ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3590/2015

HOTĂRÂRE

12.11.2015

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3590/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 3590/2015

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Pitești, obligarea acestora să-i plătească indemnizația rezultată ca urmare a atingerii vechimii în muncă de 20 de ani, începând cu data de 01 noiembrie 2013 până la 15 ianuarie 2014, concretizată în indemnizația calculată prin Ordinul ministrului justiției nr. 3244/C/2013 și diferența până la indemnizația efectivă acordată colegilor săi care anterior acestei date au îndeplinit aceeași condiție de vechime în muncă; să-i plătească indemnizația rezultată ca urmare a atingerii vechimii în funcție de la 15 la 20 de ani, începând cu data de 01 august 2012 până la 15 ianuarie 2014, concretizată în indemnizația calculată prin Ordinul ministrului justiției nr. 3014/C/2012 și diferența până la indemnizația efectivă acordată colegilor săi, care anterior acestei date au îndeplinit aceeași condiție de vechime în muncă, precum și obligarea Ministerului Justiției la modificarea ordinelor în cauză.

Soluția Tribunalului Prahova

Prin sentința civilă nr. 1311 din 08 mai 2015, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a admis excepția necompetenței materiale și, în consecință, a dispus declinarea soluționării cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Pitești în favoarea în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că în baza Ordinelor nr. 2864/C din 20 august 2012, nr. 3244/C din 28 octombrie 2013 și nr. 1428/C din 11 aprilie 2014 emise de ministrul justiției, reclamantul, în calitate de judecător la Curtea de Apel Pitești, a fost încadrat începând cu data de 01 august 2012 în gradația 4,1 clasa de salarizare 106 ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în muncă de la 15 ani la 20 de ani, începând cu data de 01 noiembrie 2013 a fost încadrat în gradația 5, clasa de salarizare 107 corespunzătoare unei vechimi în funcție de la 15 la 20 de ani, iar începând cu 15 ianuarie 2014 a fost încadrat la clasa de salarizare 108, specificându-se în cuprinsul ordinelor, în mod expres, drepturile salariale de care urmează să beneficieze reclamantul.

Astfel, a apreciat că, întrucât reclamantul a solicitat acordarea altor drepturi salariale decât cele încasate în baza ordinelor emise de către ministrul justiției, precum și modificarea acestor ordine, competența de soluționare a cauzei revine Curții de Apel București, potrivit prevederilor art. 7 Cap. VIII din Anexa VI a Legii nr. 284/2010.

Astfel, a considerat că nu pot avute în vedere susținerile reclamantului potrivit cărora Tribunalul Prahova, secția de litigii de muncă și asigurări sociale, ar fi competent să soluționeze cauza.

Soluția Curții de Apel București

Prin sentința nr. 2200 din 11 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția I civilă.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecății cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în pretenții, capătul de cerere având ca obiect obligația de a face fiind accesoriu, considerat de reclamant a fi remediul pentru înlăturarea pe viitor a discriminării invocate, în condițiile O.G. nr. 137/2000, fiind astfel incidente prevederile art. 123 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, a reținut că magistraților nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici [art. 6 lit. c)], ci au un statut special, în principal fiind aplicabile dispozițiile de drept comun din Codul muncii, inclusiv în ceea ce privește competența jurisdicției muncii și asigurărilor sociale [art. 284 din C. muncii și art. 34 alin. (4) din Legea nr. 304/2004].

Soluția Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

În raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile legale incidente, competența de soluționare a cauzei revine tribunalului, ca instanță de litigii de muncă și asigurări sociale, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Așa după cum rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată, obiectul principal al acțiunii îl formează solicitarea de obligare a autorităților pârâte:

- la plata indemnizației rezultate indemnizației ca urmare a stingerii vechimii în muncă de 20 de ani, începând cu data de 01 noiembrie 2013 până la 15 ianuarie 2014, concretizată în indemnizația calculată prin Ordinul ministrului justiției nr. 3244/C/2013 și diferența până la indemnizația efectiv acordată colegilor mei care, anterior acestei date, au îndeplinit aceeași condiție de vechime în muncă;

- la plata indemnizației rezultate ca urmare a atingerii vechimii în funcție de la 15 la 20 de ani, începând cu data de 01 august 2012, până la 15 ianuarie 2014, concretizată în indemnizația calculată prin Ordinul ministrului justiției nr. 3014/C/2012 și diferența la indemnizația efectiv acordată colegilor mei care, anterior acestei date, au îndeplinit aceeași condiție de vechime în funcție.

Totodată, reclamantul a solicitat ca, pe cale de consecință, Ministerul Justiției să fie obligat să modifice cele două ordine în conformitate cu hotărârea care va fi pronunțată de instanța competentă.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art. 7, Cap. VIII din Anexa nr. VI a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

„Art. 7 - (1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile”.

În cauză, însă, așa cum s-a arătat mai sus, obiectul principal al litigiului nu este cererea de anulare a celor două ordine emise de ministrul Justiției, pentru a fi incidente/ aplicabile prevederile art. 7 alin. (2), Cap. VIII din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010. Solicitarea reclamantului ca cele două ordine să fie modificate în raport cu hotărârea ce va fi pronunțată în cauză reprezintă o cerere accesorie în raport cu cererea principală, fără a fi în măsură să atragă competența altei instanțe decât aceea care este competentă să soluționeze cererea principală.