Decizia nr. 1332/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 130/59/2014 — recurs împotriva sentinței nr. 3316/2014 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, anularea Deciziei nr. 39800 din 4 decembrie 2013 precum și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat în data de 20 septembrie 2013, înregistrat la APDRP sub nr. 29996 din 23 septembrie 2013, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 3316 din 5 decembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (fostă Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit), a anulat Decizia nr. 39800 din 4 decembrie 2013 și Procesul-verbal din data de 20 septembrie 2013 și a obligat pârâta la 100 RON cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 3316 din 5 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (fosta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit ) a declarat recurs. În motivarea recursului sau pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (fosta Agenție de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit), întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., a arătat, în esență, următoarele: Instanța de fond a încălcat normele de drept material incidente în cauză - din Legea 554 /2004, O.U.G. nr. 66/2011 și Regulamentele nr. 1290/2005 și nr. 2988/1995 -, iar, pe de altă parte, hotărârea atacată nu este motivată, instanța limitându-se a aprecia în mod eronat că prin emiterea actelor administrative atacate nu s-a produs niciun prejudiciu, fără a face nici o mențiune în înlăturarea considerentelor avute în vedere cu ocazia constatării neregulilor semnalate prin actele administrative atacate. O primă critică adusă hotărârii judecătorești atacate se referă la faptul că instanța de fond nu a luat în considerare niciun argument cu privire la motivul principal al emiterii procesului-verbal, respectiv cu privire la condițiile artificiale create în vederea obținerii finanțării. Astfel, reclamanta din prezenta cauză, SC A. SRL, a fost supusă unei verificări ca urmare a existenței unei suspiciuni, de creare de condiții artificiale în vederea obținerii de finanțare nerambursabilă, privind respectarea prevederilor art. 4 alin. (3) din Regulamentul nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene și art. 4 alin. (8) din Regulamentul 65/2011 din 27 ianuarie 2011 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului nr. 1698/2005 al Consiliului. În ceea ce privește punerea în aplicare a procedurilor de control și a ecocondiționalității în cazul măsurilor de sprijin pentru dezvoltare rurală. În baza controlului efectuat s-a stabilit că, pentru a eluda prevederile legale, comunitare și procedurale care limitau posibilitatea de a accesa măsura 312 instituind regula ajutorul lui de minimis, au fost create trei entități juridice, printre care reclamanta, fiecare dintre acestea aplicând pentru obținerea de fonduri nerambursabile, între acești beneficiari existând evidente legături care converg către aceleași persoane și, astfel, s-a obținut fracționarea artificială a investiției pentru a beneficia de finanțare în cadrul măsurii 312 din PNDR, prin depășirea plafonului maxim nerambursabil al sprijinului financiar de 200.000 de euro de care poate beneficia un solicitant în decursul a trei ani fiscali. A doua critică la adresa sentinței instanței de fond se referă la aprecierea greșită că ar fi lipsită de relevanță juridică invocarea unor prevederi din contractul de finanțare, atâta timp cât până la data încheierii notei de constatare nu s-a produs niciun prejudiciu la care face referire art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 și atâta timp cât în procesul-verbal de constatare nu se face nicio referire la faptul că obiectivul proiectului nu a fost atins. Or, prejudiciul produs bugetului UE sau bugetelor naționale poate fi real sau poate inițial, iar producerea înseși a unei nereguli și utilizarea necorespunzătoare a banilor acordați atrage sancțiunea restituirii parțiale sau totale acestora.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 20 octombrie 2016, recursul a fost admis în principiu.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Recursul declarat de către Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale este fondat și urmează a fi admis pentru motivele ce vor fi arătate în continuare. Înalta Curte, observând că s-a invocat excepția nemotivării recursului, invocată de către intimata-reclamantă SC A. SRL, va proceda cu prioritate la examinarea acesteia. Intimata susține, în esență, că motivele invocate de către recurenta-pârâtă sunt străine de sentința atacată. Excepția invocată nu poate fi primită, observă instanța de recurs. Prin raportul întocmit în baza prevederilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ. s-a procedat la verificarea dacă recursul din prezenta cauză îndeplinește condițiile de forma cerute de lege, analizându-se inclusiv cerința privind motivarea hotărârilor judecătorești. Concluzia a fost în sensul că recursul îndeplinește toate cerințele de formă, astfel că