ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1069/2017

Decizia nr. 1069/2017

Asupra conflictului de competență constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/117/2016 reclamantul A.

a formulat contestație împotriva Deciziei de concediere nr. HR/03 din 26 ianuarie 2016 solicitând ca, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, să se dispună anularea Deciziei de concediere nr. HR/03 din 26 ianuarie 2016 prin care s-a dispus concedierea sa din funcția de manager de zonă (marketing sales expert black products) ca urmare a desființării postului, ca netemeinică și nelegală; reintegrarea în funcția deținută anterior emiterii deciziei sau pe un post similar, cu același nivel de salarizare și corespunzător competențelor profesionale; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat; obligarea pârâtei la plata a 10 salarii brute cu titlu de daune morale; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Pârâta SC B. SRL, în temeiul dispozițiilor art. 201 alin. (1) și art. 205 C. proc. civ., a formulat întâmpinare și cerere reconvențională față de contestația împotriva Deciziei nr. HRG/3 din 26 ianuarie 2016 privind încetarea contractului individual de munca, formulata de contestatorul A. prin care a solicitat, în principal pe cale de excepție, admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Cluj și, pe cale de consecință, declinarea dosarului la Tribunalul București, ca instanță competentă atât material cât și teritorial.

A solicitat, de asemenea, pe fond, respingerea contestației ca neîntemeiată, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a Deciziei nr. HR/03 din 26 ianuarie 2016 privind încetarea contractului individual de muncă încheiat între pârâtă și contestator.

În subsidiar, numai în măsura în care acțiunea contestatorului va fi admisă și, pe cale de consecință, se va dispune anularea Deciziei nr. HR/03 din 26 ianuarie 2016 și reintegrarea contestatorului în postul deținut anterior, înțelege să solicite instanței de judecată restituirea de către contestator a indemnizației de concediere în cuantum de 42.383 lei acordată de către pârâtă, la valoarea actualizată, cu dobânzile aferente, precum și impozitul și contribuțiile sociale aferente sumei acordate cu titlu de indemnizație de concediere.

Prin sentința civilă nr. 604 clin 3 februarie 2017, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale

a admis excepția de necompetență teritorială, invocată prin întâmpinare, și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, argumentând că, în conformitate cu prevederile art. 269 Codul muncii, conflictele de muncă se judecă de către instanța competentă în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Aceste dispoziții sunt completate de art. 210 din Legea nr. 62/2011 conform căruia cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de munca reclamantul.

Instanța sesizată a reținut că, potrivit actelor dosarului, reclamantul a avut domiciliul în București, sector 6, valabilitatea actului său de identitate fiind de la 08 iunie 2015 la data de 04 ianuarie 2025. Schimbarea domiciliului reclamantului a avut loc însă la data de 13 septembrie 2016, iar cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 14 septembrie 2016.

Cu referire la noțiunea de domiciliu, s-a arătat că art. 87 C. civ. stabilește că domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală, iar, în conformitate cu prevederile art. 89 alin. (2) C. civ., stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală.

S-a constatat că la dosarul cauzei s-a comunicat de către Direcția de evidență informatizată a persoanei Cluj, că la adresa din Cluj-Napoca, figurează numiții C. și A. (fila 112 dosar).

În temeiul aspectelor reținute, s-a concluzionat că reclamantul și-a stabilit domiciliul în Cluj-Napoca pentru alegerea competenței de soluționare a cauzei la Tribunalul Cluj și că se impune, raportat la prevederile art. 129 pct. 3 C. proc. civ. admiterea excepției necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă, și declinarea competenței de soluționare a acțiunii formulate în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 2847 din 20 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a declinat, la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, în speță, potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința. De asemenea, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din conținutul textelor enunțate rezultă că, în materia conflictelor de muncă, competența teritorială este de ordine publică, urmând ca excepția să fie admisă, întrucât în cauză domiciliul reclamantului la data introducerii acțiunii era situat în județul Cluj, astfel cum rezultă din actul de identitate, depus în copie la fila 98.

S-a reținut că nu există date din care să rezulte că reclamantul nu locuiește la adresa din actul de identitate, astfel încât să se concluzioneze că salariatul și-ar fi stabilit în mod formal domiciliul în Cluj Napoca pentru alegerea instanței. Dimpotrivă, conform adresei din 11 ianuarie 2017 (fila112 Dosar nr. x/117/2016), reclamantul figura la adresa din municipiul Cluj-Napoca și după data introducerii acțiunii. Nu se poate reține astfel că reclamantul și-a schimbat domiciliul pentru a frauda dispozițiile C. proc. civ. cu privire la competență.

