ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2121/2015

Decizia nr. 2121/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 146 din 28 aprilie 2014, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Comisia de autorizare a activității de schimb valutar - Ministerul Finanțelor Publice, dispunând suspendarea executării Deciziei nr. 18 din 27 februarie 2014 emisă de pârât, până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material întrucât în mod eronat a fost admisă cererea de suspendare a executării actelor administrativ fiscale atacate, nefiind îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de lege.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de suspendare.

Prin întâmpinare, intimata Comisia de autorizare a activității de schimb valutar - Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 25 februarie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 1 aprilie 2015.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimată și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru motivele arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei nr. 18 din 27 februarie 2014 emisă de pârât, până la pronunțarea instanței de fond.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și ale O.G. nr. 92/2003 - C. proc. fisc., rezultă că actul administrativ, în general, dar și actul administrativ fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumția de legalitate, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14, cât și din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ (act administrativ-fiscal) este o măsură excepțională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis) ori, când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate).

Într-adevăr, potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., suspendarea executării unui act administrativ fiscal poate surveni în condițiile Legii nr. 554/2004 și cu condiția depunerii în prealabil a unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate sau până la 2.000 lei în cazul actelor administrative fiscale neevaluabile în bani.

Potrivit art. 14 alin. (l) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (l) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Or, în speță, prima instanță nu a identificat împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal a cărui suspendare se cere, ci doar a făcut referiri generale la faptul că prin actul administrativ nu este motivată în fapt și în drept măsura dispusă, fără ca acestea să fie indicate în concret.

Într-adevăr, în jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

De altfel, în cauză nu s-a făcut dovada introducerii unei cereri de anulare a actului administrativ atacat, fapt confirmat de recurenta-pârâtă.

Totodată, din dispozițiile art. 2 alin. (l) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății comerciale intimate, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (l) lit. ș) din lege.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării sentinței atacate și respingerii cererii de suspendare a actului administrativ atacat ca neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice - Comisa de autorizare a activității de schimb valutar împotriva Sentinței nr. 146 din 28 aprilie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 mai 2015.

Procesat de GGC - ED