prin încheierea din camera de consiliu din data de 20 octombrie 2016 a fost admis în principiu recursul declarat de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale. În condițiile în care instanța de judecată examinează procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, observă în ce constă suspiciunea de creare de condiții artificiale - identificarea a trei indicatori, fizici, funcționali/legali și de afacere/financiari -, și indică motivul pentru care înlătură aceste constatări, firesc, recurenta dezvoltă o critică acestei argumentații tinzând să demonstreze crearea de către reclamantă a condițiilor artificiale în vederea obținerii de finanțare nerambursabilă. La un moment dat, recurenta se referă expres la interpretarea greșită a normelor de drept material de către instanță atunci când aceasta din urmă ajunge la concluzia că obligația de rambursare nu se aplică fiind vorba de o eroare a autorității competente sau a unei alte autorități și atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar în mod responsabil. De asemenea, recurenta a dezvoltat critici punctuale la susținerea instanței care, invocând cauza C-434/12, referitoare la faptul că în procesul-verbal de control nu s-a reținut că nu ar fi fost realizat obiectivul proiectului depus de reclamantă, a ajuns la concluzia că, din acest motiv, obligarea societății reclamante la rambursarea finanțării acordate din fondurile UE este nelegală. În fine, în pofida unor inexactități din argumentația de la punctul 2 din recurs - referitoare la așa zisa invocare de către instanța de fond a lipsei de relevanță juridică a unor prevederi din contractul de finanțare - unele din motivele arătate tind să demonstreze caracterul nelegal al conduitei reclamantei din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, precum și incidența dispozițiilor art. 4 alin. (8) din Regulamentul Comisiei nr. 65/2011, dispoziții legale ce în mod evident au legătură cu soluția pronunțată în cauză. În acord cu recurenta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, Înalta Curte constată că în mod greșit a fost plasat comportamentul autorității competente în gestionarea fondurilor europene în câmpul de aplicare al art. 5 alin. (3) din Regulamentul nr. 65/2011 al Comisiei. Textul legal precipitat stipulează că „obligația de rambursare nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorității competente sau a unei alte autorități și atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar în mod rezonabil”. Or, apare cu evidență că pârâtei nu i se poate imputa o eroare în sensul textului regulamentar mai sus menționat, activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare și/sau a corecțiilor financiare se efectuează de către autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene, prin structuri de control organizate în acest scop în cadrul acestora, potrivit art. 20 din O.U.G. nr. 66/2011, dar și de alte autorități sau de organisme intermediare care funcționează în cadrul unor instituții publice. Aceasta nu înseamnă că dacă o anume abatere este depistată de una dintre aceste instituții sau organisme de control, iar nu de autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene, beneficiarul este exonerat de răspundere și că, automat, autoritatea amintită ar fi comis o eroare. Dimpotrivă, în speță, este de reținut că reclamantei îi este imputabilă crearea de condiții artificiale în vederea obținerii de finanțare nerambursabilă prin fracționarea artificială a investiției pentru a beneficia de finanțare în cadrul măsurii 312 din PNDR, obținând astfel depășirea plafonului maxim nerambursabil al sprijinului financiar. Fără a intra în detalii, având în vedere că starea de fapt reținută în procesul-verbal de control este necontestată de către reclamantă, aspect reținut și în sentința recurată, reclamanta a acționat alături de alte două societăți, cu sediul în aceeași locație, încheind contractul de comodat cu același comodant, schimbând sediul inițial în același timp, precum și acționariatul și responsabilul egal, cu administratorul și salariați comuni la cele trei societăți comerciale, cu același unic client și cu același unic furnizor, cu cereri de finanțare formulate și înregistrate în aceeași dată, cu numere consecutive, pentru a obține fonduri nerambursabile. Având în vedere un anumit grad de complexitate al activității desfășurate concertat de către trei entități juridice nu se poate concluziona că este vorba despre o eroare comisă de către pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, în sensul art. 5 alin. (3) din Regulamentul nr 65/2011. În orice caz, textul legal amintit nu are în vedere o ipoteză ca cea din speța de față, pentru că textul se referă la o eroare neprovocată a unei autorități publice, la care este atașată condiția ca respectiva eroare să nu fi putut fi depistată de beneficiar în mod rezonabil. Or, în cauză, tocmai beneficiarul este cel care în mod deliberat a eludat prevederile legale care limitau posibilitatea de a accesa Măsura 312, ce fixează regula ajutorului