ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 815/2017

Decizia nr. 815/2017

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/117/2016, la data de 11 martie 2016, pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj. Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, B., a solicitat să se dispună obligarea acestora la calculul și la plata dobânzilor legale aferente sumelor prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, începând cu data 01 aprilie 2011 și până la plata efectivă a sumelor datorate ce constituie titluri executorii, respectiv obligarea pârâtului B. sa aloce sumele necesare efectuării plății

.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că titlurile executorii sunt reprezentate de sentința civilă nr. 383/2008, sentința civilă nr. 669/2008.

Sentința civilă nr. 337/2008 ale Tribunalului Cluj, sentința civilă nr. 401/2008 și sentința civilă nr. 339/2007 ale Tribunalului Caraș-Severin.

Prin sentința civilă nr. 1944 din 15 iunie 2016, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a decimat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:

În privința reclamantei care are calitatea de procuror în cadrul Direcției de Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Timișoara, nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. întrucât aceasta nu a formulat o cerere de chemare în judecată „de competența instanței la care își desfășoară activitatea".Astfel, reclamanta este procuror care își desfășoară activitatea la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Timișoara, și nu la Tribunalul Timiș de competența căruia ar fi soluționarea cauzei de față, deoarece prezenta cauză este un litigiu de muncă ce este de competența tribunalului, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii, de prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare ia soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, și având în vedere că domiciliul, cât și locul de muncă al reclamantei se află în circumscripția Tribunalului Timiș, competența aparține Tribunalului Timiș.

Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 2624 din 27 octombrie 2016, a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu și. în consecință, a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Alba.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținui că, în raport de dispozițiile art. 127 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., competența aparține Tribunalului Alba.

Învestit prin declinare, Tribunalul Alba, prin sentința civilă nr. 597 din 22 martie 2017, a admis excepția de necompetență teritoriala și în consecință, în temeiul art. 132 C. proc. civ., a decimat în favoarea Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei. Constatând ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Alba și Tribunalul Timiș, Tribunalul Alba a dispus suspendarea judecării cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competența.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., există conflict de competență când două sau mai multe instanțe se declară deopotrivă competente să judece același proces sau când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca

același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

În cauza de față, instanța inițial învestită, Tribunalul Cluj și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, Tribunalul Timiș și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Alba, care, Ia rândul său a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Prin urmare, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 133 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Din conținutul hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele aflate în conflict, rezultă că problema de drept care a determinat ivirea prezentului conflict negativ de competență și pe care Înalta Curte urmează să o dezlege privește interpretarea diferită a prevederilor art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în sensul dacă dispozițiile legale arătate sunt sau nu aplicabile procurorilor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, serviciile teritoriale.

Dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței în care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel cu curtea de apei în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. Dispozițiile alin. (3) prevăd că dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

Prin recursul în interesul Legii nr. 7/2016 din 16 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că sintagma „instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă ia situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță, iar alin. (3) a aceluiași articol trebuie interpretat, sub aspectul noțiunii de „grefier", în sensul că este aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești.

Așadar, rezultă că textul art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. se aplică exclusiv în situația în care un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier se adresează, în calitate de reclamant, cu o cerere de chemare în judecată, de competența instanței la care funcționează efectiv.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în vigoare Sa momentul sesizării instanței, 11 martie 2016, prevăd că în circumscripția teritorială a parchetelor de pe lângă curțile de apel se

înființează prin ordin al procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, servicii teritoriale, conduse de procurori-șefi.

Reiese, așadar, că procurorii din cadrul serviciilor teritoriale ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează efectiv în cadrul unor entități înființate pe lângă parchetele Curților de apel.

În cauza de față, așa cum reiese din Ordinul nr. 338 din 14 februarie 2012, emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aflat la fila 5 a Dosarului nr. x/117/2016 al Tribunalului Cluj, începând cu data de 15 februarie 2012, reclamanta, A., deține funcția de procuror în cadrul Serviciului teritorial Timișoara al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Prin urmare, în lipsa altor înscrisuri care să probeze contrariul, la data sesizării instanței, 11 martie 2016, reclamanta A. avea calitatea de procuror în cadru! serviciului teritorial al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Timișoara și care, în aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, funcționează pe lângă Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Rezultă, deci, că reclamanta A. își desfășoară efectiv activitatea în circumscripția teritorială a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Așadar, față de dispozițiile art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și în raport de decizia în interesul Legii nr. 7/2016 din. 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of., în raport de prevederile art. 521 alin. (3) din Lega nr. 134/2010 privind C. proc. civ., rezultă că instanța competentă teritorial să soluționeze pricina nu se va determina în raport de prevederile art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., ci se va determina în funcție de normele care reglementează competența în materia litigiilor de muncă.

Dispozițiile art. 127 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speță, deoarece acestea reglementează situația particulară a litigiilor în care este implicat un judecător procuror, asistent judiciar sau grefier în calitate de reclamant sau de pârât, care funcționează efectiv la instanța competentă material și teritorial în soluționarea cererii de chemare în judecată, prin aceasta înțelegând inclusiv parchetele de pe lângă instanțele competente material și teritorial să soluționeze în primă instanță pricina.

În cauza pendinte, reclamanta A. își desfășoară activitatea în cadrul serviciului teritorial al Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Timișoara de pe lângă Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, or, Curtea de Apel Timișoara nu este competentă material și teritorial să judece, în primă instanță, pricina.

În raport de data formulării cererii de chemare în judecată - 11 martie 2016, sunt incidente în cauză prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care derogă de la dispozițiile art. 284 alin. (2) C. muncii (actual art. 269 alin. (2)), în considerarea caracterului de normă specială ulterioară ce reglementează competența de soluționare a conflictelor de muncă.

În conformitate cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, „cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În speță, se constată că reclamanta A. are domiciliul (conform cărții de identitate aflate la fila 6 a Dosarului nr. x/117/2016 al Tribunalului Cluj, care deși expirate la data sesizării instanței, își produce efectele în lipsa unor înscrisuri care să probeze contrariul) și locul de munca în Timiș, situație în care instanța competentă în soluționarea cererii sale aparține Tribunalului Timiș.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și B., având ca obiect „drepturi bănești", în favoarea Tribunalului Timiș.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2017.