s-a făcut
dovada prestării serviciilor.
Motivul prevăzut de art. 488 alin.
(1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea
pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greșită a normelor de drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de
casare, recurenta a făcut o serie de aprecieri referitoare la
capătul
de cerere prin care a fost obligată la plata dobânzii legale, având în
vedere că prin întâmpinarea depusă în fata instanței de fond a
arătat că dobânzile legale solicitate de reclamantă nu sunt
justificate, nefiind arătat modul în care acestea au fost calculate
și nici temeiul legal, pentru a se putea verifica temeinicia și
legalitatea acestora.
Cu privire la susținerile
pârâtei legate de obligația sa de a achita dobânzile stabilite de prima
instanță, instanța de recurs constată că aceste
critici sunt nefondate având în vedere că temeiul legal al acordării
dobânzilor a fost constituit de art. 43 C. com. și O.G. nr. 9/2000
până la abrogarea acesteia prin O.G. nr. 13/2011 și, în continuare,
de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011, dobânda legală
penalizatoare stabilindu-se conform art. 3 alin. (2) din acest act normativ.
Argumentele pârâtei legate de faptul
că nu s-a arătat modul lor de calcul nu pot fi primite, din moment ce
determinarea dobânzii s-a făcut prin raportare la dobânda legală
și la fiecare zi de întârziere care a curs de la scadență
și până la plata efectivă.
Tot în cadrul acestui motiv de recurs,
recurenta susține că instanța de apel, în mod greșit a
soluționat capătul de cerere privind obligarea sa la plata
cheltuielilor de judecată, în suma de 21.178,26 lei aferentă
debitului în sumă de 1.260.266 lei, întrucât aceste cheltuieli de
judecată sunt nedatorate, deoarece aceasta înțelege să conteste
suma de 92.052,87 lei, aspect ce justifică o diminuarea a cuantumului
cheltuielilor de judecată.
Mai
susține recurenta că
în cuprinsul motivelor de apel a solicitat
obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, însă în mod
nelegal, instanța de apel, în finalul considerentelor a reținut
că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Din
analiza dosarului, Înalta Curte constată că această critică
este nefondată, având în vedere că în cauză a fost
reținută culpa procesuală a pârâtei, aceasta fiind obligată
să plătească reclamantei suma de 21.178,26 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată parțiale, ca urmare a admiterii în parte a
cererii reclamantei, reprezentând taxă judiciară de timbru, fiind
respinse restul pretențiilor reclamantei cu privire la cheltuielile de judecată
privind taxa de timbru.
Tot în același context se
reține că nu poate fi primită critica recurentei, potrivit
căreia, prin apelul formulat, aceasta a solicitat modificarea în parte a
sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în
judecată pentru suma de 92.052,87 lei reprezentând servicii de
locațiune, aspect ce presupune, în opinia recurentei o reducere a
cheltuielilor de judecată, deși instanța de apel a respins
apelul pârâtei și, prin urmare, aceasta este partea căzută în
pretenții.
În acest sens, se reține că
motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în
discuție probele și de a solicita instanței de recurs să
reconsidere concludența lor, aspect ce nu este permis în această
fază procesuală.
Pentru toate argumentele ce preced, în
temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de
recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 248/C/2015/A
din 13 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția
a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Definitivă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi, 13 septembrie 2016.