ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 17/2015

Decizie nr. 17/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei;

Obiectul cererii;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 mai 2013, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. și C. solicitând obligarea pârâtului C. la recunoașterea diplomelor eliberate de către B., în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea plății de 2.000 lei penalități/zi de întârziere de la data pronunțării sentinței, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond;

Prin sentința nr. 3078 din data de 15 octombrie 2013 s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul C. și excepția inadmisibilității acțiunii; s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca neîntemeiată.

Recursul;

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A., a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

Prin motivele de recurs s-a arătat, în esență, că există o contradicție între dispozitivul sentinței și considerente, în sensul că deși instanța a reținut că reclamantul nu justifică în interes în înaintarea acțiunii aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată.

A mai susținut recurentul că

în mod eronat prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată și nu a dat curs principiului disponibilității a cărei aplicare este obligatorie. În baza acestui principiu, instanța trebuia să rețină că, în speță, este aplicabilă “teoria validității aparenței în drept”, că există o aparență în drept care deja a produs efecte juridice și anume există acte juridice care se bucură de o prezumție de legalitate care nu sunt contestate încă și a căror validitate reiese tocmai din faptul că acestea au fost încheiate cu bună credință.

Pentru aplicarea acestei teorii este necesar ca persoana să se afle într-o eroare legitimă, în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă, în aceeași situație, sau o eroare comună, invincibilă pentru orice persoană diligentă, iar faptul că „eroarea generalizată într-o comunitate statornicește dreptul” reprezintă principiul conform căruia acela care a acționat cu bună credință, pe o eroare general admisă ca adevăr, trebuie juridicește ocrotit.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului;

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 15iulie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

În speță, Curtea de Apel București a fost sesizată cu cererea reclamantului prin care s-a solicitat autorității pârâte, C., recunoașterea diplomelor de licență obținute în urma susținerii examenului de licență organizat de B. București.

Nu se poate reține incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., anume „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, respectiv „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, raportat la raționamentul urmat de judecătorul fondului și argumentele expuse de acesta în motivarea hotărârii sale.

Înalta Curte constată că, raportat la normele care reglementează atribuțiile ministerului pârât, respectiv Legea nr. 1/2011 și H.G. nr. 536/2011, dar și reglementările legale relevante pentru speță - Ordinul C. nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în învățământul superior și Legea învățământului, nu se poate reține că autoritatea publică pârâtă are C. vreo atribuție de a emite acte prin care să recunoască diploma de licență și suplimentul la diplomă, acte deja eliberate de instituțiile de învățământ superior cu aprobarea intimatului-pârât, fiind tipărite pe formularele tipizate emise de acesta.

Diploma de licență este un document oficial și câtă vreme nu a fost revocată de emitent sau anulată irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că a fost eliberată în condiții de legalitate, deci produce efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din ea.

Înalta Curte mai reține că diplomele de licență obținute în România sunt recunoscute de plin drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei unei alte formalități.

Astfel, o diplomă de licență emisă de o instituție de învățământ superior, cum este cea a reclamantului, produce efecte juridice fără a fi necesar vreun act de recunoaștere/validare a diplomei de către ministerul de resort, diploma de licență fiind un act administrativ care se bucură de prezumția de autenticitate, în sensul că actul emană în mod real de la cine se afirmă că emană, prezumția de veridicitate, în sensul că actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă, și prezumția de legalitate, în sensul că actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, fiind el însuși titlu executoriu în baza căruia se inițiază procedura executării silite cu obligația corelativă a adresanților de a respecta și pune în aplicare dispozițiile acestuia.

Prin urmare, atât timp cât diploma de licență nu este desființată prin intermediul căilor prevăzute de lege, aceasta se bucură de cele trei prezumții sus-menționate, inclusiv prezumția de legalitate, care presupune obligația celor cărora le este opus actul administrativ de a respecta și pune în aplicare dispozițiile acestuia.

În condițiile în care ar fi nesocotite drepturile ce decurg din diploma de licență, protejarea acestora se poate realiza la cererea părții vătămate, însă în cadrul altui demers judiciar promovat în contradictoriu cu instituția/autoritatea care îi nesocotește aceste drepturi.

Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 3078 din 15 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2015.