ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1338/2016

Decizia nr. 1338/2016 Asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 18 decembrie 2013 pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL a solicitat instanței obligarea acesteia la plata sumei de 1.880.795,65 lei reprezentând contravaloare servicii de locațiune și a sumei de 935.443,02 lei reprezentând dobânda legală aferentă debitului principal, calculată de la data scadentei fiecărei facturi până la data introducerii cererii de chemare in judecată. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată de la data înregistrării prezentei cereri și până la data plății efective, conform art. 1489 C. civ., precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acțiune.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 1270, art. 1535, art. 1810 și art. 1849 C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 8303/2014 din 28 octombrie 2014, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată în cauză de pârâtă, pentru pretențiile aferente perioadei 30 iunie 2006-24 ianuarie 2008. A admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, și în consecință: a obligat pârâta să plătească în favoarea reclamantei suma de 1.260.266 lei, reprezentând contravaloare servicii de locațiune, conform facturilor emise în perioada 25 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2011. A obligat pârâta să plătească în favoarea reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 1.260.266 lei, calculată de la data scadenței fiecărei facturi emise în perioada 25 ianuarie 2008-31 decembrie 2011 și până la plata efectivă.

A respins restul pretențiilor reclamantei pentru perioada 30 iunie 2006-24 ianuarie 2008, ca fiind prescrise. A admis în parte cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată, și în consecință: a obligat pârâta să plătească în favoarea reclamantei suma de 21.178,26 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând taxă judiciară de timbru. A respins restul pretențiilor reclamantei cu privire la cheltuielile de judecată privind taxa de timbru. Această sentință a fost apelată, iar prin Decizia civilă nr. 248/C/2015/A din 13 octombrie 2015, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă SC B. SRL în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SRL.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC B. SRL a declarat recurs, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și pe cale de consecință, modificarea în parte a sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., care reglementează cazul de casare când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenta arată că î n petitul cererii introductive de instanță, reclamanta SC A. SRL a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând „contravaloare servicii locațiune" pentru facturile ce au fost depuse ca anexă la cererea introductivă de instanță, î nsă, din cuprinsul facturilor în valoare de 3.605,02 lei, contestate î n apel și regăsite în Anexa nr. 1, se poate observa că acestea nu au nicio legătură cu contractul de locațiune încheiat între părți.

În acest context, recurenta susține că atâta vreme cât reclamanta SC A. SRL nu a solicitat obligarea pârâtei la plata tuturor datoriilor pe care aceasta le-ar avea față de reclamantă, ci doar a celor privind serviciile de locațiune, așa cum în mod expres a solicitat prin acțiune, aceasta apreciază că cele două instanțe, au făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, considerând în mod greșit că și pentru aceste facturi s-ar aplica dispozițiile art. 969 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului. Mai susține recurenta faptul că nu poate fi obligată nici la plata sumei de 88.447,85 lei, reprezentând contravaloare facturi, deoarece acestea nu au fost semnate de primire de pârâtă, nefiindu-i comunicate.

Astfel, la dosar există un număr de 14 facturi nesemnate, însă un număr de 8 facturi sunt prescrise, motiv pentru care nu au fost contestate în apel, restul de 6 facturi nesemnate sunt în valoare totală de 88.447,85 lei. Pentru aceste facturi reclamanta nu a dovedit prin niciun mijloc de probă că au existat comenzi semnate de pârâtă pentru serviciile prestate și nici nu s-a făcut dovada prestării serviciilor, astfel încât, certitudinea creanței nu a fost dovedită de către intimata-reclamantă. În acest context, recurenta apreciază că în privin ța acestor facturi instanța de apel s-a pronunțat în mod greșit, având în vedere motive străine de natura pricinii. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., care reglementează cazul de casare a hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta a solicitat instanței de recurs , referitor la capătul de cerere prin care a fost obligată la plata dobânzii legale, să aibă în vedere faptul că prin întâmpinarea depusă în fata instanței de fond a arătat că dobânzile legale solicitate de reclamantă nu sunt justificate, nefiind arătat modul în care acestea au fost calculate și nici temeiul legal, pentru a se putea verifica temeinicia și legalitatea acestora. Reclamanta nu a dovedit elementele în raport cu care s-a stabilit dobânda, la dosar fiind depus doar un tabel din care nu rezultă numărul de zile pentru care au fost calculate, nici procentul aplicat și mai mult, în cuprinsul cererii s-a arătat că aceasta a fost calculată în baza art. 1489 din N.C.C., care însă nici nu era în vigoare la data emiterii facturilor, excepție făcând ultimele trei facturi.

Cu toate acestea, instan ța de fond nu a făcut o verificare a modului de calcul al dobânzii legale, ci a obligat pârâta la plata acestora - la modul general - fără a cuantifica această dobândă și fără a arata temeiul juridic în baza căruia urmează să fie calculată aceasta de către reclamantă. În această situație, recurenta apreciază că va întâmpina probleme în faza executării silite, întrucât reclamanta va calcula dobânda legală după propriile sale reguli, ceea ce ar genera contestații la executarea silită. Mai susține recurenta, în ceea ce prive ște capătul de cerere privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în suma de 21.178,26 lei aferentă debitului în sumă de 1.260.266 lei, că aceste cheltuieli de judecată sunt nedatorate, întrucât aceasta înțelege să conteste suma de 92.052,87 lei, ceea ce justifică implicit o diminuarea a cuantumului cheltuielilor de judecată.