S-a apreciat, astfel, că nu există probe din care să rezulte că reclamantul nu a avut intenția de a avea locuința principală la adresa din actul de identitate, dovezile depuse la dosar fiind în sens contrar, respectiv înscrisurile de Ia filele 116-145, antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil din municipiul Cluj-Napoca, certificat de urbanism obținut la data de 02 septembrie 2016 de la Primăria municipiului Cluj-Napoca.

Ivindu-se conflictul negativ de competență, în raport de dispozițiile art. 133 pct. 2 și 135 alin. (1) C. proc. civ., a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție.

Asupra conflictului negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în principal, constatarea nulității unei decizii de concediere, astfel că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269 alin. (1) C. muncii, stipulează că:,judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că „cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința."

Pe de altă parte, în stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze prezenta cauză, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, potrivit cărora „Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Cel din urmă text are valoare unei norme speciale în raport cu prevederile Codului muncii, fiind norma aplicabilă în mod prioritar în ceea ce privește determinarea instanței competente, potrivit principiului special ia generalibus derogant.

Pe de altă parte, art. 216 din aceeași lege specială stipulează că: „dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ."

Astfel, potrivit art. 116 C. proc. civ., „reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Se reține, așadar, că, din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în această materie, s-a instituit o competență teritorială alternativă exclusivă care dă posibilitatea reclamantului să aleagă numai între instanțele deopotrivă competente teritorial - cea de la domiciliul său ori cea de la locul de muncă.

Chestiunea de drept care a determinat ivirea prezentului conflict de competență privește interpretarea diferită pe care instanțele de judecată aflate în conflict au dat-o noțiunii de domiciliu în materia conflictelor de muncă.

Noțiunea de domiciliu este definită de dispozițiile art. 87 C. civ. potrivit căruia „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală". În același sens, al locuinței declarate ca locuință principală, a fost modificată și norma ce definește noțiunea de domiciliu din O.U.G. nr. 97/2005, republicată, privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români (art. 27 alin. (1) - „Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuința principală").

De asemenea, art. 91 din același cod prevede că „Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate".

Înalta Curte reține că legiuitorul a prevăzut că domiciliul este astfel definit în vederea exercitării drepturilor și libertăților civile ale persoanei fizice.

În plan procesual civil însă, fiind vorba de o chestiune de fapt, dovada domiciliului se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă, pentru ca, într-adevăr, să se poată stabili în mod real localitatea unde persoana fizică își are locuința efectivă, care, uneori, poate fi și într-o altă localitate decât aceea cu care figurează în actul de identitate.

În speță, conform copiei din cartea de identitate al reclamantului, aflată la fila 98, vol. II din dosarul Tribunalului Cluj, la data sesizării instanței, 14 septembrie 2016, acesta avea domiciliul în municipiul Cluj, așadar, pe raza teritorială a Tribunalului Cluj, fără ca în cauză să poată fi reținute alte elemente de fapt care să conducă la o altă concluzie.

Astfel, se constată că la data de 13 septembrie 2016, reclamantul și-a schimbat domiciliu, prin urmare, anterior sesizării instanței - 14 septembrie 2016 - și, în consecință, la data sesizării instanței, acesta figura cu domiciliu în mun. Cluj-Napoca, așa cum rezultă din mențiunile efectuate în cartea de identitate a acestuia.

De asemenea, potrivit înscrisului de la fila 112, vol. II dosar Tribunalul Cluj, respectiv adresa din 11 ianuarie 2017, reclamantul locuiește efectiv în municipiul Cluj-Napoca, județul Cluj și după data introducerii acțiunii.

Ca atare, în cauză reiese că domiciliul reclamantului este cel cu care figurează în cuprinsul cărții de identitate, loc în care aceasta a și locuit efectiv la data sesizării instanței, precum și ulterior.

Prin urmare, nu se poate reține că reclamantul și-ar fi schimbat domiciliul pentru a eluda dispozițiile C. proc. civ. cu privire Ia competență și, mai mult decât atât, instanța nu putea sancționa o pretinsă fraudare a legii procesuale fără a reține un alt domiciliu efectiv al reclamantului pe baza unor probe certe, iar nu doar a unor prezumții (adresa anterioară din actul de identitate).

În aceste condiții, cum reclamantul domicilia, la data formulării acțiunii, în municipiul Cluj-Napoca, județul Cluj, iar nu în municipiul București, față de dispozițiile art. art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, rezultă că instanța competentă să soluționeze cererea de față este Tribunalului Cluj.

În concluzie, față de considerentele expuse și de natura pretenției deduse judecății, respectiv litigiu de muncă („contestație decizie de concediere"), Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, în a cărei circumscripție teritorială se afla domiciliul reclamantului și pe care acesta a înțeles să o învestească în contextul reglementării unei competențe teritoriale

exclusive, dar alternative și a dreptului său de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2017.