ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 721/2017

Decizia

nr. 721/2017

După deliberare, asupra conflictului

negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

Pitești, la data de 14 iulie 2016, sub nr. x/46/2016,

reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C., Curtea de Apel

Pitești și Tribunalul Vâlcea, a solicitat anularea actului

administrativ nr. 429063 din 2 octombrie 2015, emis de B., prin care se

prevede, nelegal, faptul că regulile de impunere proprii veniturilor din

salarii, se aplica si sumelor reprezentând daune-interese moratorii, precum

și anularea actului administrativ fiscal nr. 432025 din 17 decembrie 2015,

emis de B., prin care se dispune abuziv, în sensul că sumele

prevăzute în titluri executorii reprezentând daune-interese moratorii

și compensatorii sunt drepturi salariale și sunt supuse regimului de

impunere prevăzut de art. 55 alin. (2) lit. j)

1

din C. fisc. și

obligarea pârâților, în solidar, la restituirea sumelor reprezentând

impozit și contribuții individuale reținute cu ocazia

achitării

despăgubirilor

pentru prejudiciile cauzate prin plata eșalonată a titlurilor

executorii, până la remedierea stării de fapt.

Prin sentința nr. 236/F/Cont din 29

noiembrie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal,

a admis

excepția de necompetență materială, invocată din

oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.

Instanța a reținut că, deși

reclamanta a apreciat că cele două acte a căror anulare o

solicită sunt acte administrative, ceea ce ar atrage competența

instanței de contencios administrativ și fiscal, adresele din 02

octombrie 2015 și din 17 decembrie 2015, emise de B., nu reprezintă

acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004,

fund în realitate două puncte de vedere ale B., exprimate la solicitarea

Ministerului Justiției, referitoare la regimul fiscal al sumelor

reprezentând daune-interese moratorii, sub formă de dobânzi legale,

stabilite prin titluri executorii.

În consecință, având în vedere

și prevederile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, instanța a

apreciat că revine tribunalului de muncă și asigurări

sociale competența de soluționare a cauzei și având în vedere

că reclamanta are domiciliul în municipiul Râmnicu-Vâlcea, județul

Vâlcea, a declinat cauza în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.

Prin încheierea nr. 24 din 13 februarie 2017, Tribunalul

Vâlcea,

secția I civilă, a admis excepția

necompetenței materiale a instanței, invocată din. oficiu, a scos

cauza de pe rolul secției I civilă, a Tribunalului Vâlcea și a

trimis dosarul la secția a II-a civilă și de contencios administrativ

și fiscal, a Curții de Apel Pitești, motivând faptul că

actele a căror anulare se cere sunt acte administrative unilaterale cu

caracter normativ, întocmite de B., în calitate de autoritate publică, în

vederea organizării executării legii care dau naștere,

modifică sau sting raporturi juridice în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004.

Respectiv, prin adresele atacate, s-a

luat măsura modificării veniturilor cuvenite pentru plata cu

întârziere a unor drepturi salariate, iar impozitarea daunelor-interese s-a

luat în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege,

respectiv O.U.G. nr. 71/2009.

Cu privire la conflictul negativ de competență,

cu a cărui judecată a fost legat sesizată, în condițiile

135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apei Pitești, secția a Il-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, reclamanta, în calitate de grefier în cadrul

Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea, a solicitat anularea actelor administrative nr.

429063 din 02 octombrie 2015 și nr. 432025 din 17 decembrie 2015, emise de

B. și obligarea pârâților B., C., Curtea de Apel Pitești și

Tribunalul Vâlcea, în solidar, la restituirea sumelor

reprezentând impozit și contribuții individuale reținute

cu ocazia achitării despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin

plata eșalonată a titlurilor executorii, până la remedierea

stării de fapt.

Reclamanta a invocat faptul că,

prin hotărâri irevocabile, pârâții au fost obligați la

piața unor sume reprezentând drepturi de natură salarială, Dat

fiind faptul că drepturile de natură salarială au fost

eșalonate și plătite cu întârziere, prin sentința

civilă nr. 887 din 26 iunie 2014 a Tribunalului Vâlcea, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1051 din 12 noiembrie 2014 a

Curții de Apel Pitești, precum și prin sentința civilă

nr. 1560 din 9 decembrie 2014 a Tribunalului Vâlcea, irevocabilă prin Decizia

nr. 1520 din 5 octombrie 2015 a Curții de Apel Pitești, a fost

admisă acțiunea sa, precum și a altor persoane, la obligarea la

plata de daune moratorii reprezentate de dobânda legală, contravaloarea

prejudiciului suferit prin executarea cu întârziere a obligațiilor de

plată a drepturilor salariate stabilite prin sentința civilă nr.

262/F din 16 decembrie 2008 și Decizia nr. 443/R/CM din 6 martie 2009,

pronunțate de Curtea de Apel Pitești.

