ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3497/2015

Decizia nr. 3497/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 653 din 17 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România și Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România împotriva sentinței nr. 343 din 11 decembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut următoarele considerente:

Referitor la modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu de către Statul Român, cu titlu preliminar, s-a reținut faptul că deciziile nr. 2537 și nr. 2538 adoptate de Comisia Specială de Retrocedare la data de 07 martie 2012 nu cuprind nicio mențiune referitoare la titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în municipiul Sibiu, str. x, nr. 6, limitându-se la precizarea că a fost vorba de o deposedare/preluare abuzivă de către stat.

Constatările primei instanțe, în sensul că temeiul preluării imobilelor în litigiu de către stat a fost reprezentat de Decretul-lege nr. 485/1944, publicat în M. Of. nr. 233/08.10.1944, sunt legale, având corespondent în înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, conform Decretului-lege nr. 485/1944, a avut loc la data de 20 noiembrie 1946, în baza adresei nr. 2004 din 22 octombrie 1946 a Ministerului Agriculturii și Domeniilor și a Convenției Generale pentru reglementarea raportului Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune ausburgică față de Grupul Etnic German din România.

Convenția nu a avut rolul unui acord general între părți, cum pretinde recurentul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România, atâta vreme cât, la art. II pct. 1 și 2 s-a stipulat expres faptul că Biserica Regnicolară Evanghelică predă Grupului Etnic German din România toată averea mobilă și imobilă care formează proprietatea ei și a servit scopurilor școlare de educație.

Această împrejurare, esențială dezlegării pricinii, a fost reținută în mod corect de prima instanță, varianta convenției analizată de instanță având același conținut cu cea prezentată în recurs de pârâtul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România.

Prevederile convenției au fost analizate în integralitatea lor de către prima instanță, iar concluziile la care aceasta a ajuns denotă o interpretare coordonată a clauzelor convenției, în sensul art. 982 C. civ., nefiind vorba de o prezentare eronată și fracționată a acestora.

Interpretarea convenției, în sensul valabilității transferului dreptului de proprietate în favoarea Grupului Etnic German, independent de înscrierea în cartea funciară (care a fost lăsată la inițiativa Grupului Etnic German), este în acord cu voința reală a părților și cu principiul obligativității contractului în raporturile dintre părți, exprimat în art. 969 C. civ.

Instituirea prin convenție a unor formalități legate de intrarea în vigoare a acesteia nu vizează clauzele referitoare la predarea averii, care au fost exceptate potrivit art. III pct. 7, astfel că transferul dreptului de proprietate în favoarea Grupului Etnic German a fost unul necondiționat și a operat la momentul încheierii convenției.

Relativ la valabilitatea convenției, se observă că susțineri similare celor din prezenta cauză au fost formulate de Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. din România și la momentul preluării imobilelor în litigiu de către stat, în litigiul de contencios administrativ în care a fost examinată legalitatea actului administrativ emis în executarea Decretului-lege nr. 485/1944.

La vremea respectivă, Curtea de Apel Sibiu a subliniat în considerentele deciziunii civile nr. 87 din 22 martie 1947 faptul că pretinsa nulitate a convenției nu poate fi invocată pe cale incidentală în litigiul de contencios administrativ, ci pe cale principală într-o acțiune având ca obiect anularea convenției.

Cum elementele furnizate instanței nu evidențiază faptul că o acțiune în anularea convenției ar fi fost promovată și admisă printr-o hotărâre definitivă a instanței, concluzia nu poate fi decât în sensul valabilității convenției și a caracterului obligatoriu al acesteia între părțile contractante.

Așadar, în cauză nu sunt incidente ipotezele vizate de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel că susținerile recurentului Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România în această privință sunt neîntemeiate.

Referitor la interpretarea și aplicarea în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, instanța de recurs a reținut că domeniul de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, în privința categoriilor de bunuri ce fac obiectul măsurilor reparatorii, este reprezentat, potrivit art. 1 alin. (1), de „Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult (...)”.

Prin Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1162/2002, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1094/2005, la pct. 1 din Anexa nr. 1, a fost explicitată noțiunea de „preluare abuzivă”, în sensul că: „Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării”.

Cum în pricina supusă judecății, după cum s-a arătat, preluarea imobilelor a avu loc în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944, act normativ emis anterior perioadei de referință, în mod just prima instanță a constatat nelegalitatea deciziilor nr. 2537 și nr. 2538 adoptate de Comisia Specială de Retrocedare la data de 07 martie 2012, pe motiv că preluarea bunurilor s-a realizat anterior perioadei la care se referă O.U.G. nr. 94/2000.

Prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 nu au fost ignorate de prima instanță, cum pretinde unul dintre recurenți, în considerentele hotărârii pronunțate regăsindu-se aprecieri legate de acest act normativ.

Esențială însă în această privință este observația primei instanțe legată de caracterul abuziv al preluării, în sensul că în Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv la pct. 1 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1094/2005, nu se regăsesc referiri la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară ori la preluarea efectivă în posesie a imobilelor, aspecte invocate de Comisia Specială de Retrocedare în susținerea poziției sale procesuale.

Prin urmare, în determinarea domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 nu prezintă relevanță data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară ori data preluării efective în posesie a imobilelor.

