ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1154/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x, Sindicatul "A." al salariaților din cadrul D.G.R.F.P. Timișoara - în numele reclamanților membri de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. și T. a chemat în judecată pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând:

- Anularea Ordinului nr. 1394/2017 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-au stabilit, începând cu data de 1 martie 2017, drepturile salariale ale reclamanților în calitate de specialiști (inspectori) antifraudă detașați în cadrul Ministerului Public și pozițiilor din anexele la acest Ordin, în ce îi privește pe reclamanți;

- Anularea Ordinului nr. 1730/2017 al Procurorului General prin care s-a respins contestația împotriva Ordinului nr. 1394/2017;

- Obligarea autorității publice pârâte la calcularea și plata drepturilor salariale restante ale reclamanților începând cu data de 01.03.2017 și până la restabilirea acestor drepturi, actualizate cu indicele inflației, precum și a dobânzii legale aferente.

2.1. Hotărârea Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 4585/2017 din data de 22 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x, Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale, invocate din oficiu și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. și T. prin Sindicatul "A." al salariaților din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

În considerentele sentinței, s-a reținut raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, că deși litigiul este de competența instanței de contencios administrativ, tribunalele judecă doar litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, iar Ordinul nr. 1394/2017 fiind emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instituție reprezentând o autoritate publică centrală, competența de soluționare a litigiului revine Curții de Apel Timișoara.

2.2. Hotărârea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 37 din data de 14 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal; a constatat ivit conflictul negativ de competență dintre Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal și Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, sens în care a dispus suspendarea judecării cauzei și sesizarea instanței competente să soluționeze conflictul de competență - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanții sunt funcționari publici, respectiv inspectori antifraudă detașați în cadrul parchetelor de pe lângă instanțele de judecată din raza teritorială a Curții de Apel Timișoara și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Timișoara, iar cererea formulată de către aceștia vizează drepturi salariale.

Întrucât în privința competenței de primă instanță a curții de apel, art. 96 pct. 1 C. proc. civ. prevede că aceste instanțe judecă în primă instanță cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale, și cum legea specială în materie este cea a contenciosului administrativ - Legea nr. 554/2004, s-a considerat că aplicabilitate în cauză are reglementarea specială.

În privința competenței instanței de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 disting între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Astfel, în condițiile în care reclamanții au solicitat anularea unor acte emise de o autoritate publică centrală - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - competența de soluționare a litigiului în primă instanță revine Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în măsura în care "prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Cu toate acestea, având în vedere calitatea de funcționari publici a reclamanților, precum și faptul că acțiunea formulată vizează legalitatea unui act prin care s-a modificat conținutul raportului de serviciu al reclamanților cu autoritatea pârâtă - respectiv un ordin prin care s-au modificat drepturile salariale ale reclamanților - funcționari publici, instanța Curții de Apel a reținut că în speță erau incidente dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Prin urmare, s-a arătat că, deși în speță se solicitase anularea unui act emis de o autoritate publică centrală, actul contestat vizează raporturile de serviciu ale reclamanților, ceea ce atrage competența de primă instanță a tribunalului - ca instanța de contencios administrativ, nefiind prevăzută expres o altă competență în cazul raporturilor de serviciu ale reclamanților.

Concluzionând, s-a reținut că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilește competența curții de apel în primă instanță în cazul litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale "dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Or, în speță, s-a arătat că erau incidente dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 - lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituția României - reglementare care instituie o derogare de la regula generală de competență stabilită de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, impunând competența specială de primă instanță a tribunalului în cazul litigiilor având ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public.

II. Decizia ICCJ pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, urmează să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce urmează:

Reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea Ordinului nr. 1394/2017 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-au stabilit, începând cu data de 1 martie 2017, drepturile salariale ale reclamanților; anularea Ordinului nr. 1730/2017 al Procurorului General prin care s-a respins contestația împotriva Ordinului nr. 1394/2017; precum și obligarea autorității publice pârâte la calcularea și plata drepturilor salariale restante ale reclamanților începând cu data de 01.03.2017 și până la restabilirea acestor drepturi, actualizate cu indicele inflației, precum și a dobânzii legale aferente.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competență privește norma de drept aplicabilă situației dedusă judecății prin prezenta speță.

Înalta Curte constată că, în cauza de față, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ. dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte reține că, pentru determinarea instanței competente material să soluționeze prezentul litigiu, prezintă relevanță natura dreptului pretins de către reclamanți, dar și cea a raporturilor juridice dintre reclamanți și instituția pârâtă.

Din modul în care reclamanții, în calitate de inspectori antifraudă, detașați la parchetele de pe lângă instanțele de judecată din raza teritorială a Curții de Apel Timișoara și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT Timișoara, au înțeles să își motiveze în fapt și în drept pretențiile deduse judecății, rezultă că folosul practic, direct și imediat pe care îl urmăresc și, implicit, obiectul principal al acțiunii, îl reprezintă păstrarea cuantumului sporurilor avut anterior emiterii ordinului contestat.

Prin urmare, față de aceste aspecte, competența materială de soluționare a cauzei se stabilește în raport cu dispozițiile legii speciale, și anume Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2/2013, și nu în raport cu dispozițiile legii generale, respectiv Legea nr. 554/2004.

De altfel, textul de lege privitor la competență din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 10 alin. (1) stabilește competența curții de apel în primă instanță în cazul litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel, ceea ce atrage subsidiaritatea aplicării acestora în raport de prevederile unor norme speciale în materie, derogatorii de la norma generală.

O asemenea normă specială și derogatorie în materie este prevăzută la art. 109 din Legea nr. 188/1999, care stabilește o competență specială de primă instanță a tribunalului în cazul litigiilor având ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public.

În aceste condiții, dată fiind calitatea reclamanților de funcționari publici, precum și raportul dintre aceștia și autoritatea pârâtă angajatoare, devin aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2/2013, conform cărora:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe", dispoziții care stabilesc în favoarea secțiilor de contencios administrativ din cadrul tribunalelor o plenitudine de competență materială în soluționarea cauzelor având ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, fără a face distincție după cum autoritatea publică pârâtă este una de nivel central sau local.

Prin urmare, se constată că, în mod corect, a reținut Curtea de Apel Timișoara că, deși reclamanții au solicitat anularea unui act emis de o autoritate publică centrală, actul contestat vizează raporturile de serviciu ale reclamanților, ceea ce atrage competența de primă instanță a tribunalului, ca efect al aplicării normei speciale derogatorii, nefiind prevăzută expres o altă competență în cazul raporturilor de serviciu ale reclamanților.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei de față, în favoarea Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. și T., reprezentați prin Sindicatul "A." al salariaților din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în favoarea Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2018.