Or, prin actele administrative contestate,

respectiv nr. 429063 din 02 octombrie 2015 și nr. 432025 din 17 decembrie

2015, emise de B., s-a stabilit, în mod abuziv, faptul că sumele cuprinse

în titlurile executorii mai sus-arătate sunt drepturi de natură

salarială și sunt supuse regimului de impunere prevăzut de art.

55 alin. (2) lit. j)

1

din C. fisc.

În raport de cele reținute, Înalta

Curte constată că raportul juridic supus judecății nu

reprezintă un conflict individual de muncă, astfel cum este asimilat

prin art. 95 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de

specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor

de pe lângă acestea și reglementat de prevederile Legii nr. 62/2011.

Potrivit art. 1 lit. p) din Legea nr.

62/2011, conflictul de muncă individual este cel care are ca obiect

exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din

contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile

colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor

publici, precum și din legi sau din alte acte normative. De asemenea, sunt

considerate conflicte individuale de muncă conflictele în

legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea

prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea

necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul individual

de muncă ori raportul de serviciu, conflictele în legătură cu

constatarea nulității contractelor individuale de muncă ori a

unor clauze ale acestora, precum și cele în legătură cu

constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale

acestora.

Față de obiectul cererii de chemare

în judecată și de persoana juridică pârâtă, Înalta Curte

constată că raportul juridic supus judecății în prezenta

cauză nu se subsumează niciuneia dintre ipotezele prevăzute de

dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 pentru a fi de

competența secției care soluționează litigii de

muncă a Tribunalului Vâlcea, în raport de

dispozițiile art. 208 și art. 210 din Legea nr. 62/2001 și art.

36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara.

Astfel, reclamanta invocă caracterul

ilegal al unor acte emise unilateral de B., iar nu de către angajator, de

natură a încălca prevederile referitoare al regimul de impunere

reglementate de art. 55 din C. fisc.

A susținut reclamanta că

actele emise de B. sunt contradictorii Deciziei nr. 2/2014 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii și Deciziei nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept, precum și dispozițiilor art. 42 lit. b) din

Hotărârea nr. 44 din 22 ianuarie 2004 - Partea I, prin care au fost aprobate

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. potrivit

cărora: „Nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în

natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui

prejudiciu material suferit de aceasta inclusiv despăgubirile reprezentând

daunele morale.

Totodată, reclamanta a invocat că

actele cu nr. 429063 din 02 octombrie 2015 și nr. 432025 din 17 decembrie 2015,

emise de B., au caracterul de acte de natură administrativă, cu

caracter unilateral, în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004, nefiind simple

operațiuni administrative de comunicare către ordonatorii secundari

sau terțiari de credite, dat fiind faptul că prin acestea se

modifică un element esențial al raporturilor de serviciu existente

între judecători și stat, respectiv veniturile cuvenite pentru plata

cu întârziere a unor drepturi salariale. în plus, arată reclamanta, actele

atacate au fost luate în regim de ordine publică, în vederea

executării unor norme cu putere de lege, respectiv O.U.G. nr. 71/2009.

În consecință, în raport de temeiul

juridic al cererii de chemare în judecată, se reține că

instanța a fost investită să analizeze caracterul de act

administrativ cu caracter unilateral al adreselor din 02 octombrie 2015 și

din 17 decembrie 2015, emise de B., în raport de prevederile Legii nr.

554/2004, precum și caracterul ilegal în raport de dispozițiile art. 42

lit. b) din Hotărârea nr. 44 din 22 ianuarie 2004 - Partea I, prin care au

fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 și de

dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009.

Având în vedere principiul

disponibilității și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată,

astfel cum a fost formulată de reclamantă, rezultă că, în.

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr.

554/2004, potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise

sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum si cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluționează

în

fond de secțiile de

contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă

prin lege organică specială nu se prevede altfel

precum și de dispozițiile art. 10 alin. (3) din aceeași

lege potrivit cărora: „Reclamantul se poate adresa instanței de la

domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului", competența

de soluționare a cauzei aparține secției de contencios

administrativ a Curții de Apel Pitești, instanța sesizată

de reclamantă cu soluționarea litigiului de față.

Numai instanța de contencios

administrativ, în urma administrării de probe și analizei cererii de

chemare în judecată, în raport de temeiul juridic invocat, poate stabili

dacă actele atacate au sau nu natura unor acte de natură

administrativă, respectiv dacă încalcă dispoziții legale

și poate admite sau respinge, motivat, cererea de chemare în judecată

astfel cum a fost formulată, iar nu pe calea decimatorului de

competență.

Totodată, aceeași

instanță, în măsura în care acțiunea de contencios

administrativ este admisibilă, se poate pronunța și cu privire

la capătul de cerere privind repararea prejudiciului cauzat prin emiterea

actelor administrative ilegale, astfel cum prevăd dispozițiile art. 8

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste motive, urmează a se

stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apei Pitești, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă

de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică din 9 mai 2017.