ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 280/2017

HOTĂRÂRE

14.02.2017

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 280/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 280/2017

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 01 aprilie 2016, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, să se pronunțe o hotărâre prin care să fie admisă contestația împotriva Deciziei de invalidare nr. 6900 din 15 ianuarie 2016, emisă de pârâtă.

În drept, reclamanta a invocat prevederile Legii nr. 165/2013 și ale Legii nr. 18/1991.

Prin Sentința nr. 1019 din 16 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, reținând următoarele în considerentele hotărârii:

Decizia contestată este emisă de pârâtă în aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) raportat la art. 17 alin. (1) și art. 21 din Legea nr. 165/2013.

Tribunalul a reținut că, potrivit art. 21 din același act normativ, emiterea deciziei de validare sau de invalidare coincide cu momentul finalizării procedurii administrative de control al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, control care se desfășoară centralizat la nivelul întregii țări de către Secretariatul Comisiei Naționale. Acesta este abilitat de lege să solicite documente în completare entităților învestite de lege care i-au transmis deciziile cu propunere de acordare de măsuri compensatorii.

În noțiunea de "entitate învestită de lege", în accepțiunea actului normativ special intră, potrivit art. 3 pct. 4 lit. d) și comisia județeană de fond funciar.

În același timp, art. 35 din Legea nr. 165/2013 reprezintă o normă atributivă de competență teritorială în soluționarea contestațiilor promovate conform art. 34 în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității.

Din interpretarea coroborată a textelor mai sus evocate, interpretare ce se impune a fi făcută în spiritul legii, tribunalul a apreciat că ceea ce prezintă relevanță în determinarea competenței teritoriale de soluționare a contestației este sediul entității învestite cu soluționarea cererii, emitente a hotărârii prin care s-au acordat măsuri compensatorii (hotărâre verificată conform art. 21 de C.N.C.I.), iar nu sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Pentru a conchide în acest fel, s-a reținut, în primul rând, principiul celerității care guvernează derularea procedurii judiciare, care, în materia partajării competențelor teritoriale între diferite instanțe, implică și impune proximitatea în administrarea probatoriului și în consecință preîntâmpinarea avansării unor costuri suplimentare pentru parte.

În al doilea rând, o interpretare contrară ar echivala cu stabilirea unei competențe teritoriale exclusive în favoarea Tribunalului București în soluționarea tuturor contestațiilor promovate în exercitarea controlului legalității tuturor hotărârilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, de pe întregul teritoriu al țării și a celor de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, atâta timp cât acest control se realizează, în temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, exclusiv de Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, organism unic, cu sediul în municipiul București.

Or, dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, ar fi fost clar exprimată prin indicarea Tribunalului București ca unică instanță învestită cu soluționarea contestațiilor promovate conform art. 35 rap. la art. 34 din Legea nr. 165/2013. Pentru că orice derogare de la regimul de drept comun trebuie prevăzută în mod expres, fără echivoc.

Mai mult, norma de competență teritorială de care uzează emitenta deciziei de invalidare în conținutul art. 2 al actului contestat, respectiv prevederea art. 35 din Legea nr. 165/2013, nu este incidentă cauzei de față. Secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității îi revine competența să judece contestația persoanei îndreptățite împotriva deciziei emise cu respectarea prevederilor art. 33 - 34 din lege. Or, examinând conținutul acestor texte, tribunalul a constatat că se referă la deciziile emise chiar de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, nicidecum la deciziile emise de organismul central, înființat chiar prin noul act normativ, respectiv Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. Așadar, cauza de față nu poartă asupra deciziei emise în condițiile art. 33 - 34 din lege, ci asupra unei decizii de invalidare emise în lumina dispozițiilor art. 17 alin (1) raportat la art. 21 din Legea nr. 165/2013, cum de altfel chiar se prevede în preambulul actului juridic supus controlului judiciar. Or, cum arătam mai sus, în atare situație, legiuitorul nu a căutat a stabili o competență exclusivă în favoarea Tribunalului București (față de sediul emitentului actului), ci trebuie cercetat prin raportare la sediul entității învestite cu soluționarea cererii, respectiv Comisia Județeană Constanța, emitenta Hotărârii nr. 667/2006.

În al treilea rând, o interpretare contrară a art. 35 ar duce la un blocaj al procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 19 octombrie 2016, iar la termenul de judecată din 24 noiembrie 2016 s-a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale a instanței.

Prin Sentința nr. 2924 din 24 noiembrie 2016, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea cauzei Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:

Citând dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, tribunalul a arătat că textul de lege consacră, în această materie, o competență teritorială exclusivă, cu caracter absolut, nesusceptibilă de o altă interpretare, așa cum a apreciat Tribunalul București care și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Constanța.

Actul normativ incident în cauză, respectiv Legea nr. 165/2013, conține dispoziții speciale referitoare la competența teritorială a instanțelor învestite cu soluționarea deciziilor emise de entitățile, astfel cum acestea sunt definite prin art. 3 din același act normativ.

Dispozițiile legale sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite de lege competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.

Noțiunea de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în sensul că au această semnificație structurile cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii menționate în textul de lege amintit.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a contestat Decizia de invalidare nr. 6900 din 15 ianuarie 2016, emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Întrucât, în cauză, decizia de invalidare contestată de reclamantă, a fost emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în aplicarea dispozițiilor art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituție are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din același act normativ, competența de soluționare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul acestei entități.

Având în vedere că sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor se află în circumscripția Tribunalului București, aceasta este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru și are în competență validarea respectiv invalidarea, în tot sau în parte, a deciziilor emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare a măsurilor compensatorii.

Examinând conformitatea textului cu legea fundamentală, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, a statuat că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și ale art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013, sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate.

Conform prevederilor art. 35 alin. (1) al Legii nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Cât privește sintagma "entitate învestită", art. 3 pct. 4 al actului normativ, mai sus citat, enumeră toate structurile desemnate de lege cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii, la lit. g) regăsindu-se Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor care, în cauza de față, este emitenta deciziei contestate.

Se observă că instanțele aflate în conflict au analizat, din perspective diferite, noțiunea de "entitate" folosită de legiuitor în conținutul textului anterior citat.

Având însă în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziei de invalidare nr. 6900 din 15 ianuarie 2016, emisă de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, rezultă cu evidență că, în cazul de față, entitatea la care se referă dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi alta decât cea care a avut și calitatea de emitentă a deciziei a cărei anulare se solicită în prezenta procedură, motiv pentru care, în acord cu prevederile aceleiași norme legale, litigiul de față este de competența (teritorială și materială) a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității emitente.

Cum sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor se află în București, sector 1, respectiv în raza teritorială a Tribunalului București, competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea acestei instanțe.