ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3159/2015

Circumstanțele cauzei 1.1. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București sub nr. x/302/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților și Senatul României, anularea Hotărârii Parlamentului României nr. 41 din 16 octombrie 2012 prin care s-a decis revocarea sa din funcția de Președinte al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. 1.

Prin sentința civilă nr. 759 din 29.01.2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București în Dosarul nr. x/302/2012 a fost admisă excepția necompetenței materiale, iar competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Curții de Apel București. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 27.02.2013 sub nr. x/302/2012. Prin încheierea de ședință din data de 11.04.2013, Curtea Apel București a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 1616 din 16 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâți și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României - Camera Deputaților și Senatul României, ca inadmisibilă. 1.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 797 din 24 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1616 din 16 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. 1.

Împotriva Deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare A., în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 teza a II-a C. proc. civ. 1865, susținând în esență: - decizia nr. 797/2015, care face obiectul contestației, a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. 1865, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență; - Înalta Curte era datoare să constate că sentința recurată fusese dată de o instanță necompetentă. În concluzie, a solicitat admiterea contestației în anulare, cu consecința admiterii recursului și casarea sentinței nr. 1616/2013 a Curții de Apel București și trimiterea cauzei pentru rejudecare/judecare pe fond sau trimiterea dosarului la organul jurisdicțional competent, pentru a nu fi încălcat petentului contestator dreptul de acces la justiție. 2. Soluția și considerentele Înaltei Curți 2.1. Contestația în anulare formulată este nefondată pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. 2.2. Obiectul contestației în anulare îl formează decizia nr. 797 din 24.02.2015 pronunțată de secția contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți, prin care a fost respins recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 1616 din 16.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Temeiul legal invocat în sprijinul contestației în anulare îl formează, în primul rând prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. 1865, potrivit cărora: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului; pct. 2 - când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”. În esență, în cererea de contestație în anulare se susține că secția contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București nu și-ar fi verificat competența, atunci când a soluționat cauza și a pronunțat sentința nr. 1616 din 16.05.2013, însă această critică a fost invocată ca motiv de recurs în cererea de recurs împotriva acestei sentințe, care a fost analizată și respinsă prin considerentele deciziei nr. 797 din 24.02.2015. Astfel fiind, în privința acestui motiv, rezultă că petentul contestator, prin cererea de contestație în anulare, urmărește rejudecarea recursului pe care l-a exercitat deja împotriva sentinței nr. 1616 din 16.05.2015, respins prin decizia nr. 797 din 24.02.2015, or acest instrument juridic, de recurs la recurs, este lipsit de temei legal. Cel de-al doilea temei legal invocat pentru cererea de contestație în anulare îl constituie prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când (…) instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. În cadrul acestui motiv, petentul contestator a susținut că instanța de recurs era datoare să constate și să rețină că prima instanță s-a pronunțat greșit pe excepția inadmisibilității acțiunii, aceasta neavând competența să rezolve cauza dedusă judecății, din moment ce obiectul cauzei îl forma o hotărâre a Parlamentului. Analizând considerentele instanței de recurs, rezultă că motivele de recurs invocate, prevăzute la art. 304 pct. 3, pct. 1 și pct. 8 C. proc. civ. 1865, au fost cercetate fiecare în parte, cu argumente pertinente și raportate la criticile formulate în cererea de recurs, fără a fi omis vreunul dintre motivele de recurs. În ceea ce privește susținerea petentului contestator, potrivit căreia soluțiile pronunțate în cauză îi încalcă dreptul de acces liber la justiție consacrat la art. 21 din Constituție, instanța reține că este neîntemeiată. Într-adevăr, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție: „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor sale legitime”. În cauză, este necontestat că natura juridică a Hotărârii nr. 41 din 16.10.2012 a Parlamentului României a fost stabilită în mod irevocabil prin decizia nr. 5283 din 17.05.2013 a secției contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost respins recursul împotriva sentinței nr. 6930 din 05.12.2012 a Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. În esență, instanțele au reținut în mod irevocabil, într-un litigiu care viza suspendarea efectelor Hotărârii nr. 41/2012, că natura acestui act este aceea a unui act juridic de natură politică/constituțională, exclus de prevederile art. 5 din Legea nr. 554/2004 de la cenzura instanțelor de contencios administrativ. De altfel, petentul-contestator, cu privire la Hotărârea nr. 41/2012, a sesizat Curtea Constituțională care, prin decizia nr. 382/2013 a respins excepția de neconstituționalitate invocată ca fiind inadmisibilă din moment ce persoana care a formulat sesizarea nu avea calitatea de deputat sau senator.