de minimis. În raport de cele de mai sus, activitatea desfășurată de către reclamantă se plasează sub incidența prevederilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr, 66/2011, după cum a arătat și Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale în recursul declarat. Potrivit acestui text de lege, neregula constă în „orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit”. În sensul art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/1995, privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene „abatere” reprezintă „orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate”. Este adevărat că aceste definiții includ elementul producerii unui efect vătămător asupra bugetului Uniunii sau asupra fondurilor naționale corespunzătoare, efect constând în existența unui impact financiar deja produs sau doar potențial, dar nu se poate reține că, în speță, acest element definitoriu nu este întrunit, de vreme ce neregula constă în obținerea unei finanțări nerambursabile prin crearea de condiții artificiale constând în fragmentarea proiectului pentru încadrarea lui în pragul de minimis . În jurisprudența sa, CJUE a statuat că „inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii” (C-465/10 pct. 47 și C-199/03 pct. 31), statul fiind în măsură „să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanțării” (C-465/10 pct. 32), regula generală fiind că orice abatere trebuie să conducă la retragerea avantajului obținut prin comiterea unei nereguli (C-199/03, pct. 15). Înalta Curte constată că nu este întemeiată nici opinia instanței de fond privitoare la realizarea obiectivului proiectului depus de către reclamantă, argumentația dezvoltată întemeindu-se pe o citare trunchiată a hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C 434/12 Slancheva. În concret, instanța reține că în procesul-verbal de control nu s-a menționat că nu ar fi fost îndeplinit obiectivul din proiectul reclamantei, și că prin prisma hotărârii pronunțate de CJUE în situația în care se constată existența unor indicii care permit să se concluzioneze în sensul creării artificiale a condițiilor necesare pentru a beneficia de o plată în sensul art. 4 alin. (8) din Regulamentul nr. 65/2011, cererea de plată va fi respinsă numai dacă se constată că finalitatea urmărită de schema de ajutor din cadrul FEADR nu poate fi atinsă, considerente ce își mențin valabilitatea și atunci când este în discuție rambursarea sumelor în condițiile art. 5 din Regulamentul UE 65/2011. Or, constată instanța supremă, toate activitățile desfășurate de către reclamantă și celelalte două societăți demonstrează participarea la fracționarea artificială a unui proiect de investiții pentru a eluda normele în materie și a beneficia de plăți prin depășirea plafonului maxim alocat Măsurii 312 și fără a atinge obiectivele schemei de ajutor, constând într-o dezvoltare reală a vieții rurale. Astfel, având în vedere că potrivit angajamentului din cererea de finanțare reclamanta se obligase să angajeze 8 persoane, nu se poate reține că a fost atins obiectivul dezvoltării reale a vieții rurale, când, de fapt, așa cum rezultă din procesul-verbal de control, cele 8 persoane figurau angajate la toate cele trei societăți comerciale implicate în fracționarea artificială a proiectului de investiții. Așa cum a reținut CJUE în hotărârea pronunțată la data de 12 septembrie 2013 în cauza C - 434/12 și în hotărârile anterioare citate în cuprinsul acesteia, condițiile de punere în aplicare a Regulamentului (UE) nr. 65/2011 necesită prezența unui element obiectiv, legat de atingerea finalității urmărite de schema de ajutor din cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) și a unui element subiectiv, care vizează crearea în mod artificial a condițiilor necesare pentru obținerea finanțării, în scopul procurării unui avantaj care contravine obiectivelor schemei menționate. În această privință, concluzia se bazează „nu numai pe elemente precum legăturile juridice, economice și/sau personale dintre persoanele implicate în proiecte de investiții similare, ci și pe indicii care dovedesc existența unei coordonări deliberate între aceste persoane”. Or, în speță, observând și analizând în succesiunea lor și corelate între ele toate activitățile desfășurate de către reclamantă împreună cu celelalte două societăți, concluzia este aceea a unei coordonări deliberate în sensul utilizat de către instanța europeană în decizia mai sus menționată. În fine, la pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Înaltei Curți de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), instanța are în vedere și practica sa în privința celorlalte societăți comerciale alături de care a acționat reclamanta, în vederea eludării dispozițiilor legale și a beneficierii de plăți prin depășirea plafonului maxim alocat Măsurii 312 (decizia nr. 1645/26 mai 2016, pronunțată în dosarul nr. 130/59/2014). Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul formulat de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei A. SRL, ca neîntemeiată.