Procedând la restituirea imobilelor preluate de stat anterior perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (prin Decretul-lege nr. 485/1944) și la calificarea drept abuzivă a preluării prin extinderea cadrului prevăzut de lege, Comisia Specială de Retrocedare a acționat în emiterea deciziilor contestate cu depășirea competenței legale, constatările primei instanțe fiind legale și sub acest aspect.

Recurentul-pârât Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice CA din România a atacat decizia de recurs pe calea unei contestații în anulare, întemeiate pe prevederile art. 318 C. proc. civ., invocând ambele motive reglementate prin textul normativ indicat.

Contestatorul a susținut că instanța de recurs, prin citarea și coroborarea greșită a articolelor prevăzute în convenția generală a săvârșit o greșeală materială hotărâtoare pentru pronunțarea soluției.

Astfel, în considerentele hotărârii s-a reținut, dintr-o vădită eroare materială că „Convenția nu a avut rolul unui acord general așa cum pretinde recurentul Consistoriul Superior (...)” or, tocmai în titlul său, convenția este intitulată convenția generală, având ca obiect și o parte din averea Bisericii Regnicolară Evanghelice fără însă a identifica imobilele cuprinse în aceasta; de asemenea, instanța de recurs a omis existența formalităților impuse de actul numit convenție, element important pentru soluționarea cauzei, făcând referire la art. III pct. 7 din convenție care viza momentul intrării în vigoare, aspect de altfel necontestat în cauză.

De asemenea, contestatorul a arătat că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu privire la interpretarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 precum și a normelor sale metodologice.

Mai precis, instanța s-a pronunțat formal asupra acestui motiv de recurs ignorând atât considerentele instanței de fond cât și argumentele recurentului-pârât, ce vizau aspectul competenței Comisiei Speciale de a califica modul de preluare a imobilelor a căror retrocedare s-a solicitat în baza actului normativ.

Analizând temeiurile de fapt și de drept invocate de contestator, prin prisma dispozițiilor legale ce reglementează contestația în anulare, Înalta Curte reține că această cale de atac de retractare, nedevolutivă, poate fi exercitată în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ.

Potrivit art. 318 C. proc. civ., în afara contestației în anulare obișnuite, ce poate fi exercitată în condițiile prevăzute de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Prima ipoteză prevăzută în art. 318 teza I C. proc. civ. („când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”) are în vedere existența unei greșeli materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeală pe care instanța a săvârșit-o prin confundarea unor elemente sau date materiale care au legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs.

Pretinsele greșeli invocate de contestator nu se încadrează în categoria celor materiale, la care se referă art. 318 C. proc. civ., deoarece fac trimitere la greșeli de judecată și de interpretare eronată a unor dispoziții legale ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare și nu de reformare a soluției atacate.

În ipoteza a doua prevăzută în art. 318 teza a II-a C. proc. civ. („când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”), omisiunea la care se referă textul există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat, din greșeală, unul din motivele de casare sau de modificare, nu și argumentele de fapt și de drept aduse în sprijinul lui, pe care este îndreptățită să le grupeze și să răspundă motivului de recurs printr-un considerent comun.

Din considerentele deciziei contestate, rezultă că instanța de recurs a analizat criticile aduse de recurentul-contestator sentinței recurate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește cercetarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi identificată o omisiune aptă să atragă anularea deciziei, pentru că în considerentele deciziei se regăsesc motivele pentru care instanța a înlăturat criticile ambilor recurenți, referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, structurate și sistematizate în raport cu cerințele pe care o impunea logica argumentării.

În acest sens, instanța de recurs a reținut, ca fiind pertinentă observația primei instanțe legată de caracterul abuziv al preluării, în sensul că în Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv la pct. 1 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1094/2005, nu se regăsesc referiri la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară ori la preluarea efectivă în posesie a imobilelor, aspecte invocate de Comisia Specială de Retrocedare în susținerea poziției sale procesuale.

Deși se invocă dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestatorul formulează critici privitoare la modul în care instanța de recurs a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente cauzei.

Or, pe calea contestației în anulare nu pot fi cenzurate argumentele pentru care instanța de recurs a apreciat că recursul este nefondat, întrucât, într-o asemenea situație, s-ar ajunge la repunerea în discuție a unei hotărâri irevocabile, intrată în puterea lucrului judecat.

Din această perspectivă, trebuie amintită jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru care, principiul securității raporturilor juridice reprezintă o garanție esențială a statului de drept, în general, și a dreptului la un proces echitabil, în special, și pentru care numai circumstanțe substanțiale și imperative justifică redeschiderea procesului (cauza Stanca Popescu c. României).

Principiile generale privind admisibilitatea unei căi extraordinare de atac au fost reiterate de Curtea Europeană în cauza Mitrea c. României.

Curtea a reamintit că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, conform căruia nicio parte nu este îndreptățită să solicite o revizuire a unei hotărâri definitive și irevocabile și, mai ales, nu în scopul de a obține o rejudecare și o nouă analiză a cauzei.

Cum în cauza de față nu poate fi reținută nicio împrejurare substanțială și imperioasă de natură să justifice redeschiderea procedurii, ci se dorește o nouă judecată a recursului și o nouă hotărâre, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ. și urmează să dispună respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice CA din România împotriva deciziei nr. 653 din 17 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2015.