ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1959/2016

Prin acțiunea precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul A. a chemat în judecată în calitate procesuală de pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Judecătoria Brad, precum și pe B. și C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să-i fie restituită cantitatea de 10,610 kg aur pur de 22 karate ce i-a fost confiscată, în data de 04.01.2011, de către Poliția Municipiului Brad.

Prin sentința civilă nr. 4131 din 17 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, în Dosarul nr. x/195/2013**, a fost respinsă ca inadmisibilă, acțiunea reclamantului A. În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut în esență că nu este îndeplinită prima condiție de admisibilitate a acțiunii în revendicare, prevăzută de art. 555 și urm., și respectiv art. 563 C. civ., dovada calității reclamantului A. de proprietar al bunului nefiind dovedită. Totodată, s-a reținut că probele administrate nu au confirmat susținerile reclamantului nici sub aspectul convenției perfectate pentru achiziționarea metalului granulat în cantitate de 10,610 kg și nici sub aspectul prețului achitat sau a prețului convenit cu vânzătorul acestuia.

Apelul declarat de reclamantul A. împotriva sus-menționatei sentințe a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 544 din 7 aprilie 2016. În argumentarea acestei soluții, în esență, s-a reținut că instanța trebuia să analizeze excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în cadrul acțiunii în revendicare, deoarece lipsa calității de proprietar nu atrage sancțiunea „inadmisibilității” acțiunii, ci doar duce la invocarea cu succes a excepției lipsei calității procesuale active a persoanei care promovează o astfel de cerere. Pe de altă parte, s-a constatat că, în mod corect a reținut prima instanță faptul că reclamantul nu are calitatea de proprietar al bunurilor confiscate pentru a solicita restituirea lor, întrucât convenția de vânzare-cumpărare a fost încheiată sub condiția suspensivă a verificării materialului din care erau confecționate biluțele pretins a fi din aur de 22 karate. Cum această condiție nu s-a mai îndeplinit, deoarece au intervenit organele de poliție, convenția de vânzare-cumpărare nu a luat naștere, iar reclamantul nu a devenit proprietar al acestor bunuri. Prin urmare, s-a constatat că, în mod corect a reținut prima instanță faptul că reclamantul nu a făcut dovada calității sale de proprietar al bunurilor confiscate, or, pentru revendicarea unor bunuri, cel ce le pretinde trebuie sa facă dovada că este proprietar al acestora.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac exercitate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la prima instanță pentru soluționarea pe fond a cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului, după prezentarea pe larg a situației de fapt, recurentul a susținut, în esență, că instanțele anterioare au făcut confuzie între o chestiune de procedură și una de fond, ce a determinat inclusiv motivarea total neadecvată a celor două hotărâri și apoi nesoluționarea pe fond a cauzei. Astfel, nu s-a analizat temeiul reținerii de către autoritățile statului, respectiv dacă refuzul de restituire a metalului este justificat, opoziția autorităților neavând niciun temei legal de vreme ce pârâtul B. nu a ridicat nicio obiecțiune privind perfectarea vânzării. O altă critică invocată vizează greșita calificare juridică a raportului dintre reclamant și pârâtul B. Sub acest aspect, se arată că prezintă semnificație reproșul ce i-a fost adresat reclamantului de către instanță cu privire la lipsa unei întrebări explicite la interogatoriu pentru înlăturarea dubiilor, în contextul în care instanțele au la dispoziție prevederile art. 129 C. proc. civ. pentru a stărui în lămurirea situației de fapt.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, ca fiind temeinică și legală.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Chestiunea de drept supusă analizei vizează greșita soluționare a acțiunii în despăgubire, ca urmare a neanalizării temeiului reținerii metalului confiscat de către autoritățile statului și a greșitei calificări a raportului juridic dintre reclamant și pârâtul B., critici ce nu pot fi reținute. În speță, se constată că instanța de apel a făcut o analiză judicioasă a cauzei în raport de elementele cauzei și normele legale incidente, apreciind corect asupra soluției de respingere a acțiunii în revendicare a reclamantului având în vedere lipsa dovedirii de către acesta a calității sale de proprietar. Astfel, față de obiectul și natura juridică a cauzei, respectiv acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 563 C. civ., instanța de apel și-a justificat soluția de respingere a apelului, ca urmare a nedemonstrării premisei acțiunii în revendicare de către reclamant, sens în care proprietarul trebuie să dovedească că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului a cărui revendicare se solicită. Așa fiind, s-a constatat că, din probatoriul administrat nu rezultă calitatea de proprietar a reclamantului, susținerile acestuia nefiind suficiente pentru a conduce la admisibilitatea unei astfel de acțiuni în revendicare, sarcina probei revenindu-i reclamantului, potrivit art. 1169 C. civ. În aceste condiții, de nedovedire a calității de proprietar a metalului solicitat a-i fi restituit reclamantului, în scopul căreia a fost formulată prezenta acțiune în revendicare, s-a apreciat de către instanță că nu este utilă analizarea celorlalte aspecte. Soluționarea cauzei pe neîndeplinirea condiției de promovare a acțiunii în revendicare din perspectiva calității de proprietar a reclamantului al bunului revendicat conduce evident la o necercetare a fondului cauzei, context în care nu se poate reproșa instanței de apel că a procedat la o calificare eronată a raportului dedus judecății dintre reclamant și pârâtul B. De altfel, acest demers nu paralizează o acțiune ulterioară a adevăratului proprietar pentru revendicarea bunului din mâinile celui despre care se pretinde că le deține fără titlu, respectiv Statul. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge ca nefondat recursul reclamantului A. promovat împotriva deciziei civile nr. 544 din 7 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.