ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 679/2015

Decizia nr. 679/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, și completată ulterior, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Cluj, Curtea de Apel Cluj și B., obligarea pârâților să-i achite diferența de drepturi salariale restante pentru perioada 01 octombrie 2012-11 decembrie 2012 pe baza coeficientului de multiplicare 13,500, actualizate cu dobânda legală la data plății.

În motivarea acțiunii, arată reclamantul că în perioada 01 iulie 2010-07 februarie 2012 și-a îndeplinit stagiatura la Judecătoria Cluj-Napoca, fiind numit judecător definitiv la data de 08 februarie 2012, la Judecătoria sectorului 2 București, la data de 01 octombrie 2011 împlinind 3 ani vechime în funcția de judecător.

Pârâtul i-a achitat, începând cu data de 01 octombrie 2011 o indemnizație de judecător pe baza coeficientului de multiplicare 9,000, considerând că, deși judecătorilor cu o vechime în funcție mai mare de 3 ani li se cuvine o indemnizație calculată pe baza coeficientului de multiplicare 13,500, judecătorilor stagiari nu lise cuvine.

Prin sentința civilă nr. 11548 din 8 iulie 2013, Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței materiale invocată de B. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 3680 din 22 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamant, ca nefondată.

Instanța de fond a reținut, în esență, că obiectul cererii privește încadrarea salarială în perioada de referință pe baza coeficientului de multiplicare 9,000, iar nu a coeficientului 13,500, însă reclamantul nu a contestat încadrarea sa conform coeficientului de multiplicare 9,000 pe perioada menționată în cererea introductivă. Astfel, în condițiile în care reclamantul nu a urmat calea prevăzută de art. 7 alin. (1) din cap. VIII al Anexei VI a Legii nr. 284/2010 pentru contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale, cererea sa este lipsită de suport legal.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente material, Tribunalul Cluj, secția contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale.

În subsidiar, a solicitat casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a, sau modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâților la plata diferenței de drepturi salariale restante pentru perioada 01 octombrie 2012-11 decembrie 2012 pe baza coeficientului de multiplicare 13,500, actualizată cu dobânda legală la data plății.

În ce privește motivul principal de recurs, susține recurentul-reclamant că acțiunea este întemeiată pe dreptul comun al jurisdicției muncii, neindicând în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prevederile art. 7 alin. (1) din cap. VIII al Anexei nr. VI din Legea nr. 284/2010.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) C. muncii, dispozițiile acestui cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții speciale derogatorii.

Apreciază că prevederile art. 7 menționat anterior nu constituie dispoziții speciale derogatorii și nu restrâng în niciun fel exercițiul dreptului fundamental la liberul acces la justiție, prin obligarea de a parcurge exclusiv acest mijloc de apărare a drepturilor salariale, pentru că legiuitorul nu a utilizat o exprimare adverbială și imperativă în textul său.

Față de interpretarea instanței de fond, recurentul-reclamant invocă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din cap. VIII al Anexei nr. VI la Legea nr. 284/2010 prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21 și art. 44 din Constituție, coroborate cu art. 6 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Fundamentale ale Omului și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Fundamentale ale Omului.

Susține recurentul, la al doilea motiv de recurs, că soluția sentinței recurate reprezintă de fapt un veritabil fine de neprimire, o inadmisibilitate, instanța refuzând să antameze fondul pretenției, astfel că, pentru cele arătate la primul motiv de recurs, se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

La al treilea motiv de recurs, în situația în care se va aprecia că sentința este pronunțată de o instanță competentă material și care a antamat fondul judecății, recurentul arată că invocă excepția de nelegalitate a Ordinului ministrului Justiției nr. 790/C/2012 emis la 27 februarie 2012 prin care s-a dispus acordarea drepturilor salariale în cuantumul prevăzut în anexa la ordin începând cu data de 13 decembrie 2011, cu toate că data recunoașterii acestor drepturi ar fi trebuit să fie 01 octombrie 2011, când a împlinit 3 ani vechime în funcția de judecător, solicitând obligarea pârâtului să emită un nou ordin prin care să dispună încadrarea sa în drepturile salariale începând cu 01 octombrie 2011.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat Tribunalului Cluj, secția mixă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, achitarea diferenței de drepturi salariale restante pentru perioada 01 octombrie 2011-11 decembrie 2011 pe baza coeficientului de multiplicare 13,500, actualizate cu dobânda legală la data plății.

Potrivit art. 159

1

alin. (1), (4) și (5) C. proc. civ.: „(1) Necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. (4) La prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. (5) Verificarea competenței conform alin. (4) nu împiedică formularea excepțiilor de necompetență în cazurile și condițiile prevăzute la alin. (1)-(3), asupra cărora judecătorul se va pronunța în condițiile legii”.

Deci, conform acestor dispoziții, verificarea competenței conform alin. (4) se efectuează în mod obligatoriu, din oficiu, de instanța învestită cu soluționarea cauzei.

Se reține din analiza actelor și înscrisurilor cauzei, că atât la prima instanță învestită cu acțiunea introductivă, Tribunalul Cluj, secția mixtă contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, cât și la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, instanță învestită urmare a declinării soluționării cauzei de către Tribunalul Cluj, pricina a fost soluționată fără a se respecta dispozițiile art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ.

După cum se constată, potrivit acțiunii formulate, cât și susținerilor din cererea de recurs, recurentul-reclamant a dorit învestirea instanței cu o acțiune având ca obiect drepturi salariale, adresându-se instanței specializate pentru soluționarea unor astfel de litigii.

Conform principiului disponibilității, părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Astfel, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, în contextul în care obiectul litigiului a fost clar exprimat de reclamant ca fiind drepturi salariale, urmare a raporturilor juridice stabilite cu autoritățile pârâte unde acesta și-a desfășurat activitatea, și avându-se în vedere că nu a fost pusă în discuția părților schimbarea calificării juridice a cererii, cât și în raport cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 266, art. 268 alin. (1) lit. c) C. muncii, competența materială de soluționare a cererii formulate de reclamant revine secției de conflicte de muncă a tribunalului.

Celelalte critici și apărări ale recurentului-reclamant, inclusiv excepția de neconstituționalitate și excepția de nelegalitate care au fost invocate prin motivele de recurs, urmează a fi analizate de instanța competentă material asupra cererii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Cluj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 3680 din 22 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Cluj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2015.