Nu în ultimul r ând, recurenta susține că în cuprinsul apelului a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, însă în mod nelegal instanța de apel, în finalul considerentelor, în mod greșit a reținut că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. La 29 februarie 2016, intimata-reclamantă SC A. SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat în cauză, iar la 23 martie 2016, recurenta-pârâtă SC B. SRL a depus răspuns la întâmpinarea intimatei. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din 17 mai 2016 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la 30 mai 2016. Părțile nu au depus puncte de vedere asupra raportului. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că reclamanta SC A. SRL a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând „contravaloare servicii locațiune" pentru facturile ce au fost depuse ca anexă la cererea introductivă de instanță, î nsă, din cuprinsul facturilor în valoare de 3.605,02 lei, contestate î n apel și regăsite în Anexa nr. 1, rezultă că acestea nu au nicio legătură cu contractul de locațiune încheiat între părți. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta susține că în mod greșit a fost obligată la plata sumei de 88.447,85 lei, reprezentând contravaloare facturi, deoarece acestea nu au fost semnate de primire de pârâtă și nici nu s-a făcut dovada prestării serviciilor, astfel încât, certitudinea creanței nu a fost dovedită de către intimata-reclamantă.

Criticile recurentei, subsumate acestui motiv de casare prin care a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre în considerentele căreia a avut în vedere motive străine de natura pricinii s e constată că nu pot fi primite, pentru considerentele ce succed. Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, reținând, în esență, că susținerile pârâtei SC B. SRL cu privire la faptul că nu datorează suma de 92.052,87 lei, deoarece aceasta este compusă din suma de 3.605,02 lei, care nu reprezintă servicii de locațiune, precum și din suma de 88.447,85 lei, reprezentând contravaloarea a șase facturi care nu au fost semnate de aceasta, nu sunt fondate.

Aceasta deoarece, deși facturile precizate în anexa 1 la cererea de apel vizează alte servicii decât servicii de închiriere, din administrarea probei cu înscrisuri de la instanța de fond, pârâta a recunoscut la data de 25 ianuarie 2011 sumele din extrasul de cont și nota explicativă anexată, sume în cuantum total de 1.580.723,33 lei, prin semnarea acestora, fără obiecții. De asemenea, în cuprinsul notei explicative s-a constatat că sunt evidențiate și facturile contestate de către pârâtă, respectiv factura din 26 mai 2011, în valoare totală de 3.605,02 lei, astfel că nu pot fi primite susținerile recurentei, conform căreia nu ar datora contravaloarea lor.

Cu privire la susținerile pârâtei SC B. SRL referitoare la faptul că nu datorează suma de 88.447,85 lei, ce reprezintă contravaloarea a șase facturi care nu au fost semnate de aceasta, Înalta Curte constată că acestea vizează aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în această fază procesuală raportat la criticile formulate prin care se arată că reclamanta nu a dovedit prin niciun mijloc de probă că au existat comenzi semnate de pârâtă pentru serviciile prestate și nici nu s-a făcut dovada prestării serviciilor. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a făcut o serie de aprecieri referitoare la capătul de cerere prin care a fost obligată la plata dobânzii legale, având în vedere că prin întâmpinarea depusă în fata instanței de fond a arătat că dobânzile legale solicitate de reclamantă nu sunt justificate, nefiind arătat modul în care acestea au fost calculate și nici temeiul legal, pentru a se putea verifica temeinicia și legalitatea acestora. Cu privire la susținerile pârâtei legate de obligația sa de a achita dobânzile stabilite de prima instanță, instanța de recurs constată că aceste critici sunt nefondate având în vedere că temeiul legal al acordării dobânzilor a fost constituit de art. 43 C. com.

și O.G. nr. 9/2000 până la abrogarea acesteia prin O.G. nr. 13/2011 și, în continuare, de la data intrării în vigoare a O.G. nr. 13/2011, dobânda legală penalizatoare stabilindu-se conform art. 3 alin. (2) din acest act normativ. Argumentele pârâtei legate de faptul că nu s-a arătat modul lor de calcul nu pot fi primite, din moment ce determinarea dobânzii s-a făcut prin raportare la dobânda legală și la fiecare zi de întârziere care a curs de la scadență și până la plata efectivă. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel, în mod greșit a soluționat capătul de cerere privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în suma de 21.178,26 lei aferentă debitului în sumă de 1.260.266 lei, întrucât aceste cheltuieli de judecată sunt nedatorate, deoarece aceasta înțelege să conteste suma de 92.052,87 lei, aspect ce justifică o diminuarea a cuantumului cheltuielilor de judecată.

Mai susține recurenta că în cuprinsul motivelor de apel a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, însă în mod nelegal, instanța de apel, în finalul considerentelor a reținut că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Din analiza dosarului, Înalta Curte constată că această critică este nefondată, având în vedere că în cauză a fost reținută culpa procesuală a pârâtei, aceasta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 21.178,26 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, ca urmare a admiterii în parte a cererii reclamantei, reprezentând taxă judiciară de timbru, fiind respinse restul pretențiilor reclamantei cu privire la cheltuielile de judecată privind taxa de timbru.

Tot în același context se reține că nu poate fi primită critica recurentei, potrivit căreia, prin apelul formulat, aceasta a solicitat modificarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată pentru suma de 92.052,87 lei reprezentând servicii de locațiune, aspect ce presupune, în opinia recurentei o reducere a cheltuielilor de judecată, deși instanța de apel a respins apelul pârâtei și, prin urmare, aceasta este partea căzută în pretenții. În acest sens, se reține că motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, aspect ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 248/C/2015/A din 13 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 septembrie 2016.